miercuri, 29 aprilie 2015

Constanta versus Variabila


Dacă o constantă se autodefinește, variabila -pentru a fi evaluată, trebuie să capete o definiție.

Constantele adunate și împărțite la numărul lor, riscă să nu mai devină constante. Sunt cazuri în care acestea se transformă în numere iraționale.

Pentru a simplifica lucrurile, chiar și numerele iraționale sunt luate drept constante.
Variabila în schimb este doar mutată dintr-un câmp în altul, fără a fi rezolvată niciodată. De fapt tocmai acesta este sensul, ca o variabilă să rămână la locul ei, să urce și să coboare pe curbe.

Oamenii adoră felul acesta de poziție mobilă, alternanța, necunoscutul, diversitatea.


vineri, 24 aprilie 2015

Solaris

O plajă din Peloponez, Grecia

În romanul lui Stanislaw Lem, o lume se lasă descoperită, protagoniștii se regăsesc în cea mai ideală dintre lumile lor posibile, un accident al coincidențelor evenimentelor preferate și ... asta îi înnebunește în final.

Eu personal mă aflu în postura cea mai ideală de a descrie acest fenomen datorită efectului de transmutare cromatică a imaginii reale, de a redesena planeta Solaris.

În cursul acestui eveniment voi suporta coincidența de a înnebuni și asta mă bucură; fac parte din clubul cel mai ideal al unei lumi provenite dintr-un accident.

The guardian


Undeva în spate, mai încolo, este cuibul de mierlă.
Câinele amușină, mierla-i pe ouă.
În sălbăticie mirosurile predomină. Mirosurile sunt parole, prin care oricine le cunoaște, poate intra în altă lume; în cazul de față, în cea a creației.
Cățeaua se simte, ar crea și ea ceva, ceva primitiv, atavic; pui, pui de cățea.

Oamenii ocolesc instinctiv sălbăticia creatoare, acolo pericolul este mai mare ca oricând; o ursoaică cu pui, un șarpe spre apă, un stup de albine sălbatice în roi.
Dimineața devreme mă îndrept tiptil spre tufișul de lămâiță, mierla mă vede, văd și eu ceva, prin încrengătura deasă îi trasez geometric ciocul, apoi întreg căpșorul, stă în cuib. Sunt vizibil, atât fizic, cât și mental; sunt săturat, nu-mi este foame și asta pasărea o știe. Ceea ce nu știu eu, este că din lumea din care eu fac parte, se vede foarte puțin și ea -mierla, prin rămurele așa zis protectoare vede foarte mult, mai mult ca mine.

Mierla este grea, ocupă  un spațiu interzis, acolo se petrece creația și noi toți oamenii trăim stresul acestei creații în sensul cel mai negativ cu putință. Creația ne sperie, este o piatră de moară, o cam porți tot restul vieții, este adevărat. Dar ceea ce este cu adevărat de speriat, este că cei care n-au creat niciodată nimic nici nu vor asta, nici măcar o poezie.

În fine, să nu uităm că tot timpul există un gardian, dar nu este Dumnezeu, suntem noi cu ceilalți, într-o ogradă strâmtă și mică despre care n-am aflat mare lucru, nici măcar unde ar fi gardurile.


Străina

Lalea între tufele de rostopască

miercuri, 22 aprilie 2015

Mierloi


În curte, aproape de pompă, în arborele mimoză, stă mierloiul.
Pe alte ramuri, aproape de el, un porumbel, un guguștiuc mai bine scris, îi privește umbra.
Mierloiul este stresat. Undeva aproape -noi știm unde, într-o tufă de lămâiță aspră, mierla s-a așezat pe cuib: sunt pisici ce traversează meteoric zona, sunt oamenii curioși, dar mai sunt și răpitorii cerului, ce traversează pe înserat acoperișurile, șoimii mici și ageri.

Mierloiul se asigură și guguștiucul îi dă dreptate. Ce lapidar acest sens; de așteptare în a avea dreptate. Dreptate în sensul dreptului la existență, al supraviețuirii ca specie. Cuibul este în siguranță. În noaptea asta plină de meteori, mierloiul încearcă singurătatea.

Loscil: Luna


luni, 20 aprilie 2015

Initium Via Sacra

Dimineața în Delphoi
Este cu neputință să desfășori umbra, ea te înconjoară.
La Delphi, în dimineața unei toamne neașteptate, umbra mi-a descris aleea sacră, Ἱερὰ Ὁδός, aducerea aminte a unei coborâri, fonetica te îmbie la asta. Și totuși la Delphi se urcă.

Primii creștini ce au poposit aici au relevat sacrul și-au încercat să nu-i schimbe locul. A muta sacrul este echivalent cu a muta un cuib de pasăre: cu a muta un râu, o mare, un vânt.

Ceea ce s-a-ntâmplat mai apoi nu mai ține de voința umanității, ci de perioada ei, de tact, de timp.
Suntem acum în stoa, pe care romanii au refăcut-o în ambiția de a-și demonstra civilizația.
Nu furtul statuilor mai contează acum, ci continuitatea.
În această continuitate, mulți s-au pierdut.

Liber cugetător fiind, privesc imaginea antropologic, ca o deșteptare, urmată de un somn adânc; am impresia că obosim atunci când ne încercăm pe noi înșine, obosim greu, asemeni lui Atlas. Bolta înseamnă mult, iar eroii ce-ar putea să ne odihnească lipsesc.

Dimineața la Delfoi, coadă la bilete, noi le avem de cu seară, atunci când am sosit.
Intrăm printre primii, praful nu s-a ridicat încă, soarele se gândește, își trasează coordonatele.

Nu fără mândrie, suntem deja cunoscuți ai pietrelor; știți acele miimi de secunde pe care fâlfâitul unei aripi de pasăre încarcă greutate unei balanțe prin praful iscat? Noi suntem acolo, în balanță, în praf. Nu ne văităm, nu atârnăm greu, nu izbutim, dar trăim.


duminică, 19 aprilie 2015

sâmbătă, 18 aprilie 2015

Ca o ultimă respirație

Floare de magnolia înainte de
Este inutil să respingem ceea ce pentru mulți ar fi ca o ultimă respirație; drog, alcool, sânge, praf, apă, aer... toate reprezintă în acel moment o ultimă suflare: a răsuflării.

Cât trăim respirăm.
Răsuflarea este toxică, neinteresantă. Femeile din Roma antică se sărutau la fiecare întâlnire, fie ea de zece ori pe zi, pentru a simți fiecare răsuflarea celeilalte: că n-au băut vin.

Florile respiră asemeni unui delfin ce vine la suprafață, mamifer obișnuit cu orizontul atmosferic, apoi subacvatic ține doar de antrenament, de supraviețuire chiar. În cazul nostru, respirația este o chemare și asta am învățat-o de la flori, mai târziu cu gura-n închisă nu mai chemăm pe nimeni.

vineri, 17 aprilie 2015

După apus — contradicții

lămâițe în așteptarea ploii nocturne
O greblă luminoasă s-a pierdut după case și arbori, perpendicular pe strada mea.
În urma ei, dâre lungi strălucitoare coborau încă de-a lungul gardurilor.
În umbra lui a soarelui ce fugea de norii încărcați, natura a căpătat lumina crepusculului.
Crepusculul nu face umbră, este asemeni celui ce nu se vede în oglindă; îți arată și tu nu vezi: păcatul.
Păcat de aceste clipe, rare, liniștite. Clipa, urmată de altele, vine cu întrebarea: acum?
Ce vezi acum ?
Mă uit: fosforescența unei lumi se naște, licuricii nu apar — este prea devreme, apune soarele.

Diviziunea muncii

La distanțe diferite și nu tot timpul în aceeași formă, dar sub același steag muncitoresc

miercuri, 15 aprilie 2015

Labirint

Emboss efect
La mijloc retinex efect
Am putea vedea mai bine, efectuând efecte?
Nu cred; dar am crea mai subtil.

De deasupra

Clădirea Barcă spre Piața Traian, Timișoara
Am luat un cer al Greciei, din Peloponez, din nordul lui Pelops; l-am suprapus sub clădirea barcă din orașul meu.

Cum adică l-am suprapus sub?
L-am suprasub?
Nu!

Am purtat norii deasupra mea până am întâlnit dealul. Dar nu era deal, era clădire, nu era om eram eu.
Așa a ieșit imaginea.

marți, 14 aprilie 2015

Să reprezinți cuvântul în sine


... zvonul ca zbor și de aici tot ce ține de acesta ca o fugă: a norilor, a curentului electric, a avioanelor.
Avionul ca zbor, curentul electric ca înălțare, norii ca fiind pretutindeni.
Oboseala unei explicații a omniprezentului, să explici divinul ca fiind aerul, tot ceea ce se strecoară prin cele arătate; pe lângă fire, vapori și aripi: abia atunci ai creat propaganda, ca fiind fiica cea mai mică a zvonului.

luni, 13 aprilie 2015

Privitorii

Clădire din cartierul Fabric, Timișoara
Din înălțimea templelor, privitorii aflați pe colțuri, suspectau trecătorii.
Zeii priveau prin akroterion, uneori se întrupau ei înșiși pentru a fi mai aproape de muritori, coborau noaptea lăsând în urma lor câte-o statuie; ubicuitatea era indiscutabilă.

Apariția clădirilor cu mai multe etaje, a mutat akroterion-ul mai jos - ce valoare ar mai avea dacă nu s-ar fi văzut, porțile au căpătat santinele de-o parte și de alta, lei, câini sau chiar atlanți, casa era păzită în felul ei de spiritele rele. Mai târziu fiecare fereastră a căpătat un privitor, fie el masculin, sau feminin, oricum o zeitate în fapt.

Următorul salt este camera de luat vederi, va fi la fiecare colț, poartă sau fereastră; omul n-a evoluat, frica-l bântuie încă, orice amănunt în plus ne strică buna dispoziție, așa că ne oprim aici: pentru a ne respecta primitivismul.

duminică, 12 aprilie 2015

Întoarcerea pitulicilor


Cais aproape înflorit cu pitulice

Asemeni unei roți imense pe care un șarpe o învârte la infinit, precum credeau budiștii că vine timpul, întoarcerile ne arată același punct lipit de existența noastră pentru a ne întări convingerea că lumea nu s-a terminat, pe o asemenea tangentă se așează anual câte o pitulice.

O clipă rămâi oprit, orice acțiune poate dăuna punctului și dezlipirea lui ar duce la pierderea unui echilibru interior; da, spui apoi; s-au întors pitulicile, și roata se-nvârte iar.

Robinet exterior cu pitulice
N-am crezut niciodată că voi iubi atât de mult aceste păsări. Că ele vor face parte din mediul meu de existență, că dispariția lor îmi va afecta grav sănătatea mintală -unii cu caii, alți cu păsările.
Vom avea de acum încolo un nou periplu ornitologic.

sâmbătă, 11 aprilie 2015

Ah... utopia socialismului, oglinda unei liniști


Arcade de oțel au împânzit țara pentru a duce departe curentul electric,
era atâta liniște de se auzea bâzâitul de înaltă tensiune.
Iar eu învățam alfabetul.
Bzzz!
Peste A sărisem.

vineri, 10 aprilie 2015

De-a lungul coloanelor


Pisica din Cheshire și-a ițit capul prin cer prelungindu-și privirea de-a lungul coloanelor.
Coloanele, asemeni scheletelor, mai rămân un timp în picioare.
Intuiești că orice coloană are valoarea ei, fie ea chiar din beton armat, fie ea dintr-o uzină dezafectată, fie ea fără nici o valoare arhitectonică, coloana asta ține cerul, astfel pisica ar cădea pe pământ și ne-ar arde pe toți.

joi, 9 aprilie 2015

Postmodernism

Secția veche a fabricii de vopsele Azur Timișoara
Toată candoarea epocii industriale a trecut. Din fumul greu al vreunei topitorii nu se mai ivește nici o față umană, nici un om încercat învelit în cauciuc. Însăși Sindicatul refuză măștile și mănușile protectoare dacă asta ar duce la vreun rezultat în privința și împotriva concedierilor masive. Omul acela încercat despre care scriam nu-și mai cere decât un singur drept, dreptul de a munci în continuare în secția pe care tatăl său a deschis-o. În schimb prin asta va muri la fel ca părintele său; sufocat de silicoză și încărcat de metale grele. Capitalismul nu mai naște proletari. Din est bate un vânt ce suflă această minciună burgheză. Nu este adevărat, muncitorul nu moare niciodată.

Pe un cer încărcat de senin, în care norii păreau trufandale, m-am urcat pe cisterna nichelată și strălucitoare a unui trailer de patruzeci de tone pentru a fotografia ceea ce un gard de beton de peste doi metri ascundea sensibil panorama post_industrială și inundată de modernismul unei epoci a țevii și rezervorului.

O repetiție pe care nici Warhol n-a prevăzut-o reflecta chipul minunatului rezervor. Vorbim de un singur rezervor, care odată proiectat, el se va multiplica de câte ori dorința chimistului va mai inventa o culoare sintetică. Postmodernismul reușește să posede moștenirea dată de industrie datorită cheilor lăsate în cușca paznicului lângă o poartă ce stă să cadă, după ea, doi câini costelivi nu îndrăznesc să te muște, s-ar putea să rămână fără ultimii dinți.

Industria revarsă ultima ei poluare, încă neajutorată, încă nedezafectată, încă ieftină. Un periplu prin aceste zone îți poate trezi cele mai zgomotoase imagini, imaginile unei ere lipsite de contrastul zilei de mâine; de continuitate, de nesfârșit, de infinit. Monotonia decade, frustrarea și frica zilei de mâine accentuează acum nevroza pierderii locului de muncă, implicit a traiului zilnic cu care te-ai obișnuit. Trăim ziua în care, și aici mă repet, nu cel mai mare, sau cel mai puternic, sau cel mai viteaz reușește, ci cel care se adaptează cât mai repede. Omul nu devine șobolan datorită întunericului, ci datorită oportunității pe care n-are voie să o rateze, odată pierdută aceasta, așteptarea viitoarei naște cele mai teribile angoase; achitarea datoriilor, lipsa concediilor, evitarea oricărei plăceri costisitoare. Postmodernismul implacabil te-ndeamnă la creație, dar nu oricine poate face asta și mai ales nu oricine visează la asta. Cu capul în căcat să înoți un fluture perfect. Toate astea pentru că un rezervor a clacat.

miercuri, 8 aprilie 2015

Hipersensibilitate în timpi foarte scurți

Flori de piersic
O poză executată la sensibilitate de 16.000 ISO și timp de expunere 1/6400 secunde, reprezintă un scurt și elogios fragment impresionist a naturii ce ne înconjoară.

Ce s-ar întâmpla cu mintea noastră dacă ar gândi în acest fel?
Poate că o idee ce s-ar desprinde de celelalte, care asemeni granuloamelor stau să explodeze, ar reuși să străpungă densitatea dată de timpul foarte scurt. Sigur că s-ar datora mult hipersensibilității și fenomenul l-am putea numi microvedere; la fel ca un cuvânt repede inventat : storcoacidoză.

luni, 6 aprilie 2015

Poarta Nordică


Micene, Mycenae
Poarta Nordică, locul după care soarele poate nu ajunge niciodată. Nordul ce semnifică nu numai întuneric, dar și frig. La Micene, Poarta Nordică, respectă întocmai misterul, este poarta pe unde a fugit Orestes după crima comisă din răzbunare. Nu fugi niciodată pe poarta din față, ci pe cea din spate. Poarta din spate care este Poarta Nordului, poarta evadării în fapt.

duminică, 5 aprilie 2015

Imaginea unei vitrine

Katakolon, Peloponesse, Greece
În fapt și mintea omului este o vitrină contemplată de ceilalți. Toate copiile, toți epigonii, stau și așteaptă venirea Marelui Original. N-are să vină. Mintea noastră a devenit prea mică pentru a mai suporta ceva original, de aceea tot ce spunem și arătăm, copiem mai bine sau mai prost pe înaintașii noștri. Ar trebui cumva — eu nu știu cum, să nu mai remodelăm, ci să schimbăm geometria, să nu mai copiem, ci să inventăm cuvinte-păsări. Acestea se vor duce și vor face cuiburi în mintea altora, a copiilor noștri poate și — tot poate, mai târziu copiii lor vor scoate pui de-o frumusețe nemaiîntâlnită, cu un zbor asemeni înotului, cu un mers aidoma norilor. Când te gândești că toate acestea îți povestesc o vitrină și ea fiind, în fapt, mintea ta.

sâmbătă, 4 aprilie 2015

Izvor

Kyparissia fountain
Sus se află un mâner care se ridică și coboară, care asemeni unei pompe de bicicletă creează un vacuum ce ar trebui ocupat de apă, apoi apa să vină și să curgă. Ori asta nu se mai întâmplă, nu pentru că apa nu mai vine, din cauza izvorului -ar fi o explicație, dar mașina s-a stricat și pompa nu mai funcționează; înghite aer fals.

Se-ntâmplă cu cel care tot timpul avea idei, avea flux. Apa, la fel ca și ideile, este tot timpul în așteptare. Ceea ce face ca apariția să fie lung așteptată, este aparatul: APARATUL UMAN. (Jep Gambardella)

În film sunt niște fântâni minunate, în Roma, ele se chinuie să primească apa.

Hedonist — ascet

in my yard

≪ Întîlnirea cu amintirea lui T. H. Lawrence care se intersectează în Asia Mică cu cea a lui Hadrian. dar fundalul lui Hadrian nu e deșertul, ci colinele Atenei. Cu cît mă gîndeam mai mult la acest lucru, cu atît aventura omului care refuză (refuzîndu-se la început pe sine) mă făcea să doresc a înfățișa, prin intermediul lui Hadrian, punctul de vedere al omului care nu renunță sau nu renunță aici decît spre a accepta aiurea. Dealtminteri, este de la sine înțeles că ascetismul și hedonismul acesta sînt în multe privințe interschimbabile.≫

Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian, Cartea Românească, 1983, Carnet de note la „Memoriile lui Hadrian”, pag.203.


Dealtminteri, este de la sine înțeles că ascetismul și hedonismul acesta sînt în multe privințe interschimbabile.

Este de la sine înțeles că ascetismul și hedonismul acesta sînt în multe privințe interschimbabile.

Ascetismul și hedonismul acesta sînt în multe privințe interschimbabile.

Ascetismul și hedonismul ... interschimbabile.

vineri, 3 aprilie 2015

Cine se scoală de dimineață...

... vede adevărata finală de la Miami.
http://m.adevarul.ro/news/sport/simona-halep-serena-williams-miami-open-adevarulro-ofera-solutia-celor-nu-vedea-meciul-asteptat-televizor-1_551d7d81448e03c0fd27b688/index.html


Simona Halep a pierdut semifinala de la Miami. După două ore și ceva de nebunie... mi-am dat seama că nu m-am spălat pe dinți, mă doare bășica și trebuie să duc copiii la școală. Începe o nouă zi de vineri.

Mulțumesc Simona pentru spectacolul minunat pe care ni l-ai dăruit.

joi, 2 aprilie 2015

A visa un ou

http://wielka-sztuka-w-malych-dawkach.blog.pl/tag/car-aleksander-iii/
Pentru că Sărbătorile Pascale se apropie cu iuțeală, mi-am adus adus aminte de cel care a visat un ou în chingi atârnat de pat.

Ne aflăm în antica Romă republicană. Pe colinele acesteia apar cu repeziciune cartiere noi. Într-unul dintre ele, într-o casă nou construită se află Mucius, care într-o binefăcătoare siestă de după-amiază, adoarme și visează un ou atârnat de patul său. Atât de real a fost visul, încât Mucius caută oul până și sub pat și negăsindu-l aleargă la interpret. Acesta, un etrusc bătrân, expert în arta divinației, îi spune că trebuie să sape prin pardoseală și va găsi o comoară. Ajuns acasă, Mucius nu stă pe gânduri și dă patul la o parte. Sapă și găsește o comoară, un boț mare de aur învelit în foi de argint bătut. Adoarme nemaivisând nimic, în schimb cuprins de remușcări, dimineața aleargă la bătrânul etrusc cu ceva argint decupat din foițe. Acesta privind argintul spune: „Despre gălbenuș nu-mi spui nimic?!”

Nu vom putea întoarce niciodată ajutorul dat de cineva, întotdeauna va mai fi ceva de făcut pentru cele primite în ajutor și chiar dacă facem mai mult, balanța se va schimba în favoarea noastră și celălalt va trebui să intervină în a o echilibra. Și tot așa.

Textul original este scris de Cicero, eu l-am adaptat, acum vi-l redau așa cum este el tradus în Despre divinație.


 
LXV
Cineva îi povestește unui interpret că a visat un ou atîrnînd de chingile patului din dormitorul său (această întîmplare este relatată în cartea lui Hrisip despre vise): interpretul îi spune că asta înseamnă că o comoară se află îngropată sub pat. Omul sapă; găsește o cantitate de aur, înconjurată de argint. Trimite interpretului un pic argint, doar cât l-a lăsat inima. Atunci acela întreabă: dar din gălbenuș nimic? Căci el interpretase, prin analogia cu oul, că gălbenușul ar însemna aur, iar albușul argint.

Oare nimeni altcineva n-a mai visat vreodată un ou? De ce doar acest om oarecare e singurul care a găsit o comoară? Cîți necăjiți, demni de ocrotirea zeilor, au fost vreodată anunțați în vis de găsirea unei comori? Și de ce acel om a primit un semn atît de neclar, încît printr-un ou să i se sugereze că e vorba de o comoară, în loc să fie îndemnat direct să caute comoara, așa cum lui Simonides i s-a interzis să se îmbarce? Aceste vise neclare nu se potrivesc deloc cu maiestatea zeilor.

Cicero, Despre divinație, Polirom, 1998, pag.189.

Mai târziu una dintre întrebările lui Cicero a primit răspuns în Oul lui Fabergé.
Dar despre maiestatea zeilor nimic?

miercuri, 1 aprilie 2015

Privind spre interior dorind spre exterior


În aceeași zi, și la aceeași oră; am deschis ușa și Lora înăbușită de căldura unei primăveri neașteptate, m-a privit calm și obtuz. Poate nu în același minut, poate mai târziu, un bondar imens a pătruns în bucătărie, luat pe val de miros, de căldură, de dorință.

Lesne ne putem rătăci după colț, după copac, sau chiar după raft. Bondarul s-a rătăcit imediat și fereastra largă în lumina ei, i-a dat o clipă salvarea dorită. Nu fereastra luminoasă i-a dăunat, ci ușa.

În timp ce mă luptam cu bondarul într-o mimică demnă de mișcările unui dans indian, disperat, am deschis și fereastra. În urma acestei evadări, Lora s-a ridicat și a părăsit unghiul de libertate din care eu o puteam privi.

Mă gândesc, fără a dori neapărat ceva, ce este mai prețios? O libertate impusă sau o dorință de evadare?

Despre cei trufași lipsiți de multe

Știu că provoc, știu că mai arunc în aer câte-o idee, dar sunt mulți care nu numai că nu citesc bine, dar nu citesc deloc. A avea o părere -în ziua de azi, proprie și originală este ceva de dinaintea internetului, pentru mulți a citi duce o rezultantă în autismul creat de acest internet, pentru că sunt neatenți, pentru că nu doresc să recunoască asta.

Ce a însemnat internetul pentru mine atunci?
Ceea ce a făcut microscopul pentru primii biologi. Pentru restul încă mă mai ajută memoria.
Când mai alunec, înseamnă că am uitat ceva.