joi, 29 ianuarie 2015

Lacustrul apei înghețate

Hiroshige Utagawa, Vedere a muntelui Haruna acoperit de zăpadă

https://www.pinterest.com/collectiongv/utagawa-hiroshige/


≪Într-o zi, Chao-Chou a căzut în zăpadă și a început să strige: „Ajutor, ajutor!” Un călugăr a venit și s-a întins lângă el. Atunci, Chao-Chou s-a ridicat și a plecat.≫ 

Henri Brunel, Cele mai frumoase povestiri zen, Pro Editură și Tipografie, 2005, pag. 168.

Mai departe în carte textul se dizolvă, nu rezolvă ideea.
Am să copiez mai târziu povestea pe blog.Pe mine acum m-a interesat doar acest motto al acestei povești.
Imaginea de mai sus este în carte — alb-negru, dar datorită internetului, eu am găsit-o altfel.
Am să plec o vreme, la multă zăpadă, însă ideea expusă mai sus mă va urmări tot timpul.

marți, 27 ianuarie 2015

Naivitatea unei lumi blocate-ntr-o gară

Ostre sledovane vlaky - min. 55
≪Un bun impiegat așază semaforul în poziția „liber” și adoarme, dar aude pașii care se apropie, aude pufăitul locomotivei intrate pe o linie izolată, deși în blocul automat din biroul mișcării se iscă doar un clinchet ușor ca de linguriță scăpată în ceașca de cafea. Impiegatul se trezește și manevrează semaforul.≫

Bohumil Hrabal *

Lumea descrisă în carte și în film este unică. Unul dintre reprezentanții ei, a acestei lumi naive și ludice, vrea să evadeze și scopul acestei evadări este trecerea de la adolescență la maturitate. Dar îl derutează atât căile, cât și vremurile. Căile sunt asemenea șinelor de cale ferată din triajul unei gări, iar vremurile sunt de război, de al II-lea Război Mondial.

Fiecare poate gusta din viața care-o trăiește, unii mai mult, alții mai puțin.
Vizionare plăcută

____________________________________
* Bohumil Hrabal, Trenuri cu prioritate, ed. Art, 2012. pag.63.

luni, 26 ianuarie 2015

hero at the gates

Parados de la Epidaur cu Leonidas privind spre sud
Neo-clasicismul grecesc are savoarea celui antic, atât că-i mai stătut, îi lipsesc volumele, totu-i prea închis și apropiat. Dar comparația ține până la poartă, la orizontală. De acolo, în afara cetății, privește eroul. Cu un braț susține coloana dreptunghiulară, iar în celălalt braț este sabia. Coiful decupează aerul circular, singura voltă, curbă din peisaj. Grecia iubește eroul, și de fiecare dată dorește să-l aducă în contemporan. Istoria Greciei este plină de eroi, toată istoria ei. Ceea ce mai ieri era în firea eroului, astăzi stă în națiune, de fapt eroul rămâne cu privitul și națiunea cu făcutul. Dar lipsa primului creează un anacronism, cu care elenii nu sunt învățați, mentalitatea lor este neschimbată de mii de ani, dacă știe cineva asta.

duminică, 25 ianuarie 2015

L-am întâlnit pe omul căruia i s-a extirpat o amintire


Nu pot măsura în timp acel sentiment ce-mi provoacă o amintire. Nu am metrul dorit și orice dimensiune mi se pare prea mare și amintirile sunt atât de mici. Și se strecoară ca apa prin nisip.

Am avut ocazia unică de a întâlni pe cineva care putea să-mi povestească la nesfârșit despre felul cum sunt eu, despre ceea ce reprezint eu și totuși, nu mă putea identifica cu nimic, nu putea realiza o comparație cu nimeni. Am înțeles atunci că deja-vu-ul se datora unei boli, chiar citisem deunăzi despre asta. În schimb nu-mi puteam dezlipi privirea de privirea ei, de fiecare dată când vorbea de mine, ochii ei se aplecau spre pământ.

Mi-am făcut un program să o vizitez și, ca o mare curiozitate, să o ascult ce-mi povestește despre mine. Am ales o oră de dimineață, când mintea, încă trează și lipsită de medicamente mă purta pe teritorii necunoscute. Am crezut de multe ori că mintea îmi joacă feste și felul acesta de rătăcire chiar îmi plăcea căci nu știusem să fiu așa un mare călător. Teritoriile acelea nesfârșite evocate de ea îmi trezeau vise, ca și cum trenurile apucă gara ca să plece, visele se petreceau care încotro printre macaze.

Cu o mare voință, sigur la chemarea ei, reușeam să o văd, fiind ocupat cu zbaterea mea de zi cu zi. În final, descurajat fiind, am apucat să abandonez, aveam atâta de mult de lucru.

Muzeul din Cimitirul Antic al Athinei, Athina, Grecia
Pentru mine, ca femeie, a-l vizita pe omul căruia i s-a extirpat o amintire este o datorie. Am impresia că deja nu mă mai cunoaște. Dar dansul meu nu se termină aici.

O cuvântare unică. Cetățean roman și tată

Mihail Stasinopoulos (textul cât și titlul, continuare a postării precedente)

≪Într-adevăr, nu cunosc în istorie un alt discurs rostit în împrejurări atît de tragice. Cuvîntarea a fost dominată de zguduitorul umanism pe care-l conține mărturisirea izvorîtă din adînc și adresată unui întreg popor. Acest discurs cuprinde un anume ceva care în concepția fiecărui critic sensibil înalță foarte sus nivelul civilizației Romei.

„ — Niciodată, a spus gloriosul și îndureratul general, niciodată nu m-am temut de puterea oamenilor. Însă totdeauna m-am temut de puterea divină, de nestatornicia Sorții, de nenumăratele și neprevăzutele lovituri pe care le poate da. Învingeam și triumfam, Soarta mă favoriza ca un vînt favorabil. Însă eu mă temeam întotdeauna de o furtună neașteptată.

(Prin urmare Aemilius Paulus era unul din oamenii pe care-i urmărește viziunea nenorocirii, chiar și în culmea fericirii lor.)


 — Într-o singură zi, continuă el, am trecut Marea Ionică, de la Brindisium la Kerkyra [insula Corfu, denumire adoptată în limba română, n.m], și de acolo în cinci zile am ajuns la Delfi. În alte cinci zile am ajuns în Macedonia. Am adus sacrificii, și îndată după aceea am început operațiunile militare. În cincisprezece zile, terminasem războiul cu deplina supunere a Macedoniei. Acest triumf rapid m-a făcut să simt o oarecare neîncredere în Soartă.

Acum îl zdrobisem pe dușman, din partea aceea nu aveam să mă mai tem de nimic. Deci mă întorceam foarte liniștit, cu regi prizonieri, cu mulțime mare de prăzi, cu armata mea în plină vigoare. Și totuși, ceva mă făcea să mă tem de Soartă.”

Aemilius Paulus nu știe ce este acest  c e v a, nu poate să-l definească. Dar teama de necunoscut se trezise și își făcuse simțită prezența cînd fericirea lui părea să fi atins culmea. Cineva ar putea spune că omul știe că nu are acest drept decît la o mică porție de fericire, și aceasta nesigură. Și cînd vede Soarta oferindu-i mai mult se neliniștește, întrebîndu-se dacă nu cumva vreun zeu necunoscut numără porțiile de fericire ale oamenilor, ca să arunce securea asupra aceluia care a luat ceva în plus.

Asemenea gînduri, asemenea presimțiri te-ai aștepta să se afirme în cazul unor sensibili, cu anumită viață spirituală, nu din partea unor generali căliți în războaie. Iată însă că și sensibilitatea este împărțită oamenilor orbește. Iată un general mai sensibil decît un filosof. Își măsura succesele și, cu cît creșteau, cu atît mai mult se neliniștea, ca nu cumva Soarta să arunce în balanță vreo nenorocire, pentru a readuce echilibrul.

Dar lucrul cel mai emoționant încă nu-l spusese. Cînd l-a lovit Soarta ucigîndu-i copiii, l-a cuprins o liniște stranie:

— Sufletul meu, adaugă el, care tremură pentru nenorocirile care poate îmi amenințau Patria, s-a eliberat de teamă cînd mi-am văzut casa distrugîndu-se, cînd mi-am îngropat cei doi copii, înfloritoarele mele vlăstare, singura mea speranță, singurii mei urmași. De acum am rămas singur și fără urmași. Însă acum nu mai simt altă primejdie amenințînd. Furtuna a trecut. Roma poate fi liniștită. Soarta s-a răzbunat pe mine, iar nu asupra Patriei mele.”

O tulburătoare măreție romană izvorăște din sfîșietoarea suferință a tatălui. Se temea de Nemesis nu numai pentru sine însuși, ci și pentru patria lui. Cînd trăsnetul a căzut asupră-i și i-a ars inima, are credința că zeii s-au săturat, că nu-i vor mai lovi patria.

Maeterlinck, care amintește și el această scenă, dă o deosebită importanță curajului romanului, care știe să primească loviturile ca soldatul lupta. „Există, scrie Maeterlinck, tot atîtea moduri de a primi marea durere, cîți oameni sînt pe pămînt. Iov a spus: Domnul a dat, domnul a luat. Facă-se voia Lui. Romanul a mulțumit zeilor că Soarta l-a lovit pe el, iar nu patria sa.”

Da, însă oricît ar lumina patriotismul de tip roman — din cînd în cînd ca un fulger, dar și ca o lamă de oțel — istoria durerii umane, oricît celelalte eroisme și sacrificii de sine ar deplasa această durere cumva în afara inimii omenești, totuși întotdeauna această inimă etern îndurerată își va revendica nemîngîierea.
Așa și aici, în cazul de superior eroism amintit, vocea tatălui răzbate iar. Cu o sfîșietoare suferință, cu lacrimile secate de durere, nu ezită să protesteze pentru tragica ironie a Sorții, și să arate un foarte amar dar profund sentiment de invidie:

„ — Priviți, spune încheindu-și cuvîntarea, priviți cît de ciudată și nestatornică este soarta oamenilor! Perseus, învins, își are copiii, pe cînd Aemilius Paulus, învingător, și i-a pierdut pe ai săi...”

Parcă se aude hohotul de plîns înăbușit al îndureratului general rostind aceste din urmă cuvinte. Plutarh nu spune ce a urmat. Însă cine se poate îndoi că toți cetățenii au plîns auzindu-le? Un om suferea — un roman știa să găsească în durere consolarea gîndului că astfel patria îi e salvată de răzbunarea Sorții. Însă omul revine, umbrindu-l pe roman, varsă lacrimi și-l invidiază pe regele prizonier, care putrezea în întunecoasa închisoare romană. Îl invidiază numai și numai că el își are copiii în viață.

Prin urmare și aici, inima omului, a tatălui, și-a revendicat drepturile și le-a recăpătat. Tatăl l-a învins pe roman. Inima omului, durerea ei anonimă — cu atît mai respectabilă cu atît este comună tuturor oamenilor și nu numai celor aleși — și-a luat înapoi drepturile și primatul. Durerea omenească și-a reprimit eterna sa glorie.≫ 

_________________________________
* Kostas Assimakopoulos, Gîndirea greacă.Eseiști contemporani, ed. Dacia, 1975, pag.155-158 .

sâmbătă, 24 ianuarie 2015

Groaznica soartă a lui Aemilianus Paulus

Mihail Stasinopoulos (textul cât și titlul) 

≪Un asemenea caz îngrozitor povestește Plutarh, cu blînda lui simplitate narativă. Este cazul generalului roman Aemilius Paulus, acel care l-a învins pe regele macedonean Perseus la Pydna în anul 168 î. Hr. Campanie fulgerătoare, victorie totală. Îi zdrobește pe macedonieni, îl ia prizonier pe regele Perseus, adună poporul macedonean captiv, îi vorbește arogant (îi vorbește cu îngîmfare în latină, deși știa bine limba greacă), hotărăște situația celor învinși.

„Mai bine să știți, le spune, că veți fi liberi” – ca apoi să dezmintă firește această minciună politică, arătînd condițiile „libertății”, adică, de fapt, ale robiei și subjugării.

S-a întors la Roma mulțumit, triumfător, acoperit de glorie. Puțini generali au fost primiți de romani cu atîta venerație. Triumful consacrat învingătorilor, a durat trei zile. La paradă au luat parte armatele glorioase, s-au expus darurile fabuloase, mulțimea de cununi de aur dăruite învingătorului de către învinși. Și, în cea de a treia zi nefericitul rege Perseus, cu o hlamidă cafenie de doliu și cu sandale macedonene în picioare, înconjurat de arhonții Macedoniei care-l priveau plîngînd, luă parte la alaiul triumfătorului. Și în urma lui Perseus, nevinovații săi copii, prinți, doi băieți și o fetiță, pășeau și ei tulburați, și zăpăciți, fără să-și dea seama de profunda nenorocire pe care o trăiau. Istoria ne relatează doar o singură imagine asemănătoare: aceea a învinsei Cleopatra participînd la triumful învingătorului ei roman.

Destinul omenesc e nemilos. Perseus l-a rugat fierbinte pe învingător să-l cruțe de o asemenea umilință. Aemilius Paulus nu putea înțelege o astfel de rugăminte, contrară tradițiilor Romei. Respectul pentru legile Romei înăbușea orice alt sentiment omenesc chiar și în sufletul acelui roman, om cultivat totuși, de vreme ce pe Polivios [renumitul istoric grec Polybios, n.m.] l-a găzduit și l-a primit împărătește la vila sa din Roma.

- Există un mod să se sustragă, i-a trimis vorbă lui Perseus. Să se sinucidă.

Dar Perseus n-a găsit curajul necesar. (Panaïotis Kanellopoulos, în volumul II al Istoriei sale, analizează foarte omenește această dramă a regelui captiv.) Și astfel a fost tîrît în alaiul triumfal al învingătorului.

Da, însă unde oare era ascuns destinul nemilos, perfid, unde sta la pîndă și de unde urmărea succesul și triumful fericitului general? Era acolo, în apropiere. Se ascunsese acolo, chiar în casa lui Aemilius Paulus, între cei patru pereți ai săi. Generalul roman avea doi fii, unul de paisprezece și unul de doisprezece ani. Și iată că destinul i-a ochit pe ei. Cu cinci zile înainte de alaiul triumfal, moare primul băiat. Are loc triumful, adevărată apoteoză. După trei zile, moare și al doilea băiat. Alt copil nu-i mai rămînea lui Aemilius Paulus.

Să păstrăm acum o clipă tăcerea în fața acestei uimitoare decizii a Sorții care a scînteiat năucitor și oribil asemeni unui fulger. Ce infernală stăruință, ce abisală Nemesis, ce furie neînduplecată a condus la o lovitură atît de crudă? A avut atîția ani la dispoziție, de ce a ales tocmai zilele triumfului pentru a trimite arhanghelul morții? De ce a încadrat acest triumf cu cele două morți? De ce a cernit aurul victoriei cu cele două văluri negre, de doliu? De ce a pus dreapta satisfacție a eroului glorios între două adînci lovituri de pumnal date în inima tatălui?

Dar ce voia oare Soarta, pe cine urmărea să pedepsească? Academicianul francez Gilbert Cesbron, care se distinge prin simpatia sa față de oamenii persecutați, scria undeva: „Cînd văd un om rău, mă gîndesc: dar oare ce i-au făcut, pe cine vrea să se răzbune?” Și Sorții, oare ce-i făcuse Paulus, pe cine voia de fapt să se răzbune, ce faptă voia să pedepsească atît de aspru?

Ce poate răspunde cineva și la ce s-ar putea gîndi, în cazul acestei teribile și neînduplecate catastrofe?
Într-adevăr, Roma a rămas uimită și mută în fața tragediei. Care părinte nu se teme pentru copilul lui, care roman putea să nu se cutremure în fața deznădejdii părintești? Așa încît, văzîndu-l pe Arhontele morții instalat dintr-o dată în acea casă glorioasă și fericită, poporul a rămas stupefiat. Plutarh insistă mai ales asupra faptului că jale și lacrimi s-au împletit cu imnurile de slavă și triumf.

Dar toate acestea erau exterioare, la suprafață. Adevărata groază a fost resimțită de poporul roman, atunci cînd a reflectat asupra neașteptatelor lovituri ale Sorții, asupra măiestriei răutății și sălbaticei oportunități cu care fuseseră date. Nemăsurata putere a nenorocirii, izbucnită ca dintr-un vulcan negru, cînd nimeni nu se aștepta, a umplut de groază și a pus pe gînduri poporul Romei.

Oamenii fură cuprinși de o teamă superstițioasă.
„Oare ce alte catastrofe prevestea uciderea de către Soartă a celor doi copii nevinovați? A greșit cu ceva generalul ori a greșit Roma? Oare vor veni și alte nenorociri, să ne lovească pe toți?”

Și astfel o boare înghețată, teama de cine știe ce blestem divin și fiorul unei amenințări fără nume s-a întins peste cetățenii Romei - stăpîna lumii. Toți au ajuns într-atît să se simtă în nesiguranță, încît problema, din personală, a devenit politică. Toți ochii erau ațintiți asupra lui Aemilius Paulus. Și el, ca un adevărat roman, a considerat de datoria lui să cheme poporul la o adunare, să-i vorbească pentru a-i da curaj, pentru a-l face să simtă iar atmosfera victoriei și triumfului.≫ *

Va urma „O cuvîntare unică. Cetățean roman și tată” în viitoarea postare, continuare poveștii rescrisă de Mihail Stasinopoulos.
În 1968, Cioran scria:

„14 septembrie. Am întâlnit-o ieri pe Dna (?) care locuiește în același imobil și al cărei soț a murit acum două luni. Am oprit-o ca să-i prezint încă o dată condoleanțe. Mi-a aruncat o privire teribilă, plină de ură și cruzime. Am fost surprins și răscolit, pentru că imediat a început să plângă. Am înțeles că ceea ce luasem drept cruzime și ură nu era decât disperarea.” **



_________________________________
* Kostas Assimakopoulos, Gîndirea greacă.Eseiști contemporani, ed. Dacia, 1975, pag.152-155 
** Cioran, Caiete II, Humanitas, 2010, pag.90.

joi, 22 ianuarie 2015

Gemeni


≪Artistul este ca zeul de la Delphi: „Nici nu se arată, nici nu ascunde, semnifică”.≫
Albert Camus - 29 mai 1958


Albert Camus, Carnete, Rao, 2002, 526 sus.

miercuri, 21 ianuarie 2015

Moartea țesătoarei -mituri


Pentru a naște Cerul Zeul l-a țesut din nori. Dar felul acesta l-a învățat de la niște ființe minuscule ascunse printre crăpăturile pământului; păianjenii. Foarfeca în schimb a inventat-o imitând fălcile acestora.

Total apare bidimensional, asemenea unui desen oriental-îndepărtat, în centrul din care a pornit va pune ceva strălucitor, soarele. Unghiul cuprins între mâinile lui este susținut de o vergea, de acolo cerul începe să se răsfire și să se rotească.

Va croșeta mai târziu, tot din aburii atomici ai norilor interstelari, planetele. Totul cu o mare atenție.
Tot cu această croșetă va smulge din întuneric lumina și-o va pune în soare. Doar întâmplarea, credem noi, este cea care a dat naștere Pământului.

Ori lucrul acesta i-a plăcut foarte mult și și-a rupt puțin din infinitul său pentru a croșeta și a țese mai departe. Pe ultima sută, l-a făcut pe om și omul recunoscător l-a desenat pe Zeu, apoi l-a uitat.


Fabrica de Ciorapi din Timișoara
În alt mit, a existat un concurs între Athina, zeița înțelepciunii, a lucrului manual, protectoare a breslelor meșteșugărești antice și o țărancă pe nume Arahnide. Athina a țesut un covor în care zeii Olimpului se luptau cu Titanii, în schimb femeia a țesut o scenă în care oamenii erau veseli și se ospătau la o masă. Athina geloasă fiind, uitându-și înțelepciunea, a preschimbat-o în păianjen și a condamnat-o veșnic să țese rotindu-se la nesfârșit spre exterior în aflarea libertății.

Balamucul poeziei naționale - faza: bătaia pe premiu

http://adrianhaiduc.blogspot.ro/2011_06_16_archive.html
Privind imaginea de mai sus, unii și-au dat cu părerea că reprezintă dorința femeii moderne de a se descătușa de-o mentalitate ce o ține într-un soi de sclavie nouă.

De ieri am citit că un premiu pentru poezie a fost dat nu știu cui și că alții au scris o lungă scrisoare pentru a contesta atât premiul dat cât și juriul care l-a dat.

Câtă plictiseală!

După ce-am citit tot ce se putea citi m-am uitat la un film porno. Am avut satisfacție. Căci imaginea de mai sus se potrivește bine conflictului ideatic, semantic, hermeneutic, maieutic, iscat între bătrâni și tineri în poezia românească.

marți, 20 ianuarie 2015

Golful meu

Dacă ajunge atât?

Dincolo de

Katakolo, Greece
La înțelegere cu norii, peninsula a început să mănânce linia orizontului, ca mai târziu dincolo de să nu mai existe și toată lumea să se termine brusc în această încercuire. Auzind asta am început să râd, gândindu-mă că mie atât s-ar putea să-mi ajungă.

sâmbătă, 17 ianuarie 2015

Dictatorul Dictador

 Ceainic chinezesc din fontă, împreună cu două anexe. În mijloc rom de calitate superioară.
În raft, fără nici o valoare, pahare ieftine, unele de Coca-Cola, plus căni de promoție pentru copii.
Sus conducătorul, jos poporul.

vineri, 16 ianuarie 2015

Reflexii arhitectonice

Noua bibliotecă a Universității Politehnicii Timișoara (după anii 2010)
Vechea sală de sport a Universității de Vest Timișoara (după anii 1970)
Avem noul în care se reflectă vechiul. Sunt aproape față în față.
Vechiul privește spre apus, de aceea este luminos acum.
Noul stă invers, spre soare răsare, dar și el luminos, prin reflexie.
De aici întreaga istorie scrisă despre trecut și viitor.

joi, 15 ianuarie 2015

Imaginea de nylon a unei lumi de plastic

Un pahar de bere pe-o masă cu față de PVC
Mi-a trebuit mult să focalizez o astfel de imagine, noroc cu digitalul, am ales până ce-am cules.
Analogic, putem cheltui un film de 36 de poziții din polietilenă uns cu gelatină pătrunsă de oxizii de argint, luminofori. Mai cheltuim o grămadă de foi fotosensibile care mai târziu vor deveni fotografii, materialul imaginii materiale văzute, nealterate. Acum, de la apăsarea pe buton, apoi pe alte butoane, avem imaginea unei lumi artificiale, create. Originalul ar fi berea, dar ea este transparentă și modifică doar optic planul. Mai modifică chiar și culoarea. În final poate doar atât; optic și cromatic.

Acum imaginați-vă, că sute de mii de oameni privesc aceste cercuri și le măsoară, caută ceea ce nimeni n-a reușit să prevadă și-și etalează cunoștințele, se-ntrec, se omoară; toate în numele cunoașterii. Se contrazic și se ceartă, în numele religiei. Se aliniază și se privesc, în numele filozofiei. Și enumerarea poate continua la nesfârșit.
Este vina persoanei ce-a aruncat mărul de aur, de aici un întreg concurs de frumusețe, un întreg război. Câtă sensibilitate și câtă moarte; natura umană.

Iubindu-l pe Eminescu complet

În lumina evenimentelor violente din Europa, recomand cartea de mai sus, astfel îl vom cunoaște pe Eminescu complet.
Cartea este bine documentată.

miercuri, 14 ianuarie 2015

Kadi de la Polilimnio - Grecia

Polilimnio, spre lacul Kadi
Anumite locuri, cele care-ți rezervă cele mai mari surprize, rămân în inima ta asemeni unor păsări mititele speriate. Le porți ascunse datorită instinctului, crezând că odată ce le dai drumul, ele se vor rătăci și niciodată nu se vor mai întoarce înapoi. Golul lăsat, va da naștere unei cascade, unei căderi. Se prea poate că toate aceste fugi se datorează tocmai grijii, grijă pe care fiecare dintre noi o are asupra memoriei. A uita un lucru nu este supărător, mintea noastră aruncă gunoaiele la intervale neregulate de timp; însă a uita un lucru ce te-a tulburat, ce te-a întors pe dos, înseamnă să rupi o punte, să ridici în spate undeva un zid, să declari că un drum nu există, un drum care trece pe lângă tine și se pierde în stânga, în dreapta, undeva în zare.


Lacul Kadi

În sudul Peloponezului, există un astfel de loc, pe care nu-l poți uita și apariția nimfelor n-ar fi fost pentru mine ceva ieșit din comun. Fiind însă destulă lume, s-a putut vedea doar urma trecerii lor și nici nu era nevoie de mai mult. Miracolul devine aici personal, nu are legătură decât cu locul, poate că nici istoria locului nu devine interesantă, atâta timp cât foamea de imagine nu este astâmpărată.


Extenuat după o zi întreagă de mers pe jos și cu mașina, n-am reușit să văd tot, să miros tot, să aud tot. Baia a fost o binecuvântare, o purificare și plutind așa încet spre cascadă am pătruns în camera de după, unde după cum scrie Cioran -într-un acces rar de romantism:

„Orice ființă iese nu se știe de unde, scoate un mic țipăt și dispare fără să lase vreo urmă.” *

Nici acum nu-mi explic de ce-am mai ieșit de acolo, din mica peșteră, de unde eram nevăzut și vedeam totul, probabil că încă țip.

________________________
Cioran, Caiete II, Humanitas, 2010, pag.160 sus.

marți, 13 ianuarie 2015

„... umanitatea moleșită ca un adormit pe care nu-l putem trezi decât strângându-l de gât.”

http://www.amazon.com/monde-comme-conscience-rien/dp/2729110550/ref=sr_1_8/189-5860821-2538755?s=books&ie=UTF8&qid=1421134615&sr=1-8
Am citat* poate cel mai revoltat rând din câte am citit la viața mea. Vreau să mai citesc pentru a găsi un altul care să mă trezească încă o dată, apoi încă o dată și să mor trezit de-a binelea cu ochii larg deschiși.

La întrebarea „Crezi că se poate râde de orice?”, imitându-l pe Jep Gambardella răspund că „Da!”
Așa cum prețuim cele sfinte, atavice, primitive, pe care le ascundem prin biserici, muzee sau colecții particulare, trebuie să prețuim și cele care la capătul opus le contrabalansează pe acestea. Să prețuim sarcasmul celor ce critică opulența bisericii, oricare a fi ea, ironia celor ce critică kitsch-ul, zeflemeaua tinerilor care disprețuiesc trecutul și istoria fără a ști ce este o vibrație; să fim totali, neciobiți, pentru ca mai târziu să nu râdă nici un ciob de oala noastră.

Trebuie să râdem de orice, pentru ca zgomotul nostru să se audă până-n cer. Să fim neliniștiți în ceea ce ne strânge și ne încorsetează. Un sân scos afară într-o pictură renascentistă putea atrage inchizitorii, mai repede decât un bordel marinarii. O păpușă de ață cu un ac mare înfipt în ea, aruncată în curtea vecinului îl putea condamna pe acesta la cazne inimaginabile. Astăzi aceste lucruri ni se par exagerate. Cu cât moaștele sunt băgate cu forța în spiritul celor mulți și proști, cu atât cineva se va trezi, poate chiar dintre ei, din mulțimea celor proști, să țipe împotrivă. De ce? Pentru că moaștele n-au dat randamentul dorit!?

Am trăit și epoca unei frici, fiind tânăr n-o puteam simți așa cum aș fi simțit-o acuma. A trecut. Asta mă bucură, căci mi-a ajuns un ciocan în cap și-o seceră-n cur.

Da, ortodoxia penală din țara mea mă enervează și o voi enerva și eu pe ea.
N-am curajul poate și timpul să mă dedic mai mult acestei imense lacune, care în golul ei înghite parte bună din economia țării. Pentru toate ce le-am scris în acest blog eram de mult răstignit în alte vremuri. Și totuși n-am omorât pe nimeni. Și totuși nimeni n-a murit din cauza celor scrise de mine, așa aiuristic fiind puse aici.

Umanitatea este mai mult decât o cruce sau o semilună, sunt semne mai mari care au fost pângărite, îmi vine în minte semnul solar pe care l-am întâlnit pe peplosul korelor, confiscat de naziști mult mai târziu . Litera K etc.

Toate poveștile incluse în Biblie, Coran, Vesta, Thora... fac parte din zestrea umanității, nu mai aparțin demult niciunei comunități, este tardiv deja să-ți aloci ceva din acestea, internetul și globalizarea le-au risipit celorlalți, tuturor. Fiecare face ce vrea, alții chiar le strâng ca să le ardă.

Cum spunea Anaxarh; „nu știu nimic, nici faptul că nu știu nimic nu știu.” Atunci unde este scandalul?! Că eu m-am cam săturat de toate ideologiile și deja am scris prea mult despre asta.

* Roland Jaccard, Tentația nihilistă, ed. Bastion, 2008, pag. 72 mij.

Nota bene: Cine vrea să-l traducă pe Klima să-mi scrie, plătesc traducerea dublu decât oferă orice editură cunoscută.

luni, 12 ianuarie 2015

Suetonius și libertatea de a scrie

http://ro.wikipedia.org/wiki/Iulius_Cezar

Chiar și într-o democrație sclavagistă precum cea a Romei antice -mai ales în timpul Republicii, părerile și chiar calomniile făceau parte din distracția populară fără ca cineva să atenteze la libertatea de expresie așa cum s-a întâmplat -precum știm, mai târziu. Merită să transcriem câteva din pasajele scrise de Suetoniu despre Caesar, despre primul Părinte al Patriei (Pater Patriae) cum a fost elogiat acesta de către Senat și popor.

XLVII Se zice că s-a dus în Britania ca să găsească perle și că le constata mărimea și greutatea cîntărindu-le în mînă din cînd în cînd. Căuta cu pasiune pietre prețioase, vase de aur sau argint, statui și tablouri de artă antică.
  Plătea pe sclavii tineri și mai îngrijiți cu prețuri imense, de-i era și lui rușine, încît oprea să se treacă aceste sume în registre.

  XLVIII În provincii, dădea întotdeauna două feluri de mese: unele pentru soldați și pentru oameni de rînd, iar altele pentru magistrați și pentru oameni de bună condiție ai provinciilor. Supraveghea disciplina casei cu grijă și severitate, în lucrurile mici ca și în cele mari. De aceea a pus în obezi pe brutar, fiindcă a servit oaspeților altă pîine decît lui și a pedepsit cu moartea pe un libert foarte apreciat, pentru adulter cu soția unui cavaler, deși nimeni nu făcu vreo plîngere.


  XLIX Moralitatea lui n-a fost atinsă decît de legăturile cu Nicomede, o rușine totuși permanentă și gravă, care l-a expus batjocurii tuturor. Las la o parte versurile foarte cunoscute ale lui Caius Licinus:


                      Tot ce Bithynia și iubitul lui Caesar

                          A avut vreodată... [Nicomede era regele Bythiniei n.m.]

  Las la o parte și discursurile lui Dolabella și ale lui Curio tatăl, în care Dolabella îl numea rivala reginei şi scîndura interioară a lecticii regale, iar Curio îi zicea grajdul lui Nicomede şi prostituata Bithyniei. Trec și peste edictele lui Bibulus, în care dădea colegului său [Bibulus era coleg de consulat cu Caesar, pe vremea Republicii, Roma avea doi consuli numiți anual n.m.] titlul de regina Bithyniei, care a iubit întîi un rege și acum iubește regalitatea [Caesar va ajunge dictator pe viață, numit de Senatul Roman n.m.]. În același timp, după cum povestește Marcus Brutus, un oarecare Octavianus, care vorbea foarte liber, din cauză că nu era în toate mințile, într-o mare adunare a numit pe Pompeius rege, iar pe Caesar l-a salutat cu numele de regină [Primul triumvirat; Caesar, Pompei și Crassus n.m.].Caius Memmius îi reproșează că el a servit pe Nicomede cu paharul și vinul la un mare banchet, la care participau, o dată cu alți desfrînați de ai lui Nicomede, și cîțiva negustori romani cărora le spunea și numele.


  Cicero nu s-a mulțumit numai să scrie în unele din scrisorile lui că Caesar, dus de curtenii lui Nicomede în camera de culcare a acestuia, s-a culcat pe un pat de aur, în haine de purpură, întinîndu-și în Bithynia floarea tinereții, el, cel coborîtor din Venus [Caesar făcea parte din ginta Iulia, coborâtoare din Ascaniu, fiul lui Aeneas, fiul zeiței Venus și al troianului Anchise n.m.], el l-a apostrofat în senat cînd Caesar apăra un proces al Nisei, fiica lui Nicomede, amintindu-i obligațiile față de acest rege: „Lasă, te rog - i-a zis căci știe toată lumea ce ți-a dat el și ce i-ai dat tu”.


  În sfîrșit, în timpul triumfului său galic, soldații lui, între alte cîntece pe care le cîntau cu veselie în urma carului de triumf, l-au rostit și pe acesta așa de cunoscut:


                   Caesar a supus Gallia, Nicomede pe Caesar,

                      Iată este dus în triumf Caesar care a supus
                         Gallia, iar Nicomede care a supus pe Caesar
                         nu este dus în triumf.

L Este constantă părerea că era înclinat spre desfrîu și cheltuitor în plăceri, că a corupt foarte multe și ilustre femei, între care pe Postumia, soția lui Servius Sulpicius. Lollia, soția lui Aulus Gabinius, și Tertulla, soția lui Marcus Crassus și chiar pe Mucia, soția lui Cneius Pompeius.

  Cei doi Curioni, tatăl și fiul, și mulți alții reproșau lui Pompei că din cauza lui Caesar, pe care-l numeau Aegist, și-a lăsat soția cu trei copii și, din dorința de putere, s-a căsătorit cu fiica acestuia. A iubit însă mai mult decît oricare pe Servilia, mama lui Marcus Brutus. Pentru ea a cumpărat, în ultimul său consulat, o perlă de șase milioane de sesterți, iar în timpul războiului civil, pe lîngă alte daruri, îi cumpără la licitație mari proprietăți pe un preț de nimic. Cum mulți se mirau de acest preț mic, Cicero spunea în glumă printr-un joc de cuvinte: „Ca să știți că s-a cumpărat ieftin, s-a scăzut a treia”. Se bănuia că Servilia tolera prietenia dintre fiica sa Tertia și Caesar.


LI Că nici în provincie nu păstra fidelitatea conjugală, apare clar din acest distih pe care-l cîntau soldații, tot în timpul triumfului pentru înfrîngerea Galliei:

                 Cetățeni, păziți-vă soțiile, aducem un chel

                               ușuratic.
                   Aurul, ce l-ai cheltuit în Gallia cu femei,
                   L-ai împrumutat de aici, din Roma.


C. Suetoniu Tranquillus, Doisprezece cezari, ed. Științifică, 1958, pag.26-28.

duminică, 11 ianuarie 2015

Poate primele ironii din lume

https://www.pinterest.com/pin/394487248580733559/
Hesiod în Theogonia sa ne povestește cum Prometeu la păcălit pe Zeus la Mecona. În timpul ritualului a fost sacrificat un taur mare și Prometeu a făcut două grămezi din taurul sacrificat, una pentru Zeus și una pentru oameni. Zeus a ales grămada cea mai mare, cea plină de oase. Oamenii se pare că au râs și Zeus s-a mâniat și mai tare.

Dar poate că asta nu era suficient și anticii dau naștere mitului primordial neuitând nimic din cele ce astăzi se uită repede.

„Așadar, mai înainte s-a ivit Haosul; apoi Gaia (glia) cea cu țărmuri largi, temei de nădejde veșnicei împărtășiri a tuturor ființelor, și Eros (amorul), cel mai frumos dintre zeii nemuritori, cel ce frînge mădularele și care îmblînzește inima și vrerea înțeleaptă în pieptul oricărui zeu ca și al oricărui om.

Din Haos s-au născut Erebos și neagra Nyx (noaptea). Și după aceea, din Nyx au purces Aither (eterul) și Hemere (lumina de ziuă).

[...]

Nyx născu pe nesuferita Pieire și pe Kera cea negră, ca și pe Thanatos (moartea); ea (mai) născu pe Hypnos (somnul) și tot neamul lui Oineros (visul), și singură i-a zămislit întunecata Nyx, fără să se împreuneze cu nimeni.

Apoi mai zămisli pe Momos (zeflemeau), pe Oizys (mizeria) cea dureroasă și pe Hesperide care, dincolo de Okeanos cel strălucitor, au grijă de frumoasele mere de aur și de pomii ce rodesc aceste fructe. Ea mai aduse pe lume Moirele și Kerele, răzbunătoarele neînduplecate care urmăresc toate greșelile făptuite de zei sau de oameni, zeițe a căror mînie nu se domolește vreodată, până cînd nu-l face de rușine cu cruzime pe cel vinovat, oricine ar fi el.

Și primejdioasa Nyx mai născu pe Nemesis, balanța oamenilor muritori; iar după ea, pe Apate (amăgirea) și pe Philotos (dezmierdarea), ca și pe blestemate Geras (bătrînețea) și pe Eris (lupta) cea cu inima aprigă.

(Hesiod, Theogonia, 116-225)

Victor Kernbach, Mituri esențiale, ed. Științifică și Enciclopedică,1978, pag.76-78.

Astăzi Momos râde de prostia oamenilor, căci pe vremea anticilor, el Momos râdea și de zei.

Ipocrizia papă România

La TVR1 s-a prezentat Marșul de la Paris... iar pe la 17.30 ora României, Matei Vișniec -prin telefon, descrie felul în care cei care se folosesc de cărțile sfinte sunt satirizați și luați la împins vagoane de către cei de la Charlie Hebdo, nu este o noutate manipularea religioasă și imbecilizarea populației, continuă acesta. În timp ce tanti de la TVR1, moderatoarea, îi cam taie macaroana și îl invită să închidă.

Este OK, deja discuția din studioul televizuinii române o cam luase deja pe ulei. Deja băteau câmpii cu libertatea de expresie care trebuie caracterizată de bun simț, de respect, de felul în care se pune problema, să nu-i jignim pe alții etc.

Încă mentalitatea din studio este a celor ce încearcă să înțeleagă, dar nu pot. Când Matei Vișniec era pe baricade cântând, românii lui din studioul televiziunii se cam scăpau pe ei, unii au ajuns la toaletă prea târziu, era ocupată de teroriști.

Oare când vor dispărea semidocții de la TVR?!

sâmbătă, 10 ianuarie 2015

Biblioteca mică avea o carte mititică (C-ului)

Rhys Carpenter :
„Teorema după care ... cu cît un poet oral pare să cunoască mai bine un eveniment depărtat, cu atît îl cunoaște mai puțin și cu atît e mai sigur că inventează.” *
_________________________________________

http://www.brynmawr.edu/library/exhibits/BreakingGround/carpenter.html
Se cunoaște povestea orfanului smuls din mijlocul străzii de niște călugări franciscani și aruncat (ascuns) într-o bibliotecă.
În toată această poveste, care nu are nici o legătură cu educația, cu genul My Fair Lady, copilul orfan a învățat să citească prima dată după niște cărți ștanțate, erau cărți scrise în Braille, pentru orbi.

Lui i s-a potrivit asta, ștanța: tiparul.
În întunericul uscat cu miros de lemn aceste cărți l-au atras prin asperitatea paginilor. În rest trebuia să șteargă peste tot, să aibă grijă de tot, era cel care împărțea și despărțea ceea ce ținea de bibliotecă. Călugării nu s-au catadicsit să-l învețe mare lucru, pentru ei era cel care suporta totul.

Și ca să scriem întreg adevărul, prima carte a fost Noul Testament. Ne aflăm la începutul unui nou mileniu, într-o țară în care tehnologia era doar pentru cei bogați.

Îmi este greu să explic în puține rânduri felul de autocunoaștere pe care acest tânăr l-a abordat în Braille sau poate chiar dacă dumneavoastră înseși vă veți purta degetele peste niște rânduri punctate în relief privind un orizont curat veți simți ceva. Ține de modestia cunoașterii, cred eu, nefiind orb, încă.

Mai târziu, tânărul enunța principiul conform căreia cecitatea lumii nu ține de simțuri, ci de dorință.

Această vizualizare s-a terminat brusc în momentul în care, matur și curajos, omul a învățat să citească și să scrie. A învățat singur datorită voinței căci după cum singur ne-a spus; vârsta nu are nici o legătură cu cunoașterea.

Undeva mai târziu, liber fiind, intră într-o bibliotecă și citind o carte, pe care bineînțeles o știa dinainte în Braille, vedea cum cartea, plină de imagini, de simboluri, de cruci și semiluni, de zvastici și de litere repetabile, căpăta sensuri necunoscute lui, neînchipuite.  De aici mai departe a înțeles marea sufocare lumii; înghețul unei conștiințe în religie, în politică, în ideologie. Lumea de atunci n-a mai fost la fel pentru el, nici măcar la fel de bună.


________________________

* M. I. Finley, Lumea lui Odiseu, ed. Științifică, 1968, pag.67 jos.

vineri, 9 ianuarie 2015

Pe lângă arborescentul Hesse de la Tessin

Hesse:
„Se întîmplă cîteodată în viață, ce se mai întîmplă în restul ei nu are nici o importanță, se întîmplă cîteodată să te simți cuprins de fericire, să simți că ești împlinit pe de-a-ntregul și mulțumit. Poate e bine că acest sentiment nu durează prea mult. Poate e bine că acest sentiment statornic, stăpîn, răspunzător pentru fîșia ta de pămînt, pentru toți cei cincizeci de pomi roditori, pentru cele cîteva straturi de flori, pentru smochinii și pentru piersicii tăi.

Culeg în fiecare dimineață cîțiva pumni de smochine,...” *

Smochine de sfârșit de august de la Nea Macri, Athica, Grecia

Nu lipsesc la întrunirile pe care anonimii din capul meu le au -fără nici o legătură cu matematica, cu felul meu de a fi.

Este o alternativă la Fight Club -de parcă eu aș fi primul ce descrie vocile, de parcă Ioana d'Arc ar fi fost prima. De parcă afazia odată instalată datorită sindromului Meniere nu depersonalizează. Ceea ce căutăm găsim, ne lipsește probabil voința pentru a încheia căutarea, sau poate mai sigur, clipa aia de rătăcire, de lipsă a sunetelor pe care natura ni le îndreaptă pe drumul cel bun.

Am avut ocazia să posed două săptămâni o livadă de smochini. Se afla undeva în nordul Athinei, la Nea Macri. Clipele în care colindam printre cele trei feluri de smochini; negri, bruni și portocalii alcătuiesc astăzi căutarea merelor de aur din grădina Hesperidelor. Într-o vorbă românească; „Ce știe țăranul ce-i șofranul!”

Suntem la sud de Marathon și diminețile izvorăsc din Egeea. Lumina se întinde câteva ore pe muntele de marmură Pentelis, privesc în fața mea, peste valea seacă de arșiță, un cimitir rar. Sunt acele momente de pauză în care arcul luminos încă nu te-a atins, tu fiind în umbră. Pe partea cealaltă, a colinei cu fața spre Orient, lumina acoperă totul. Apoi, într-o clipă răsare și soarele tău, de pe case, de peste arbori și-ți întinde niște umbre lungi amețitoare, tremurătoare în vântul viu de dimineață.

Ce trezim acum?
Pe celălalt, mai viu, mai lăuntric, mai ascuns, mai dibace, mai neascultător, mai afazic.


_____________________________________
Toamnă târzie la Tessin, Hermann Hesse
* Luna în oglinda apei, proză universală contemporană, Astra, 1988, pag.102.


Fericitul Anaxarh - Anaxarchus

Sur Anaxarchus.
Douleur n’et [=est] point mal. 

http://www.emblems.arts.gla.ac.uk/french/emblem.php?id=FCPa068#N2FCPa068

Anaxarchus sans faute ne commis
Par un tyrant à mourir condamné:
L’ors qu’il se veit dedans un mortier mis,
Et qu’on luy eut quelques cous ja donné,
Dit au bourreau, je ne suis estonné,
Frape plusfort, tu ne peux rien toucher
Sinon mon sac que je ne tiens point cher,
Aussi Dieu dit & sur tout il nous mande,
Que ne craignons ceux qui touchent la chair
Et sur l’esprit n’ont pouvoir ny commande

http://www.emblems.arts.gla.ac.uk/french/emblem.php?id=FCPa068#N2FCPa068

Diogene Laertios - X, 58

Anaxarh, născut la Abdera,  a fost elevul lui Diogenes din Smyrna, iar acesta al lui Metrodoros din Chios, care declara că nu știe nimic, nici chiar faptul că nu știe nimic. La rîndul său, Metrodoros a fost elevul lui Nessa din Chios, deși unii spun că a fost instruit de Democrit.

Anaxarh l-a însoțit în campanie pe Alexandru și era în floarea vîrstei în timpul celei de-a o sută zecea olimpiade. Și-a făcut un dușman din Nicocreon, tiranul din Cypru. Odată, la un banchet, fiind întrebat de Alexandru cum îi place serbarea, se spune că a răspuns: „Totul e minunat, o rege; un singur lucru lipsește, că nu s-a adus la masă capul unui satrap.” Era o aluzie la Nicocreon, pe care acesta n-a uitat-o niciodată.

După moartea regelui, Anaxarh fu silit, în timp ce naviga, să debarce împotriva voinței sale în Cypru. Nicocreon îl prinse și, punîndu-l într-o piuă, porunci să fie pisat cu pisăloage de fier pînă ce va muri; dar el, bătîndu-și joc de pedeapsă, pronunță binecunoscutele cuvinte:

„Zdrobește sacul care îl conține pe Anaxarh; căci pe Anaxarh nu-l vei putea zdrobi.”

Se spune că-n momentul cînd Nicocreon a dat poruncă să i se taie limba, și-a tăiat-o singur cu dinții și i-a scuipat-o în obraz. Iată ce am scris despre el:

     Dă-i, Nicocreon, dă-i zdravăn, pisează, că... sacul primește,
           Trage-i de zor; căci la Zeus oaspe-i de mult Anaxarh.
     Însă pe tine ca lîna te-o trage darac Persefona,
           Vorba aceasta spunînd: „Piei, morar ticălos!”


Pentru lipsa sa de suferință și modestia lui în viață a fost numit „Fericitul”. Avea putința de a face pe oricine să fie cumpătat în felul cel mai ușor posibil. Astfel, a izbutit să-l întoarcă pe Alexandru de la gîndul că era zeu: văzînd cum îi curgea sîngele dintr-o rană pe care o căpătase, își întinse degetul spre el și-i spuse:

Vezi, e sînge, nu sucul ce curge în vinele zeilor.

Plutarh ne informează că acestea le-a spus Alexandru însuși către prietenii săi. Cu alt prilej, bînd în sănătatea lui Alexandru, ridică paharul și spuse:

Unu-ntre zei va fi rănit de mîini muritoare.


Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Polirom, 1997, pag.301.

joi, 8 ianuarie 2015

În general, pe români, arta-i enervează

http://laughingsquid.com/duchamp-urinal-dress/
Reacții ortodoxe și orientale referitoare la masacrul de la Paris vin din partea unor jurnaliști ca Cristian Tudor Popescu și Octavian Hoandră. Aceștia, sigur nu sunt singurii. Chiar și Popa's a declarat -în privința propriilor caricaturi, că fac să râdă, nu să enerveze, citindu-i la rândul lui pe belgienii ce i-au deschis o expoziție la Palatul Parlamentului Belgian.

Ceea ce este supărător, este limitarea -caracteristică intelectualilor români ce rămân în țară, ceilalți, exilații, plecații, au depășit bariera. Acest atentat la cultură, face testul jurnalismului autohton. Dacă în lumea civilizată s-a produs explozia, la noi se pufăie, chiar unii se enervează. Puțină religie nu strică pentru români, chiar mai multă, popa ortodox deja ajunge funcționar public la noi.

The Independent

http://www.independent.co.uk/news/world/europe/charlie-hebdo-attack-hunt-continues-for-three-gunmen-who-massacred-12-journalists-and-police-9963499.html

miercuri, 7 ianuarie 2015

Cioran - de departe

≪3 decembrie 1966
Ideea că există un Dumnezeu și că răspunde când îl chemăm în ajutor este atât de fantastică încât poate și singură să țină loc de religie.≫ *

 7 ianuarie 2015
Acum ianuarie însângerat la Paris.
În centrul Parisului musulmani înarmați au tras cu mitralierele în jurnaliști.
Totul în numele unei religii, nu a noastră, a lor; de parcă asta ar conta.

*Cioran, Caiete II, Humanitas, 2010, pag.145

Scalda lui Achilles - botezul

http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Peter_Paul_Rubens_181.jpg
Caii nemuritori și vorbitori ai lui Achilles, Iliada, XIX, 400 - Balios și Xanthos

≪ „Xanthos și Balios, voi, multvestite odrasle-a Podargei,
Astfel gîndiți-vă, bine, ca să vă scăpați vizitiul
Iarăși spre ceata ahee, cînd fi-va deajuns crunta luptă,
Nu cum lăsat-ați acolo pe bietul Patroclu, căzutul!”

Dar către el a grăit, dintre hamuri, sclipind, telegarul
Xanthos, el capul plecînd, coama lui cea bogată venindu-i
Jos, peste jug revărsată, ba pînă-n țărîna cea neagră - 
Glas cum avea de la Hera, zeița cu brațele dalbe :

„Ba chiar de-a binelea noi te-om scăpa, preaputernice-Ahile !
Dară nu-ți este departe nici ziua pierzării: și-atuncea
Nu noi de vină vom fi, ci doar zeul și soarta cumplită.
Căci nu din lenea sau încetineala ce-avurăm Troienii
Armele-au dat să le smulgă la ei de pe mîndrul Patroclu :
Cel mai de seamă-ntre zei, cel născut din Leto, preafrumoasa,
L-a doborît, chiar în frunte, lasîndu-i lui Hector izbînda.

Noi am zbura totdeodată cu-aripa Zefirului vajnic,
Care se spune că este mai iute-ntre vînturi -dar ție
Îi-este ursit ca să cazi, doborît de un zeu și de-un om doar !”

Astfel grăind, amuți, Eriniile glasul luîndu-i,
Lui, cu oftat din rărunchi îi răspunse  Ahile cel iute :

„Xantos, de ce-mi prorocești a mea moarte ? Nu asta se șade !
Știu foarte bine eu însumi că soarta aicea m-așteaptă,
Tare departe de tatăl cel drag și de mama : și totuși
N-am să mă las, pe Troieni pînă nu-i mai alung bine-n luptă !”
Zise, și pînă în frunte-și mînă, chiuind, telegarii.≫ *

≪Diodor ne spune - urmînd relatările miturilor - că Xanthos și Balios, au fost mai întîi, Titani și că ei au venit în ajutorul lui Zeus. Xanthos era tovarășul de arme al lui Poseidon, iar Balios acela al lui Zeus. În luptă, ei au cerut să li se schimbe înfățișarea - fiindcă se rușinau să fie văzuți de frații lor, de Titani. Iar rugămintea le-a fost îndeplinită, căci au fost prefăcuți în cai și, apoi dăruiți lui Peleu [tatăl lui Achilles n.m.]. Și iată, deci, pentru ce - ne informeză Diodor -Xanthos a fost în stare să-i prevestească moartea lui Ahile. (Eustațiu, Comentariu la Iliada, Cartea 19, pag. 1190, ed. Stalbaum, Leipzig, 1825-1830).≫ **

Ahile (Achilles) a fost scăldat în apa Styxului pentru ca nici o armă să nu-l omoare, mama - nereida Thetis, l-a ținut de un călcîi ca să nu-l scape. Intenționat capul a fost introdus primul, fiindcă botezul începe așa, cu capul înainte în apă. Botezul este sacru și această inițiere îl face pe cel ce va deveni om în toată firea să nu se teamă, cel puțin de apă. Apa fiind primordială. Dar pentru că nici zeii nu pot schimba soarta omului, se pare că nu toți reușesc să trăiască fără teamă și fără mîndrie, de aici nenorocirile care vin repede.

___________________________________
* Homer, Iliada, Paideia, 2009, trad. Slușanschi, pag.314-315;
** Diodor din Sicilia, Biblioteca Istorică,  ed. Sport-turism, 1981, pag.410 jos.



Dicționar:
Podarga - harpie, mama cailor și/sau a titanilor Balios și Xanthos, în greaca veche înseamnă „iute de picior”

marți, 6 ianuarie 2015

Styxul -apa infernală

http://www.greece.com/photos/destinations/Peloponnese/Achaia/Mountain/Chelmos/Styx_Waterfall_Mt_Helmos/1114210
 ≪ ...iar drumul din dreapta duce la Nonacris și spre apa Styxului. În vechime, Nonacris era un oraș situat în Arcadia, care și-a luat acest nume de la soția lui Lycaon. În vremea mea nu existau decît ruinele acestui oraș, și de multe ori nici măcar acestea. La o mică distanță de aceste ruine se află o stîncă înaltă. Eu n-am mai văzut nicăieri o altă stîncă de o înălțime așa de mare. Pe această stîncă picură o apă, numită de greci Styx.

Despre existența Styxului a vorbit Hesiod în a a sa Theogonie, căci sînt unii care cred că Hesiod a compus Theogonia. Se spune așadar, că Styx era fiica lui Okeanos și soția lui Pallas. Se mai spune că Linos a spus lucruri asemănătoare în versurile sale. Eu însă, după ce am citit aceste versuri, am impresia că amîndouă operele sînt apocrife. Epimenide din Creta spune și el că Styx era fiica lui Okeanos, dar nu că era soția lui Pallas, și că ea ar fi dobîndit pe Echidna nu de la Pallas, ci de la Peiras, despre care nu știm cine a fost.

Cel care a întrebuințat numele de „Styx” frecvent în versurile sale a fost Homer. În jurămîntul Herei, Homer spune:

„Martor fie-mi pămîntul acesta și cerul de sus
Și Styxul cu apa lui stătătoare de jos”
Iliada, 15, 36-37, n.t

El face această descriere ca și cînd ar fi văzut aievea apa stătătoare a Styxului. Iar în „Catalogul oștilor” care-l însoțesc pe Guneus el spune că rîul Titaresios se formează în apa Styxului. Îl desemnează ca pe un rîu al Infernului, iar Athena declară că Zeus nu-și amintește că numai cu ajutorul ei Heracles s-a menținut în viață și s-a achitat de muncile impuse de Eurystheus:

„Dacă știam eu de asta și minte aveam într-atîta
Cînd fu trimis în Iadul cu porțile ferecate
S-aducă din beznă cîinele urîtului Hades
Nu mai scăpa el din apele greu de trecut ale Styxului”.
Iliada, 2, 748-755, n.t

Iar apa care picură de pe stîncă, în apropiere de Nonacris cade mai întîi pe o altă stîncă, de asemenea foarte înaltă, trece apoi peste ea și se azvîrle în apa rîului Crathis. Apa rîului este otrăvitoare atît pentru oameni cît și pentru orice animal. Se spune că această apă a nimicit caprele care s-au adăpat cele dintîi din această fîntînă. Dar pe urmă, cu trecerea vremii, s-au făcut cunoscute și alte calități ale apei, care stîrnesc mirare. Vasele de sticlă și de cristal, cît și cele de porțelan și toate cele făcute din orice fel de piatră, chiar vasele de pămînt ars, se sfărîmă atunci cînd pui în ele această apa a Styxului. Iar dacă vasele sînt făcute din corn, din os, fier ori din bronz, din plumb ori cositor, din argint sau electron, și chiar vasele de aur, sînt distruse sub influența acestei ape. Cu toate acestea, poetesa din Lesbos [Sappho n.t.] mărturisește că aurul este ferit de rugină și lucrul acesta se dovedește a fi exact.

Zeii adesea contribuie ca lucrurile cele mai disprețuite să fie în anumite privințe deasupra celor mai căutate. Așa se face că perlele se dizolvă sub acțiunea oțetului și că diamantul care are cea mai mare duritate printre pietre se topește în contact cu sîngele de țap. De asemenea, copita calului este singura substanță pe care apa Styxului nu o poate dizolva. Ea poate fi păstrată într-un vas cu o astfel de apă. Nu sînt sigur dacă această apă a fost otrava pe care conjurații au folosit-o ca să dea morții pe Alexandru, fiul lui Filip, dar știu că așa umblă vorba.≫

Pausanias, Călătorie în Grecia, ed. Științifică și Enciclopedică, 1982, Cartea a VIII-a, Arcadica  pag.111-113.

 
Note ale traducătorului

Nonacris - oraș în nordul Arcadiei pare să fi fost situat lîngă actuala așezare Solos; pînă la invazia mezilor în Grecia era considerat oraș sacru.
Styx era considerat drept cel mai important dintre fluviile Infernului și în preajma lui zeii făceau jurăminte pe care dacă le călcau pierdeau darul nemuririi.
Linos, fiul lui Apollo și al muzei Terpsichore, trecea drept un muzician de seamă, care îi inițiase în arta cîntecului cu lira pe Heracles și pe Orpheu. Face parte din pleiada poeților muzicieni legendari care au pus bazele muzicii citharedice și aulodice din Grecia, ca și Eumolpos dealtfel.
Se crease legenda că Alexandru cel Mare ar fi fost otrăvit cu apă provenind de la stînca de la Nonacris. 
pag.368 op.cit.

http://eng.travelogues.gr/item.php?view=53868