joi, 28 mai 2015

Ezra Pound și călătoria - de Guy Scarpetta (partea a II-a )

http://archipelagobooks.org/ezra-pound-canto-i/


„Există astfel în Pound un alt ≪versant≫, cel al vîrtejului (vortex) al - ≪desțărării≫ radicale, al smulgerii generalizate și ducînd mereu la ≪cultura națională≫. El trece prin trubaduri, Ovidiu, Confucius (Pound traduce Ta Hiao, care va fi publicat în 1928 în S.U.A.), iruperea în Cantos a unor ideograme care înscriu o altă funcționare, asociativă, polifonică, și nu fonologică a limbajului, tot felul de citate, de împrumuturi, un amestec radical de genuri (o frază în argou militar se poate conecta direct la un haiku japonez sau la evocarea unei biserici venețiene) - ca și cum  ≪cultura≫ și chiar erudiția ar deveni pentru poezie un material la fel de ≪disponibil≫ ca ≪natura≫ și ≪sentimentele≫.

Totul este deja limbaj (sîntem aici împotriva ≪naturalismului≫), scriitura nu valorează decît ca mobilitate, altoi, montaj, aptitudine la scurtcircuit și la traversare. Joc al mărturisirii lirice, al povestirii și al discursului ≪integrat≫, diseminare și principiu muzical al contrapunctului. Și toate sfîrșesc prin a funcționa ca o enormă mașinărie care face să se înalțe o memorie fărîmițată (≪Muzele sînt fiice ale memoriei≫), o serie repetată de sondaje și de secțiuni arheologice în amnezia culturală, o explozie de semne și de enunțuri luate de torentul multiplicat al asociațiilor libere.

Nimic surprinzător că una din temele insistente din Cantos este cea a călătoriei, a ≪periplului≫, iar una din referințele de fond - Odiseea : ca și Homer (referire paternă), rătăcirea este absolută, nomadizarea definitivă, iar opririle, fixările, ≪peisajele≫ nu sînt decît fleșuri, rapide, puse pentru a fi imediat luate. Nici măcar atît : nu există un ≪port≫ final, originea, în loc să fie regăsirea unei copilării, un paradis pierdut, o nostalgie regresivă, este definită ca o noapte de unde a apărut periplul (reluare din Dante : Io venni in luogo d'ogni luce muto, ≪Vin dintr-un loc mut de orice lumină≫).

Sfîrșitul războiului, prăbușirea ideologiilor fasciste vor accelera desigur vîrtejul - nu va mai exista nimic de acum înainte care să-l frîneze : ≪Ca o furnică singuratică în afara mușuroiului distrus, scrie Pound, ieșit din naufragiul Europei, ego scriptor≫.

Un poem al lui Pound? Campo Santo din Pisa, Salzburg, Lili Marlèn, Pétain, Cosimo Tura, Beethoven,piața San Marco, Janequin, păsări pe o sîrmă, ideograme chinezești, frații Goncourt, revoluția franceză, Ramsay, Salamina, Atena, Guido din Arezo, Tellus, Donatello, Henry James, Odiseea, Salazar, New York, grădina lui Venus, Priap, Shanghai, un fragment din liturghie, linxul, Bizanț, divinitate amerindiană, Pomona, Granada, Citera etc. :gest de cheltuială, fără stăpînire, mișcare prin toate registrele, toate limbile și toate culturile - poezia însăși a dezrădăcinării.

Altfel spus (punct în care Pound contrazice radical dispozitivul), o ≪limbă≫, pentru el, nu are sens decît dacă este mobilă, schimbătoare, deschisă, integratorie. Nimic mai străin de estetica sa decît ideea unei ≪limbi naționale≫, ciment de comunitate, încremenită pentru totdeauna și care n-ar putea fi decît ≪respectată≫, evitînd orice împrumut. ≪Engleza, scrie Pound, a cucerit teritorii vaste datorită capacității sale de absorbi celelalte limbi, adică a șterpeli rădăcinile latine și are chiar mai multe variante la dispoziție, în timp ce franceza și italian au arătat mai puțină suplețe.  Aluat frînturi de greacă și a înghițit franceza medievală, păstrînd în același timp solida sa bază anglosaxonă≫. A scrie într-o limbă vie înseamnă, pentru el, a reinsufla limbii de bază o capacitate de absorbție, de altoi, de îmbogățire : ca și cum ar trebui să ne situăm în starea de naștere a unei limbi unde nimic nu este încă înțepenit sau definitiv.

Singurul mod pentru el de a se ≪acorda≫ cu migrațiile mondene, cu transferurile de la un continent la altul, cu trecerile peste frontiere. Identitatea poate, desigur, să se clatine în această mișcare (nici o îndoială că Pound a trăit experiența în apropierea reală a psihozei), dar această clătinare, oricum preferabilă împotmolirii tradiționale, pare a fi un moment necesar și inevitabil în definirea unei noi identități : identitate multiplicată, transnațională, aceea a unui călător - cititor cosmopolit din punct de vedere cultural pe care îl pretinde mașina de scriitură.

Am vorbit despre paradoxul lui Pound, despre contradicția sa : aș vrea să sugerez în încheiere că această contradicție permite, în fond, definirea a două tipuri de lectură posibile pentru poemele poundiene : una, analitică, atentă la identificarea elementelor prezente, la izvoarele altoiurilor și citatelor, la logica apariției și înlănțuirii temelor va risca din plin să regăsească anumite rotițe ale dispozitivului de înrădăcinare (arhaism, păgînism etc.) ; cealaltă, care ar putea fi numită lectura muzicală (sau ≪dispersată≫, în sensul în care se vorbește de atenție dispersată), degajă o mișcare exact inversă : cea a unei imaginații culturale eterogene, cu peripluri, salturi, rupturi, denivelări, ciocniri, scurtături, dezrădăcinări la nesfîrșit. ș vrea să rețin aici această a doua lectură, mai aptă să simtă cosmopolitismul lui Pound, gest în același timp universal și individual, superb de dezinvolt, care l-a reținut pe marginea barbariei fasciste unde păgînismul său risca să-l tragă.”

Guy Scarpetta, Elogiu cosmopolitismului, Polirom, 1997, pag.114-116

miercuri, 27 mai 2015

Ezra Pound sau contradicția - de Guy Scarpetta (partea I )

http://www.revista22.ro/un-monument-de-for-public--ezra-pound-in-limba-romana-56104.html
Pentru că s-au spus multe despre Ezra Pound în această perioadă și de fapt nu mare lucru, pentru că peste noapte imediat apar cei ce ciupesc de ici de colo câte ceva, ceva ce pare interesant, dar inadaptabil vremurilor de astăzi, vă invit să citiți altceva despre acest inadaptat al secolului său:

„Să ne întoarcem în secolul al XX-lea : ceea ce Pasolini numea ≪ideologia de fier≫, care imprima Divinei Comedii o parte din coerența sa, a intrat în criză. Sfîrșitul consensurilor simbolice sau religioase, dificultatea de a inventa pe un teren ≪laic≫ valori de universalitate, explozia identităților traversează de acum înainte literatura. Cazul lui Ezra Pound este cu totul pasionant, căci în el se înscrie cu o limpezime deosebită dublul aspect al acestei crize : pe de o parte, întoarcerea păgînismului, neîncrederea față de monoteism, și chiar, în cazul său, ispita antisemitismului și a fascismului ; pe de alta, o scriitură care, prin deteritorializarea efectivă, prin cosmopolitismul în act, prin aptitudinea de a depăși limitele limbilor și de a confrunta culturile, ruinează orice idee de ≪înrădăcinare≫, contrazice politica declarată și tulbură radical dispozitivul ideologic.

Ciudată, traiectoria lui Pound (fără îndoială pe măsura delirului acestui secol) : America natală, chemarea Europei, Londra, ≪vorticismul≫ (arta modernă ca vîrtej), Paris, viața literară activă, edituri, reviste, în Limousin pe urma trubadurilor, pasiunea pentru China ; apoi Italia, Rapallo, Cantos, un post de crainic-cronicar la radioul mussolinian, și prăbușirea, sosirea armatei americane, acuzația de trădare, închiderea într-o cușcă de sîrmă ghimpată, la Pisa (ecou tulburător al torturii lui Ugolino relatate de Dante), repatrierea, internarea într-un spital psihiatric din Statele Unite ; o perioadă de chin, de semiafazie, mereu scrisul și, în sfîrșit, eliberarea, întoarcerea în Europa și ultimele zile la Veneția, orașul cel mai puțin ≪înrădăcinat≫ care există, orașul suspendat între cer și apă... Ciudat amestec între cele mai fulgerătoare dezrobiri pe care le-a inventat secolul și cele mai neplăcute rătăciri ale sale, toate, desigur, obsedate de călătorie, linii de fugă, imaginarul arheologic, pistele culturale care trebuiau regăsite, memoria fragmentată a lumii, efectele de transfer, de decalare, de deviere fără stăpînire în care să se poată inventa limba timpului nostru.

≪Desțărarea, spune Pound, a fost necesară la început. Ești transplantat, evoluezi, apoi ești dezrădăcinat, readus la locul de unde ai fost smuls, iar el nu mai există... Cineva a spus că sînt ultimul american care trăiește tragedia Europei≫.
La început, deci, ≪transferul≫ american : originea, istoria limbii sînt legate de un alt continent. Chemarea văzduhului, îndemnul la călătorie. Iar Pound, mai ales, își dă seama de acestea : cultura americană, născută din Reformă și din pozitivism, conține o lacună esențială, o dispariție enigmatică ; ca și cum ar sări deodată de la sfîrșitul Antichității la începutul Renașterii.

≪A început așa, spune Pound, trebuiau împachetate șase secole≫.
≪Trebuia să ne ocupăm de tot ce se găsea în Divina Comedie≫.
De asemenea : ≪Problema era să se înalțe un ciclu coerent, aducînd spiritul contemporan la cel din Evul Mediu, după ce a fost descotorosit cu grijă de cultura clasică de care era inundat din Renaștere≫.
Ambiguitatea se ivește deja : reîntoarcerea refulatului din cultura americană pare să fie înțeleasă ca necesitatea unui regres, a unei estompări, a unei întoarceri în urmă.

Și evident, prin acestea se instalează fascismul. Evul Mediu nu va fi văzut dinspre creștinism, ci prin ≪păgînismul≫ latent al poeziei trubadurilor, ≪poezia provensală niciodată complet străină de riturile păgîne≫;  refuzul limitelor Reformei va atrage refuzul oricărui monoteism (Răul, spune Pound, constă în a te amesteca în treburile celorlalți, iar ≪nici o religie monoteistă - nici creștinismul, nici religia musulmană, nici iudaismul, după știința mea, nu a luat măsuri de precauție pentru a se apăra de acel Rău≫).  În acea alunecare, capitalismul este respins, pentru că a promovat valori de utilitate ce exclud orice cheltuială neproductivă, orice suveranitate estetică (Pound denunță ≪o societate capitalistă care, în ultimul al putrezirii sale, a considerat întotdeauna ca pe un gunoi înțelegerea inteligentă sau capacitățile literare≫), iar pentru regres, în joc va rebui să se revină la valorile precapitaliste și precomerciale (≪Templu este sfînt / Pentru că nu este de vînzare≫). Prin urmare, Pound găsește o origine a Răului în camătă, pe care o condamna Evul mediu (antisemitismul este desigur foarte aproape); trebuie regăsit, după el, contactul direct cu natura, pe care arta îl poate reînvia și pe care lumea burgheză a încercat să-l distrugă - fascismul nu poate fi înțeles decît ca vechea revanșă feudală împotriva lumii capitaliste, ≪restaurarea≫ în sens strict, a unei lumi de valori ≪sacre≫ și opuse păcatului cametei (≪Acest război, scrie Pound în 1944, nu a fost efectul unui capriciu al lui Mussolini sau al lui Hitler. El intră în războiul milenar dintre cămătari și țărani≫).

Acest parcurs ideologic, în fond cît se poate de clasic, este cel al majorității intelectualilor profasciști, prezent de fiecare dată cînd criticarea capitalismului și a valorilor burgheze se face dinspre visul la o ≪vîrstă de aur≫ pierdută ce trebuie regăsită și dinspre o concepție ciclică despre Istorie ; acest parcurs obsedează orice ≪naturalism≫, orice respingere a monoteismului în numele ≪forțelor primitive≫ care trebuie dezgropate și al unui păgînism care trebuie reluat. Este, de asemenea, un parcurs care nu poate implica decît o dimensiune subiectivă de regres - și este meritul lui Marcelin Pleynet de a-i fi desprins cu finețe logică, în ceea ce îl privește pe Pound : arhaism, puternic coeficient de refulare anală, echivalare între ≪aur≫ și ≪excremente≫, fantasme de naștere anală, oscilare în jurul genitalității, toate parcă intensificate de ceea ce înscrie în filigran în numele însuși al lui Pound ; ≪Ezra≫ sugerează usura (≪camătă≫), iar ≪Pound≫ trimite la ≪livră≫, unitate monetară (tatăl lui Pound, semnalează Pleynet, avea prenumele Homer, ceea ce a influențat ≪păgînismul≫ care asumă coerență acestui edificiu fantasmatic). Toată această mașinărie se poate deci demonta, analiza, în construcția sa ideologică, precum și în ceea ce o alimentează subiectiv, de la pulsiunile cele mai ascunse și mai arhaice.

Numai că dacă am rămîne aici, am trece, fără îndoială, pe lîngă scriitura lui Pound, care, cum am arătat deja, nu numai că nu se reduce la mașinăria inconștientă, dar chiar este, dealtfel, tot paradoxul lui Pound : totul, în ≪gîndirea≫ ca și în caracteristicile sale inconștiente, ar fi trebuit să-l atragă spre dispozitivul ideologic al înrădăcinării ≪≫ și totuși, ceva, fără voia lui, îi rezistă. Refuzul încăpățînat de a fi afiliat la o tradiție culturală națională (culturile cele mai eterogene în spațiu și timp se ciocnesc și se amestecă), refuzul oricărei concepții ≪naturale≫ despre limbă (limbile și scriiturile se amestecă); există aici un fel de cosmopolitism imediat, cvasiinstinctiv care dezorientează dispozitivul, îi întoarce elementele împotriva lui însuți, îl anulează în deriva sa. Chiar atunci cînd poemele lui Pound înscriu ≪teme≫ care subliniază dispozitivul (natura populată de zei, comuniunea cu solul, antisemitismul, valorile războinice), ciocnirea limbilor, confruntarea abruptă a enunțurilor eterogene, saltul nesfîrșit de la o cultură la alta sfîrșesc prin a dezminți conținutul evident al textelor în discuție, ca și cum etica limbajului lui Pound (el poate îngădui totul mitologiilor profasciste, în afară de concepția despre limbă) ar fi fost stînca ce îl împiedeca să se scufunde, refugiu încăpățînat al unei rezistențe de fond la ideologii.

...

Guy Scarpetta, Elogiu cosmopolitismului, Polirom, 1997, pag.111-114.

sâmbătă, 23 mai 2015

Drumul spre pierzanie

"Ashes to ashes, dust to dust"

Ecclesiastes 12:7


Serenitate

Timișoara, P-ța Victoriei (Operei)
Există priviri lacustre, priviri aeriene, priviri mediane, ce nu țin de mediu, dar se agață de mijloc.
Există priviri ce pot împlini o sută de ani, pe care ne este greu să le întreținem. Alții au priviri de mii de ani.
Închei că toate acestea se termină și dispar sub o blândă serenitate.
De fapt, discutăm de-o apariție, de o fantomă, care ține cam cât o viață de om... în rest toate privirile de mai sus nu pot face elogiul nemuririi.

vineri, 22 mai 2015

Replica unei amintiri

Timișoara, P-ța Victoriei, colaj


≪În zilele acelea, copilul îi auzi pe ofițeri spunînd că într-un îndepărtat oraș barbar, numit Tomis, un bărbat, un poet care în trecut fusese pesemne faimos, murise „după opt ani de exil neîndurător”. Un tînăr ofițer spuse cu regret:

— A scris cele mai frumoase poezii de dragoste care s-au auzit vreo dată.
— Unde-i Tomis ? întrebă copilul.
— În provincia cea mai îndepărtată, mai primejdioasă și blestemată a imperiului, la Pontus Euxinus, îi explică emoționat tînărul ofițer, marea cu ape negre. De acolo îi scria în fiecare an lui Tiberius și îl ruga plîngînd să-l cheme înapoi la Roma.
Și adăugă, imprudent:

— Era prieten cu tatăl tău.[Nero Claudius Drusus Germanicus tatăl celui ce acum este copil: Caligula n.m.]

Era, probabil, o afirmație periculoasă, pentru că nimeni nu interveni. Dar, cu prima ocazie, copilul îl întrebă pe bietul Zaleucos, care se aștepta la asta, de ce nu-i vorbise niciodată despre poetul acela ; de ce, dacă era așa de mare, murise singur, departe și cum îl chema.

— Ovidius, răspunse Zaleucos, și adăugă îndată că nu mai știa nimic altceva de el.≫

Maria Grazia Silitao, Caligula, Polirom, 2006, pag.23-24.

 ≪
Către Cezar Germanicul [tatăl lui Caligula n.m.]

Triumful lui Tiberiu! S-a auzit ș-aice,
Pe unde-abia mai suflă un vînt de miazăzi!
În Sciția crezusem că nu-i nimic să-mi placă,
Ș-acuma, uite, locul nu-mi pare-așa trist.
Prin negura durerii văzui și cer albastru:
Ah! soarta mea, pot zice, mi-am înșelat-o azi.
Deși n-ar vrea Cezarul să am vreo bucurie,
Pe cea de-acum nu poate s-o ieie nimănui.
...
 ≫


Ovidiu, Opere, ed. Gunivas, 2001, pag.954.



Un an mai târziu -după moartea lui Ovidius, moare în Asia Mică, otrăvit și tatăl viitorului împărat Caligula. Moartea subită ce a survenit, de care nu era străin fratele mai mare, împăratul Tiberiu, era practic o condamnare, popularitatea generalului roman fiind în creștere continuă, iar teama că acesta ar fi putut complota și-ar readuce chiar Republica ca formă de guvernământ, a fost decisivă.







≪ ≫

joi, 21 mai 2015

Cum te-mpinge Utopia în prostie

 ”Utopia este societatea ideală. Shangri-La. Pizda lui Kate Upton. Doar cei aleși au acces aici. Gândiți-vă la legile eugenice aplicate pe Internet. Asta e Utopia. Bine ați venit.”
Oliver Nohai
http://www.kmkz.ro/de-pe-teren/interviu-dezvaluiri/justitiarii-de-pe-internet-cum-le-a-venit-de-hac-un-grup-de-facebook-lui-badea-ponta-si-vantu/

Împins de un articol de pe Kamikaze pentru a vedea ce fac cei din Grupul Utopia din Timișoara am purces să postez și eu, fiind primit repede, la ceea ce credeam eu că va fi un mai „Je suis Charlie”.

Am constatat repede că acești hipsteri pârâți, n-au nici măcar o fărâmă de curaj pentru a vedea lucrurile din imediata lor apropiere. Că totul a pornit de la o imagine din timpul jocului de fotbal dintre Politehnica Timișoara și Cocoșul Orțișoara, meci foarte important din liga a IV-a; ce-am fost și ce-am ajuns, nu mai are importanță, importantă este cenzura și scuipatul.

Sociologia în acest caz este importantă. România acestor generații tinere n-are nici o șansă. Tineri zeloși în plagiat, plini de ei în fața bisericilor, justițiari ai momentului, dar lipsiți de orice logică democratică. Ah, Zapata!

Pierdem vremea cu cei care nu știau să citească atunci când securistul Brucan făcea ultimele profeții nefaste despre România.

imaginea în care „pulitehnica” Timișoara a bătut cu 6-0 „Cocoșelul” Orțișoara

Imagine cu grup utopic, pe Oliver dacă îl căutați, sigur îl veți găsi în dreapta.

La Mana De Dios

Politehnica Tm - Cocoșelul Ort: 6-0
Să fie și Maradona gelos!

vineri, 15 mai 2015

Marea Liniște în fața Marii Tăceri

http://best-museums.com/italy/127-italian-museum-of-modern-art.html
≪... acela care renunță la propria liniște pentru liniștea altora o pierde pe a lui însuși, iar de la ceilalți nu primește în schimb nici o recunoștință.≫ 

Machiavelli, Scrisoare către Francesco Vettori -Prea Ilustru Ambasador al Florenței pe lîngă Marele Pontifice *

≪Căci se înșeală acela care crede că oamenii mari uită insultele trecute pentru beneficiile prezente pe care le obțin.

Ducele s-a înșelat, și el, atunci cînd a făcut această alegere, care a și fost cauza pierii lui.≫

Machiavelli, Principele, Cap. VII la sfârșit **


__________________________________
* Niccolò Machiavelli, Principele, ed. Științifică, 1960, pag.1; 
** op. cit. pag.35.

joi, 14 mai 2015

Cu 1500 de ani înaintea lui Machiavelli și cu mai mult înaintea noastră

A Marble Figure of a Young Satyr wearing a Theater Mask of Silenus, Roman Imperial, circa 1st Century A.D., with Restorations by Alessandro Algardi, 1628


≪Ambițiosul senator Vincianus fusese implicat în secret în conspirația lui Sertorius Macro, dar îi sfătuise pe complotiști, îi certase, îi oprise și îi făcuse să se abată de la hotărîrile lor cu o artă mulțumită căreia, dacă ar fi reușit, el ar fi fost capul, iar dacă ar fi fost descoperiți, ar fi părut salvatorul Împăratului.≫

Maria Grazia Siliato, Caligula, Polirom, 2006, pag.336 sus.

Acel apus de soare

Curiosity Rover Views Serene Sundown on Mars

„The sun dips to a Martian horizon in a blue-tinged sky in images sent home to Earth this week from NASA's Curiosity Mars rover.”
N.A.S.A.

miercuri, 13 mai 2015

Atelierul celui ce creează


Arta s-a născut datorită instrumentelor; obiectele făcute de om pentru a-i desăvârși creația.
În jurul Marelui Obiect identificăm Micile Obiecte.
Putem defini obiectele creaționiste în două categorii, ca fiind măsura și lovitura.
Cineva mă obligă să pomenesc și de strânsura.
Altcineva de împunsătura.
Abandonez repede categoriseala pentru a mă îndrepta spre creație.
Pentru asta îl întreb pe Marele Creator care posedă Marele Atelier, dacă există creație?

— Creația este o definire a non-realității, uneori a perfecțiunii acesteia în realitate, alteori o mare frustrare, dar tot a realității.

— La ce bun atunci non-realitatea?
—Tocmai că ne ajută să înțelegem realitatea.

— Adică dacă o operă de artă este distrusă, ea dispărând din realitate, putem fabrica instrumente pentru a o reprezenta în non-realitate, ca un produs al realității?
— Exact, în principal așa ne putem referi la artefacte, care au definit o realitate trecută și care acum se găsesc într-un soi de aură muzeistică nedefinită în prezentul nostru obiectiv.

— Și dacă niște tineri vopsesc un zid și a doua zi alții, comunitatea, municipalitatea, șterg acea reprezentare vopsind-o în alb, cum se poate interpretata; este o creație? este o non-realitate?
— Eu cred în primul rând că este un protest. Cea mai desăvârșită imagine a unei ideologii este protestul. Atunci când reușim să transpunem protestul în chiar o imagine grafică, reușim să creăm o punte în ceea ce se numește idee și ceea ce se numește dorință, sau invers.

— Adică?
— În final este un soi de manipulare a ideii în care protestul poate lua ființă prin creație; este o chestie nobilă de fapt, îți pierzi timpul, materialele; îți riști un soi de reputație, libertatea chiar, sau poate în final așteptările. Liniștea că ai făcut ceva, și care nu mai există.

La Bienala din Veneția - acum 47 de ani

Aaaaa...!

 


Cam asta ar fi și distanța în timp, dacă nu mai mare, între ceea ce vrem noi în artă și ceea ce apare.

marți, 12 mai 2015

Locuri sacre - adlocutio cohortium

Scaune din agora ( Rhamnous) rezervate judecătorilor, anchetatorilor și municipalităților

≪Înconjurat de senatorii entuziaști —toți îl priveau cu drag, ca pe magnificul produs al alchimiilor lor politice—, noul imperator se îndreptă spre tribuna ridicată în Forum Romanum, unde urmau să defileze cohortele pretoriene, iar el avea să țină primul discurs oficial, cuvintele rumegate în taină pe terasa bătută de vînt de la Misenum. În balustrada tribunei fuseseră înfipte ciocuri de bronz, rostra dintr-o bătălie navală  cîștigată cu trei secole în urmă. Era locul sacru al discursurilor istorice: Julius Caesar și Augustus o făcuseră să devină simbolul gloriei Romei.

În timp ce urca spre tribună, printr-un bizar al memoriei, Împăratul își aminti că sărmana Julia, fiica lui Augustus, fusese acuzată că provocase un scandal public, împreună cu prietenii ei cei veseli, chiar acolo. În acuzații se amestecaseră abil desfrînarea cu profanarea locului sacru, încît Roma se indignase, fără să-și dea seama de ridicol. La gîndul acela, buzele tînărului Împărat se arcuiră într-un surîs sarcastic, pe care, neștiind la ce se gîndea, toți îl luară  drept emoția tinereții.≫

Maria Grazia Siliato, Caligula, Polirom, 2006, pag.238.

sâmbătă, 9 mai 2015

Întoarcerea

Șah

Spre seară veștile rele se întețiseră.
Furtuna atinse periferia și răscolise parcurile de distracție aflate acolo.
Pe autostrada principală ambuteiajele se întindeau pe kilometri.
Un elicopter al Poliției Rutiere a aterizat forțat prin pădurea de lângă aeroport, printre crengile arborilor seculari.
La munte s-a anunțat chiar ninsoare.
Atunci când ea a stins televizorul, se auzi interfonul.
- Eu sunt, m-am întors draga mea!
Ajuns în apartament, o întrebă din nou:
- Pachetul cu surpriza promisă de tine a venit?
- Nu, ți-am spus că nu mai vine.

joi, 7 mai 2015

The paketul

Vitrina unui magazin de fake-uri din Grecia, copii ce ne îmbată privirea.
Comandă scurt, CVV, CVC, nu contează, apoi admiră îndelung formele imaginii din fața sa.
Gândi la surpriză, la felul în care emoția se dubla la deschiderea pachetului. Cu el asta însemna totul, până la capăt. Acum putea încerca și sigur că lui îi va plăcea.

Calitatea produsului, recomandată și pe câteva forum-uri o satisfăcea, sigur că prețul îți tăia orice mișcare. Surpriza conta, anii care au trecut au maturizat sigur relația și nimic n-ar fi mai prejos decât să stea să privească; de aici lipsa mișcării.

Se uită la dată, două zile promitea firma pe site, cel mai bun curierat, este exact înainte de 9 mai, zi liberă, ziua noastră, ziua tuturor. Ne facem de cap, ieșim peste tot, ne vedem cu toți, căldura ne va induce.

Mai privi o dată ce va avea în pachet, între timp sosi un email, comanda a fost procesată, plata este OK, promisiunea de 48 de ore rămâne în picioare. Știa sau nu știa, în capul ei era tot una, prea tânără să nu cunoască și lipsită de experiență să nu-și dorească. Când l-a întrebat odată pe el, în prima fază lucrurile nu au stat prea bine, dar uitându-se la niște filme porno la niște prieteni, a venit acasă spunându-i că și ea se poate îmbrăca la fel, la fel ca personajele, ea neștiind cum, ele, au fost îmbrăcate. Dar acum nu despre asta este vorba, nu ideea lui contează, ea vrea să-i facă surpriza. Ceva intelectual, să-l ia prin surprindere.

Dacă a văzut vreun film porno?
Nu. Nu a avut curajul, sau poate nu a văzut ceea ce trebuie, la fel ca filmele de groază, cele cu mult sânge, față de cele cu multă muzică, și atât. S-a distanțat de idee, privitul îi dădea semnele unei anxietăți copilărești, ca și atunci când și-a descoperit culoarea roșie, a ei, unica ei culoare roșie, nu a mai regăsit-o niciodată, niciunde. Apoi această culoare s-a diluat, s-a pervertit, a împrumutat tot ceea ce mediul i-a permis.

Acum ea se putea răzbuna într-un fel, să-și recapete naivitatea, să-l pună pe el în fața unui fapt pe care nu-l bănuia, să-i țipe că a devenit cu adevărat femeie și arată foarte bine așa. Revistele feministe sunt de căcat, nu sunt bune la nimic, ea a evoluat singură și simte că poate și poate, și poate mai mult.

Câte zile au trecut?
Una.
Numai una? pentru că ea o aștepta pe a doua.
Să fie asta preludiul? pentru că multinaționala unde lucrează el, fac un team building, la pizdea, tocmai la Bâlea Lac, cică să fie toți în echipă, dar despre echipa mea nimic. Eu nu fac parte din echipa lui, dar el face parte din echipa mea? Acum mi-am pus prima dată această întrebare!


Gata! A plecat. La ora șapte dimineața a venit microbuzul și l-a luat. Ce amărăciune, ce nepăsare, ce fericire de fapt. Toate astea, în ordinea scrisă, ce exprimă dorința.
Vine pachetul!

Fiindcă el a plecat, am să aștept singură pachetul și poate că în final n-am să fiu chiar singură. Așteptare.

Sună telefonul. Sună și soneria. A venit pachetul.
La ușă un agent mesager îmi înmânează actele pentru a semna, apoi pachetul, este foarte drăguț tipul. Șic.

Pe mine mă interesează în schimb conținutul nu ambalajul și fără să-i mai spun nimic i-am trântit ușa în nas.
Rup cu furie banda adezivă ce sigilează cutia de carton. Se subțiază și devine mai elastică, dar și mai tare. Tai.

Dintr-o folie impermeabilă scot ceea ce mi-am dorit demult. Un vibrator.
Nu este ceea ce credeți, sau ceea ce știți, este ultima descoperire în domeniu, este indescriptibil. Sunt singură. Sunt singură cu el, cu persoana a III-a.

Pot scrie un roman în felul cum m-am descoperit, dar sunt sigură că lucrurile acestea n-au nici o importanță pentru cei care descoperă pe Mona Întinsa ca fiind doar o privire, de aceea majoritatea se întorc, să privească în muzeu, ca și cum cineva i-ar privi din spate; dă bine la Luvru.

Au trecut ceva ore de zbânțuială, așa încet și ... fără frică.
Sună din nou telefonul.
Este el, cel adevărat și mă întreabă ce fac.
Fac bine.
Dacă a venit pachetul?
Nu, n-a venit, comanda a fost returnată, o greșeală de fabricație, produsul nu se mai comandă.


luni, 4 mai 2015

Sevrajul datorat amintirii

Kopaonik, Serbia - south view
Să numărăm umbrele.
De la o anumită distanță ele se confundă cu personajele ce le dau contur.
De la o anumită distanță și oamenii se confundă cu un soi de amintire, dar care nu are legătură cu ceea ce sunt ei de fapt, sau au fost.
Cu cât mai îndepărtați cu atât mai mici.
Eroii copilăriei pierduți în pădurea îndepărtată, rătăcind și neștiind ieșirea spre măreția pierdută.

duminică, 3 mai 2015

Iarba

am tuns iarba
Întins pe spate, am privit cum norii se gripau din cauza vântului. Norii se frecau unii de alții și își dădeau răceala reciproc, dar căldura datorită frecării îi împrăștia, îi luneca pe întinsul albastru.

M-am întors și-am mirosit iarba.
Fâșii lungi se încolăceau în jurul meu până am devenit verde.

Sus, norii continuau să se gripeze, până a venit ploaia, până am tuns iarba.
Nu caut nimic, unicul motiv pentru care scriu; este că am tuns iarba.

vineri, 1 mai 2015

Pe potecă

Diversitate în adaptare
Fiind unic, Dumnezeu a știut doar singură culoare: roșu.
Find de nedescris, tot Dumnezeu, a știut o singură formă: nu contează care; forma unei lalele să scriem.
Când a apărut galbenul, a apărut și altă formă și alt Dumnezeu.
Cei doi au reușit îngemănarea, dând naștere diversității.
Ceea ce nu știau, este că un alt Dumnezeu le-a dat lor contur și în conturul acesta mai sunt încă vreo câteva milioane; de Dumnezei.

Cel cu conturul, supremul, s-a speriat o dată de-o rază de lumină, s-a speriat pentru că nu știa de ea, nu făcea parte din inventarul său cuantic. Cu această rază a născut lumea.