vineri, 31 octombrie 2014

Masca


Purtarea măștilor ca obicei ne duce în străfundurile istoriei umane. Omul prin mască imita zeul, masca putea fi orice, nu neapărat o reprezentare a unei fețe umane. Pentru a înțelege acest joc, ar trebui să privim copii care se pun în locul părinților. Păpușa devine copil și copilul mamă. Intervine o întreagă responsabilitate mascată, nevinovată.

Astăzi lucrurile acestea s-au diversificat. A intervenit consumul, tehnologia și spectacolul exacerbat. Nu-i nici o problemă, durează puțin și trece repede.

Nu înțeleg acest scandal creștin împotriva unei sărbători animiste. Nu înțeleg atunci de ce sărbătorirea Crăciunului are loc în fastul nașterii unui prunc într-un grajd pierdut din Nazaret, unde personajele umane devin toate copitatele, ba chiar stele. Și în încheiere să nu uităm de capra românească ce fugărește un sat întreg doar în perspectiva unui nou an ce vine. Sigur conținutul este mai stufos.

joi, 30 octombrie 2014

Goticul vieții noastre

Clădire din Timișoara căzută în ruină, E.Ungureanu cu Eugeniu De Savoya (oglindă)
Toate lucrurile sale au fost risipite asemeni viselor și asemeni celor ce caută odihna străzii, viața lui se împrăștie în toate părțile uitându-și originea, sau cel puțin din clipa ce au izvorât aceste gânduri amintirile lui se amestecară, pentru ca în final să nu mai conteze începutul sau, cel puțin sfârșitul lor.

Viața, dacă ar fi un râu, a venit în fața unui baraj și puținul ce se scurgea era suficient pentru a merita trăită. Clipa aceea, când niște ingineri au luat hotărârea de-a face un baraj în mijlocul muntelui a fost clipa când a plecat ea.

Asta cu barajul este o coincidență pe care a găsit-o într-un calendar reprezentativ realizărilor societății din care făcea parte.
Nu există nici o dovadă că părăsirea poate dăuna sănătății, în schimb scriu că dăunează existenței. Este o ruptură, distanțarea de realitate, poate chiar căderea în hăul deschis de distanță. Ruina.

Timisoara la sfârșit de octombrie


N-am reușit să văd bine orașul meu decât călătorind și văzând alte orașe.
Nici clădirile nu le-am băgat în seamă prea mult. Nici nu poți să admiri ceva dacă n-ai învățat nimic despre ceea ce se află în fața ta. Întorcându-mă din micile mele călătorii îmi regăsesc orașul altfel, este poate în natura umană, pentru că îmbătrânesc și la orice reîntoarcere orașul mă vede așa -mai bătrân.

Nu mă pot plânge că timpul scurs a fost în zadar. În lărgimea timpului există o fisură, pe care dacă o găsim, ne înghesuim în ea și dispărem. De aceea pentru oraș, dispariția mea nu apare decât în stratul de praf de pe grinzile din podurile clădirilor ce-l alcătuiesc să fie milimetric mai stufos. Apariția mea îl întinerește, orașul îmi apare mai frumos și mai viu. Ce ciudat scriu în această balanță a trecerii prin lume.

marți, 28 octombrie 2014

O copilărie fericită -frecarea cuantică și a constelațiilor

din dicționar *

rhoḕ (ῤoή): curgere, curent, flux

Începând din vremea lui Platon, poziția lui Heraclit și a adepților săi, dintre care unul Cratylos, a exercitat, după cât se pare, o anumită influență asupra lui Platon (vezi Aristotel, Meta. 987a), era desemnată folosind metafora „curgerii” sau a „fluxului” (pentru Heraclit, metafora e folosită în Platon, Crat. 402a; pentru adepții săi, în Crat. 440c-d și Theait. 179d-181b; celebra expresie „totul curge” [pantha rhei] - apare abia în Simplicius, Phys. 1313,11).

S-ar putea discuta dacă Heraclit însuși a folosit sau nu această expresie, ba chiar și dacă ea reprezintă o descriere exactă a viziunii sale despre schimbare, dar ceea ce e demn de notat este că această formulă populară (heraclitienilor contemporani cu Platon li se spunea „curgătorii”: „Theait. 181a) n-a fost niciodată conceptualizată.

Platon respinge implicațiile metaforei curgerii, în principal pentru că ea face imposibilă cunoașterea (Crat. 440a-b și vezi episteme), dar când tratează despre ea ca problemă filozofică, include rubrica „devenirii” (genesis, vezi; Theait. 152a-153a e un bun exemplu pentru felul cum Platon trece peste metaforă, preferându-i mai conceptualizata genesis), sau, cum e cazul la Aristotel, ca parte a problemei „schimbării” (vezi metabole, kinesis).

În ce privește limbajul tehnic al filozofiei, rhoe n-a fost niciodată mai mult decât o imagine frapantă.
≫ *
pe marea Ionică, pe mediterană
Nu există vârstă pentru a ieși la pensie, legea prevede o limită, dar cel ce face dovada dorinței de-a lucra în continuare nu i se impune retragerea profesională. Ori în învățământ, dorința coincide cu cea de-a trăi, nu deseori mari profesori au ieșit la pensie în sicriu. În felul acesta vreau să pomenesc de profesorul meu de antene și telecomunicații, care în final, scârbit de generații semianalfabete ce urmau să treacă treptele universitare, s-a retras.

Ar trebui să scriu că în urma unei afaceri dubioase, profesorul și-a cumpărat un yacht și-a început să colinde Mediterana, dar nu a fost așa. Nici vântul, sau apa, nu l-au ajutat, căci o viitură venită din senin i-a distrus casa părintească, iar el în dorința de-a relua totul de la capăt a reconstruit ceea ce demult în copilărie a iubit.

Trebuie să amintim că domnul profesor a pierdut o grămadă de bani pentru a reconstitui; casa, curtea și poarta în ceea ce a însemnat copilăria lui fericită. În asta tocmai explica studenților săi cum alunecând la vale cu sania și-a dat seama că zăpada cu cât este mai topită cu atât îl frânează mai tare.

Prima generație de studenți l-a aplaudat, a zecea a tăcut politicos, a douăzecea a părăsit sala.
Nu este nimic periculos în a constata că locul tău este disipat de timp, adică te împrăștii și nu te mai poți realiza datorită faptului că ceea ce reprezinți sunt doar mizerii, părți, tăieturi, nimicuri.

În preajma ta mai există o realitate care trăiește altfel. În limita cât se poate de apropiată ție nu se mai găsește nimeni să te admire. Pentru ce? Pentru că apa dă naștere la grade diferite de vâscozitate datorită temperaturii?!

Așadar profesorul nostru s-a mutat în casa lui părintească -reconstituită, în care și-a aprins -din pasiune, lampa cu gaz și-a adormit pe lavița din lemn conglomerat visând la copilăria sa. Visa că în urma saniei, nu apa realizează contactul, ci ceva mult mai subtil, ceva în adâncul atomului.

Când explică asta studenților, toți au înțeles frecarea cuantică, și un amfiteatru întreg l-a ovaționat. Următoarele generații l-au aplaudat. După cinci ani nimeni nu l-a mai băgat în seamă. Așa că domnul profesor s-a retras la țară pentru a studia frecarea constelațiilor, căci sigur și asta se va întâmpla.

Totul depinde de râul în care ne scăldăm, de apa care ne poartă, de timpul în care ne aflăm, de durata dorinței, de fluxul eu-lui.

_______________________________________


* Francis E. Peters, Termenii filozofiei grecești, Humanitas, 2007, pag.257.

luni, 27 octombrie 2014

Eclipsa socială

Peloponezul vestic - în zare munții Kiparissiei
Din întuneric vezi mai bine lumina. Din eclipsă detaliile apar iluminate fabulos. Când te gândești că totul ține de curbură; a pământului, a lunii, a luminii.
Cum scria Beckett:
Mă nasc în moarte≫,
Picioarele au ieșit deja din marele vagin al existenței≫,
Esențialul este să nu ajung niciodată nicăieri, să nu fiu niciodată nicăieri.≫ *

Atașăm realității noastre imaginea zilnică a unei monotonii figurative, aceeași oameni, aceleași forme, aceleași culori, indiferent dacă acestea se mișcă sau nu, dacă există sau nu. Nimic deosebit, curant, sănătos, doar felul clar pe care mental trebuie să-l îmbucăm.

Eu trebuie să te pup în cur, pentru ca tu să mă pupi mai târziu, apoi eu te voi pupa ceva mai elaborat, în timp ce tu trebuie să te gândești cum să mă elaborezi mai bine cu pupatul, în cur, bineînțeles.

De acolo, din cur, din întuneric, totul se vede mult mai clar, fiindcă, dacă vrei, sunt mulți care ți-l pot spăla zilnic, asta dă clarviziune.

De aceea când scap, pun curul în apa sărată, ustură o vreme, dar trece și se vindecă. Venind din acel leagăn crepuscular pot scrie că oamenii evită să mă mai pupe în cur. Pentru că eu, cu buzele mele sărate și arse de-un soare izbitor de cotropitor, îi rănesc, îi doare și îi fac să nu mai dorească să-mi întoarcă bucile niciodată, iar eu vindecat pot rămâne uitându-mă la albumul meu de poze.



* Guy Scarpetta, Elogiu cosmopolitismului, Polirom, 1997, pag.141.

duminică, 26 octombrie 2014

Din istoria întrecerilor sportive

„În piața publică a phigalienilor se află statuia pancratiastului Arrhachion. Această statuie este arhaică sub unele aspecte, dar mai ales prin poziție. Picioarele statuii nu sunt depărtate prea mult iar mîinile cad de-a lungul corpului pînă la coapse. Statuia este făurită din marmură și se spune că altădată avea gravată și o inscripție pe care vremea a distrus-o. Iar Arrhachion, cel ce cîștigase două victorii la Olympiadele care au fost înaintea Olympiadei a LIV-a, a dobîndit și la această Olympiadă izbînda, datorită spiritului de dreptate al Hellanodicilor [arbitrilor n.m.] și bărbăției sale.


El se lupta pentru obținerea cununii împotriva ultimului adversar ce rămăsese să fie învins. Acest adversar, nu se știe cine va fi fost el, îi luă înainte și-l apucă pe Arrachion cu picioarele, strîngîndu-i în acest timp gîtul cu mâinile. Dar Arrachion îi strivi adversarului unul din degetele de la picior, așa încît în clipa în care Arrachion își dădea sufletul, strangulat, adversarul său, din pricina durerii provocate la degetul de la picior, se declară înfrînt. Eleeni [locuitorii ținutului Elea, Olympia se află în Elea n.m.], cu toate acestea, deși atletul nu mai era în viață, l-au încununat pe Arrachion și l-au proclamat învingător.”

Pausanias, Călătorie în Grecia, Cartea a VIII-a, 40, Vol.II, ed. Științifică și Enciclopedică, 1982, pag.155-156.

Astăzi Simona Halep a pierdut finala Turneului Campioanelor de la Singapore. Nu pot să scriu că sunt mândru de asta, dar pot să scriu că sunt mândru că există.

joi, 23 octombrie 2014

O clipă, o oră, un an, un veac

Letrina beach, Pirgos, Peloponesse, Greece
Ea s-a aplecat peste umărul lui și i-a șoptit ceva la ureche.
Eu nefiind prea aproape n-am auzit nimic.
Banda de cauciuc a început să se miște. Atunci eu repede am pus ultimele cumpărături pe spatele de cauciuc a casei de marcat.
El i-a răspuns și eu am auzit:
Am citit numai Potopul, nu pot spune mai mult...
În mintea mea a sunat repede întrebarea ei; „Quo vadis!

Ea se juca cu cardul. Îl trecea din mână în mână ca și cum se ferea să nu îndoaie sau să nu o taie.
Avea o talie de viespe. Ochi căutători. Un nas pronunțat. Tânără. Îmbrăcată corporate, cu un taior de ocazie, ce părea că-i arunca umerii în aer. Pantaloni drepți, pantofi negrii cu toc mic.

El a luat cardul și-a format pin-ul. Acum discuția se referea la dilatare, pomenea de vară și de iarnă, de temperaturi. Ea era absentă. Împinse coșul spre ieșire. În urma ei el împreună cu cardul. Ușile glisante îi înghițiseră în exterior.

Am urmat eu. Puțin și repede.

Afară plouă neîncetat. Trei puradei se ceartă pe coșul meu, n-am promis nimic. Aleg în final. Ei se ceartă în continuare. Pe cel ce l-am ales a primit un coș exact înaintea mea. Nu-i OK, zice unul. Am zis, răspund eu, imitând ceva de demult.

În urma mea, omul de pază îi aliniază, ei răspund obraznic. Îi amenință, ei râd. Apoi se-mprăștie prin ploaie.

Ștergătoarele nu fac față. În minte îmi revine vântul ce umfla tenda vecinilor mei. N-am îndrăznit să mă așez pe scaun și să privesc marea cu soarele mat privindu-mă prin pânza de in. Regret și acum.

Pe șoseaua udă, farurile adulmecă apa. În mintea mea un val, dă cu sapa.




„Copiii teribili”

„Ființele singulare și actele lor asociale sunt farmecul unei lumi complexe care le elimină. Ne îngrijorează viteza pe care o capătă ciclonul în care respiră aceste ființe tragice și nestatornice. Totul începe cu copilării; la început ni se par simple jocuri.”

Jean Cocteau, Copiii teribili, ed. Paralela 45, 2005, pag.61.

miercuri, 22 octombrie 2014

Fântână-n ploaie

Blvd. Sudului, Timișoara
De dimineață plouă și se face din ce în ce mai frig.
Ca să nu rămână singură -ploaia, o fântână merge la greu luminată de led-urile din pardoseală.
Rămâi tâmpit să vezi pe ploaie un astfel de spectacol. Mai ales că am făcut primele mele poze cu telefonul mobil -cât de imbecil am ajuns. Îmi tremura și mâna, dar nu m-am lăsat.

Mă simt descurajat gândindu-mă că lumea din care fac parte produce spectacole avangardiste pe care abia le înțeleg... iată că unul aprinde și stinge lumina la etajul patru.

marți, 21 octombrie 2014

Aliterație geografică

Delphi, teatrul și templul
Cel puțin o dată pe an, dacă nu se întâmplă așa, atunci sigur un eveniment important a stricat repetiția.
Este interesant că teatrul este mai sus -ca altitudine, decât templul. Îmi închipui tragediile, când la vederea cuțitului personajele strigau în noapte și acel sunet tăvălea valea Pleistos asemeni furtunilor pline de fulgere prinse de phaidriatide.

Teatrul; exhibiția oamenilor în afara realității enunțând realitatea, oglindirea.
Nu există un plan comun între religie şi teatru.
Ceea ce ascunde religia apare în teatru.
Ceea  ce teatralizează prorocii dispare în teatru.

Urcând muntele aștept vârful. În teatru apare tot timpul o așteptare, dacă ea convine publicului, autorul este bun, invers -neînțeles, autorul este hulit. Peste câțiva ani sau secole, autorul este repus în drepturi, publicul -contemporan de data aceasta, a înțeles mesajul. În cazul Zeului, regia este alta. Statuia lui este sfărâmată și locul lui este luat de alt Zeu, identic cu el de fapt, o oglindire.

Ceea ce oamenii nu pricep din religie este că teatrul este fiul religiei și acest fiu este mai puternic și mai viabil astăzi decât religia însăși, mama fiind pe moarte.

Ne interesează ceea ce urmează, epilogul, Zeul în firea lui nu deconspiră sfârșitul, teatrul -în felul său, are această datorie.

Urcați la Delphi de fiecare dată când sunteți în apropiere. Și Timișoara este foarte apropiată. În zilele când scriu, un drum până la vechiul Tomis, poate dura până la Delphi; de la Timișoara.

luni, 20 octombrie 2014

Bătălia de la Navarino - 20 octombrie 1827

Golful Navarino, Pylos - în dreapta imaginii, o lunetă publică
Urmând drumul sudic tocmai de la Patra, trecând prin Pirgos și Kiparissia ajungem la Pylos.
În Pylos se coboară, venind de pe uscat, de oriunde, trebuie să cobori. Orașul este așezat în locul unde probabil un mic vulcan din carbonifer și-a arătat colții.

Pylos este sub șoseaua ce duce spre Koroni, punctul sudic în partea vestică a Peloponezului. De pe șosea se poate vedea un minunat teren de golf sau intersecția cu plaja de la Voidokila -pentru cei ce vor să ajungă-n rai, ca formă de comparație.

În golful numit Navarino, din largul mării de lângă Pylos, s-a dat una dintre cele mai interesante bătălii navale. Flota unită a Angliei, Franței și Rusiei împotriva celei a Imperiului Otoman împreună cu cea a Egiptului. Dacă sunteți nedumeriți, țin să amintesc că Napoleon I a trimis ofițeri în Egipt pentru a-i antrena pe mameluci în tehnica războiului modern, războiul în mișcare.

Muzeul Rene Puaux din Pylos
Chiar și în ajunul bătăliei de la Navarino (golful din fața Pylos-ului) un ofițer francez a trebuit să debarce de pe nava amiral a lui Ibrahim (ofițerul Letellier) și să treacă în cealaltă parte.
Nava amiral rusească se numea Azov.
Rușii s-au întrecut într-un eroism maritim. Sigur că englezii au fost cei mai experimentați, dar nici francezii nu s-au lăsat mai prejos.

Trafalgar, Aboukir (lângă Alexandria -Egipt) au fost bătălii unde au participat și ofițeri, tunari și marinari prezenți la Navarino. Flota engleză, franceză și rusească era inferioară numeric, atât ca număr de vase, cât și ca marinari și tunuri. Turcii având poziții terestre pe Niokastro -cetatea și Sphacteria -insula, de au tras cu tunurile.

Muzeul Rene Puaux din Pylos
Bătălia a durat patru ore, puțin. A fost o lovitură de bici, o incizie chirurgicală.
Pierderile aliate au fost numai în oameni, nici un vas nu a fost scufundat. În partea cealaltă, un dezastru. În urma acestei bătălii flota Egiptului a dispărut, iar Turcia nu a mai reușit să-și facă o flotă până la Primul Război Mondial.
Sunt sigur că amatorii de istorie pot căuta pe net date mult mai interesante decât cele descrise de mine; asta și doresc.

duminică, 19 octombrie 2014

Gard așezat pe orizont

Katakolo (near Pirgos), Greece
Apusul de soare binevenit.
Privim în spate o clipă toată călătoria zilei.
Vrem să bem retsina. Trebuie să fie rece.
Poarta, duna de nisip, apoi marea.
Obosit, observ aplecarea gardului spre stânga.
Cea mai bună nivelă, linia orizontului.
Fac poza și mă pun pe băut.

sâmbătă, 18 octombrie 2014

Prilejul înălțimii

De la coloanele frontale până la calea  ce duce în fața templului sunt aproape zece metri, totuși coloana pare că este zidită (înălțată) aproape de cădere (de bordură).

Nu este o curiozitate să afli ce este dincolo: urmează rampa.
În lipsa treptelor, apare un plan înclinat -fără nici o anvergură în contemporan, oamenii apar astfel invalizi. Ei -oamenii, nu pot urca în templu decât în scaun cu rotile, pentru că rampa are această dedicație -în contemporan precum am scris.

Coloana cea mai înaltă face tot jocul meu de imagine.
Rampa nu o ajută deloc, ba dimpotrivă, o face accesibilă.
Să privim ca la început, de sub zid, de sub poartă. Să purtăm un dialog astfel. Undeva cineva sus, undeva cineva jos; prilejul înălțimii.

Despre prilejul josimii, nu sunt abilitat să scriu. Este incorect. Probabil că și dăunează sănătății.

Anvergura scriiturii lui Zola sau Dickens nu mai există, cei care cred că reușesc asta -fiind epigoni, răstălmăcesc totul, devenind politruci.

Coloana de la Delphi se privește de la urcare, este prilejul prin care vezi rampa care-ți este oricum interzisă. Pătrunderea în templu -chiar și în vechime, nefiind inițiat, spălat, purificat ... era un sacrilegiu.

Astăzi atingem foarte puțin din ceea ce se putea atinge acum două mii de ani.
Astăzi deja știm ceea ce dorim să atingem; de aceea, însăși atingerea devine sacrilegiu.

Suntem spectatorii dorinței, urmare a neatingerii, a cunoașterii, a păstrării imaterialului ca donație materială muzeului.
Iubesc ceea ce cunosc și ceea ce doresc, de aici o mare frică în dorința de a atinge -odată cu asta și macularea. Rămân să scriu că asemeni înălțimii coloanelor unui templu antic, unele dintre ele -coloane, rămân nebăgate în seamă în favoarea celor mai înalte, terminate, perfecte.

Delphi, Templul lui Apollo, dreapta coloana lui Prusias



Laicizarea mitului

Delphi, Temple of Apollo
Din coasta coloanei centrale a Marelui Templu răsări un măslin. Așa, cam pe la doi metri înălțime, numai bun pentru a fi privit. Și lumea ce trecea se minuna. Vestea apucă repede toate capitatele europene, mai apoi toată lumea. Prețul biletelor explodă și întregul sit deveni loc de pelerinaj, asemeni odinioară.

Imaginea mărită apărea astfel în multe vederi. Se reinterpretă dualitatea, cuplul. Se numărară frunzele, se făcu un inventar a lor, o orientare spațială. Cineva enunță ideea unui cod trimis de zei. O echipă de cercetători britanici anunțară decodarea.

Una dintre vederi apare și aici, nu facem obiectul unui trucaj.
Nebunia există peste tot în lume și toate cele descrise mai sus nu se întâmplă și nici nu s-au întâmplat; în schimb măslinul crește lateral și puțini turiști l-au observat.

Prin conservarea ce-i preocupă pe curatori, planta va fi înlăturată și până la anul sigur coloana va fi curățată. O muncă în plus, o cățărare, oare a câta?!

Minunea nu există, sau dacă există ea se manifestă în dorința noastră, în spectrul nostru mental; un curcubeu. Ce plictiseală și cu acest curcubeu.

vineri, 17 octombrie 2014

Triptic solar-acvatic


Mă gândesc să-mi fac rost de-un ochi în frunte, să fiu triunghiular vederii.
Să văd trei valuri din același loc.
Trei timpi.
Trecut-prezent și viitor.
Ochiul din viitor îmi lipsește.
De aceea omul are doar doi ochi.

joi, 16 octombrie 2014

Arta de a cădea


Natura le amestecă pe toate. În final fiecare își găsește locul. Locul unde să moară.
Începând de ieri, o ploaie fină, caldă, potoli un soare prea cald pentru acest mijloc de octombrie.
Via neculeasă, strugurii lentilă, graba de-a ascunde bicicletele, dispariția cățelei prin spatele curții, ne arată părăsirea locului, fuga de ploaie. Lipsa luminii solare.

Undeva, pe umbrarul construit curând, am văzut fluturele eșuat asemeni unui avion ce-a aterizat forțat. Și-a găsit locul; în culorile lui, camuflat. Probabil că în lumea paralelă nouă, sălbatică, toate ființele își caută un loc de eșuare, un cimitir; precum elefanții.

Apa și-a făcut culcuș pe aripile lui datorită tensiunii superficiale. Ochii - două boabe de cristal, pe o aripă o sămânță de chihlimbar. De câteva zile era companionul meu de înălțime, acum, în lipsa lucrului pe scară, îmi revine sarcina de-a cerceta pe unde se scurge apa. Așa l-am întâlnit.


Din satelit, imaginea pare un model, o pregătire de lansare, un viitor zbor. Privit de sus, de cele mai multe ori totul apare fals. Jos, dorința de a trăi nu răzbate până sus. Nici măcar căderea.

miercuri, 15 octombrie 2014

Nuca

Nuca se oferă ca imagine a unei hărți. Două teritorii, două semisfere, două capace, închid miezul. Totul este atât de feminin, de sferic, de impenetrabil.

luni, 13 octombrie 2014

Iluzia destănuită

Acanthus, palmetes, rolling-ionic, circular, right angles

Patras, Kentros, Greece
O intrare dreptunghiulară ce crește mândria arhitecturii antice grecești este însoțită de modele, disperarea arhitectului; într-un neo-clasic să cuprindă totul: apoi clădirea devine și cade pradă kitsch-ului. Căderea nu se datorează unei reconstrucții îndrăznețe, ci unor chiriași insalubri culturali.

Este de vânzare.

Peste tot în lume se petrece același reflux. Lucruri vechi se vând scump, până la apariția cumpărătorului se pot închiria. Cele ce cântă dau concerte, cele ce se văd apar în muzee, cele ce nu se pot muta, rămân pradă privitorului ostentativ. Ochii din coarnele berbecului ionic m-au privit îndelung, în umbra protectoare, era toată familia mea. Pe colț, soarele înălțat maxim ne-a arătat următoarea ieșire.

Iubesc Grecia pentru că mi se oferă, există de ani de zile un interludiu mascat în literatura citită. Trăiesc o iubire antică și lucrul acesta nu este nou, înaintea mea au murit o grămadă cu sapa în mână căutând și descifrând ceea ce nimeni nu credea că există.

Mă bucur că pot vedea și înțelege ceea ce pare ascuns și nu este, dar mai ales ceea ce este arătat și nu se vede.

Lenea de a gândi -primitivismul unei majorități

http://www.mediafax.ro/social/pelerini-la-spital-dupa-ce-li-s-a-facut-rau-la-coada-la-moastele-sf-parascheva-video-3301303
Ambulanțele stau ca pescarii. Din când în când este adus câte-un pierdut, pe care paramedicii se grăbesc să-l resusciteze. Când îi dau drumul îl urmăresc cu ochii ca pe-o butelie. Am scris pierdut, pentru că omul în cauză, cu mintea rătăcită, lipsită de oxigen, caută salvarea imediată.

Am citit că unii mai mor stând la coadă, există un procent din cei leșinați care nu mai pot fi salvați. Unii fură icoane, alții dau foc -fără să vrea, la chioșcuri. Și lent acest popor se cufundă în mizeria unei gândiri sumbre, în întunecimea misticismului.

Ieri, la televizor a apărut Nea Mărin, povestind despre prostie;
„Cu mândria prostului să nu te pui, nu-l vei putea scoate din întunecimea minții lui!”

duminică, 12 octombrie 2014

Hora - dansul în cerc, cu ființe concave, convexe, unindu-se cu extremitățile, una câte una

http://www.wikiart.org/en/search/matisse/4#supersized-search-213952

http://www.rmichelson.com/Artist_Pages/Nimoy/MaxBeaut/6.htm


Olympia Museum, Greece
Încă din neolitic, reprezentarea femeii era bucolică, nici Renașterea n-a reușit să scape de rotunjimile convexe -ieșite în afară. Matisse încearcă o evadare, dar pântecele și sânii femeilor nu-l ajută. Concavitatea apare la tors, la gât, la întoarcere. O femeie plinuță era apreciată în vechime. Rezista mai bine la boli, putea purta mai lesne un copil în pântece, avea rezerve. Astăzi lucrurile par altfel, în fond cam la fel. Astfel că domnul Spock aranjează o reminescență, aproape extraterestră, ce pare imponderabilă; la fel cu definiția horei.

sâmbătă, 11 octombrie 2014

Păunii zburători


Încă n-am cules strugurii.
Mai profit încă de acest soare minunat pentru ai avea mai dulci.
Din această cauză am parte de fluturi.
Mulți dintre ei își înfig trompa în câte-un bob și sug cu nesaț.
Pe unul am reușit să-l prind în soare-apune.

vineri, 10 octombrie 2014

Silenus


Olympia Museum, Greece

Obstinația și ostentația lui Silenus îl face cel mai dorit.
Circula bancul cu pricina în privința mărimii pe vremea când eram puști.
Femeile dădeau calificative sexului bărbătesc pe care-l doresc, ca în final să termine cu „dar să fie mare”.

Muzeul de la Olympia este poate cel mai plăcut loc pentru a privi; este pe un singur nivel, este foarte spațios, luminos, chiar multă lumină naturală. Pentru a-l privi pe Silenus trebuie să avem privirea educată.

Mai jos o minunată imagine a muzeului pe vremea când Silenus nu era expus.



joi, 9 octombrie 2014

Utopia mișcării


Despărțind repaosul de mișcare, legile fizicii folosesc timpul.
Inaugurând linia dreaptă, geometria aduce un elogiu curbiliniu traiectoriei punctului.
Despre zbor, nici-o știre.
Omul, lipsit de aripi, merge în drepte.
Zborul este curbat la fel ca roata; care calcă aripa.

miercuri, 8 octombrie 2014

Eschil de Alice Voinescu



Îmi este relativ ușor să-i cataloghez, să-i driblez, să-i uimesc prin cele ce scriu, pe toți scriitorii români contemporani cu mine acum; sunteți la genunchiul broaștei față de ceea ce s-ar putea numi, prin asta îmi asum o mare răspundere în fața unei erori, o Youcernar a României; Alice Voinescu.

Alice Voinescu este un spirit academic pe care România, fie ea condusă de comuniști, fie ea -țara mea de acum, l-a cam aruncat la gunoi. În Occident un asemenea spirit a fost primit în Academie.

Din Eschil de Alice Voinescu s-a plagiat puternic mai târziu -asta s-ar putea să fie o temă a unui eseu personal, ceea ce mă duce cu gândul că cele întâmplate s-au repercutat și asupra altor scriitori băgați în opera ei. Și mai mult chiar în cazul celor ascunși prin închisori din a căror opere alții cu insigne și stele s-au emancipat puternic.

Dorind să fiu doar sublim, am scanat ultimele două pagini -necitind încă această carte, din care scriu ultimul aliniat ca citat:

„Tragedia lui Eschil mai înseamnă data nașterii spiritului european, căci în ea, pentru prima dată, o conștiință individuală, identificându-se cu nevoile mulțimii și purificându-le pe acestea în lumina cugetului, le-a smuls din finalitatea pragmatică a vieții biologice și le-a îndreptat spre finalitatea gratuită a Idealului.”

marți, 7 octombrie 2014

O imagine cu mult nas

În definitiv totul se termină la buze; mai sus, apare mirosul și văzul. Dar este atât de mult de mirosit și de văzut până acolo, încât măsura în care facem acest lucru nu mai interesează.

luni, 6 octombrie 2014

Zburătoare purtătoare

fluture de seară pe tavan
Chipul oricui poate fi găsit oriunde.
De cele mai multe ori frica ne duce exact acolo. Dacă nu este frica este dorința și dacă nu este nici dorința, atunci este misticismul. Pe zoobotaniști nu-i băgăm în seamă.

duminică, 5 octombrie 2014

La grande belleza

http://pr0gramm.com/new/363641
În filmul „La grande belleza”, Colosseumul se vede de undeva de sus, din apartamentul lui Jep Gambardella, este în timpul filmului un punct de referință. Sfânta a înnoptat și ea la această înălțime. Personajul interpretat se dorește a fi Maica Tereza. Dimineața când soarele își arunca razele de jos în sus, o mulțime de flamingi - de păsări flamingo, colindau terasa. De pe terasă se vedea mai bine ca niciodată Colosseumul. Sfânta, după ce mângâie câțiva, le dădu binecuvântarea și aceștia și-au luat zborul spre Africa.

La grande belezza devine poate deveni chiar Colosseumul, locul unde zeci de mii de gladiatori și-au luat gâtul. Locul unde a fost recompusă bătălia navală de la Drepana, din primul război punic. Locul unde mii de creștini au fost dați la lei. Locul unde Bruce Lee s-a caftit cu Chuck Norris.

Se poate ca după ce timpul spală vaietele, aplauzele, icniturile și strigătele oamenilor, un loc ce a devenit acum extrem de liniștit, să devină un loc minunat?

sâmbătă, 4 octombrie 2014

Balonare din cauza somnului

http://www.rollinwild.com/wall.php
Orice oboseală își află răspunsul în somn.
În somn plutesc o mulțime de alte răspunsuri, numite vise.
Totul este că atunci când te trezești, să-ți amintești întrebarea.

vineri, 3 octombrie 2014

Mitul soldatului ce învinge datorită disperării și a proastei sale condiții

Thermopile, asaltul falangei spartane împotriva înaintării mezilor
Polybios, Istorii, Cartea a III-a, 72 - bătălia de la Trebia

Tiberius, cum îi văzu pe călăreții numizi apropiindu-se, îndată trimise cavaleria, poruncindu-i să ia contact și să înfrunte pe dușmani. După aceea trimise aproape șase mii de arcași pedeștrii, apoi scoase din tabără restul trupelor, ca și cum numai arătarea lor ar fi fost de ajuns pentru a hotărî soarta luptei, încurajat cum era de numărul mare al oamenilor și de izbînda avută cu cavaleria cu o zi înainte.

Era pe la vremea solstițiului de iarnă și ziua se arăta deosebit de rece și cu multă zăpadă. Oamenii și caii ieșiseră afară aproape toți, ca să spunem așa, nemîncați. Cu toate acestea, la început armata era plină de avînt și de bunăvoință ; dar, cînd soldații ajunseră la trecerea rîului Trebia, îl găsiseră cu apa revărsată și, pentru că în timpul nopții căzuse ploaia prin împrejurimi, pedestrașiitrecură cu greutate cufundați pînă la piept. Din această pricină armata suferea de frig și foame, mai ales că ziua era pe sfîrșite.

Cartaginezii însă mîncaseră și băuseră în corturile lor și, după ce pregătiseră caii, se unseră și se înarmară toți în jurul focurilor. Hanibal, care aștepta momentul prielnic, îndată ce văzu că romanii trecuseră rîul, trimise înainte trupele de rezervă...
[...] *
 
Pausanias, Călătorie în Grecia, Cartea a VIII-a, 53

[...]
Tegeații țin în fiecare  an o sărbătoare și ei spun că lacedemonienii i-au atacat cîndva  în timpul acestei sărbători. Cum ningea pe vremea aceea, lacedemonienii se aflau înarmați și înghețați, dar tegeații, care făcuseră focul în ascuns, nu au luat armele decît atunci cînd se încălziseră bine. Apoi ei porniră împotriva lacedemonienilor și-i învinseră.
[...] **

Scorchfield

Despre dezastrul roman de la Trebia, precursor celui de la Cannae, s-a scris mult. A fost lăudată o legiune romană ce a reușit să ajungă la Placentia (Piacenza), în rest nimic.

Spartanii -lacedemonienii, ce au ținut piept perșilor la Termopile, au avut și ei partea lor de greșeli.
Ceea ce nu trebuie uitat este că la Termopile, spartanii erau mult mai bine pregătiți fizic și militar decât persanii. Rezerva lor de hrană era a celor peste cinci mii de aliați care se retrăseseră spre Corint, cu gândul să mai închidă încă o dată înaintarea în dreptul Megarei.

R.Î.P.  (Războiul Întregului Popor) era strategia națională în epoca comunistă, astăzi falsă.
O țară ca a noastră nu are resursele necesare pentru a hrăni și întreține bine o armată de aproape jumătate de milion cum era pe atunci. Realitatea era alta, lipseau multe și cele pe care le aveam erau de proastă calitate. Un exemplu apropiat este Ucraina, a cărei armată se zbate în a ține piept separatiștilor alimentați de Moscova.

Pentru a duce un război este nevoie de resurse maxime și de războinici puțini, invers nu se poate.
Pentru a câștiga un război este nevoie de oameni inteligenți, citiți, lipsiți de orgoliu, aplecați spre introspecție, calmi. Mulți oameni au murit degeaba din cauza unor conducători proști.


* Polybios, Istorii, Ed. Științifică 1966, vol. I, pag.258;
** Pausanias, Călătorie în Grecia, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1982, vol. II, pag.180.

joi, 2 octombrie 2014

Disc

Parte din coloană, Templul lui Zeus, Olympia, Grecia
Soarele ne apare tot timpul ca un disc, excepție făcând eclipsele.
Asemeni unui bănuț ce se dă de-a dura pe o masă, soarele se rotește în mintea noastră la fel.
Am dedus repede că starea de echilibru a cercului este verticală și nicidecum orizontală, cum lesne ne-am fi închipuit. Cercul trebuie privit.

Dacă cercul este plat, el este așezat, este orizontal, o linie dreaptă.
Mai târziu ceva îl va mișca de acolo și va cădea, va aluneca; va deveni vertical, starea lui de grație finală.

miercuri, 1 octombrie 2014

Îngerul de la Olympia

Messenienii împreună cu aliații lor din Naupaktos i-au învins pe Spartani. Poate că amănuntele plictisesc, locul, anul, împrejurările... cert este că Nike -cea înaripată, a venit la Olympia pe-o coloană triunghiulară; secțiunea transversală este un triunghi echilateral.

Apariția victoriei este asemeni unui înger -în ceea ce credem noi astăzi.

Văd pe terenurile sportive cum cei ce repurtează victorii privesc în sus, fac semnul, se închină chiar.
Acest fel este natural, este crezul personal. Și totuși, în lipsa culturii personale, a educației, a ideii de victorie, majoritatea clachează atunci când apar primele semne ale dezastrului, zorii decadenței.

Sportivii de performanță, în majoritate posedă un nivel de trai ce poate să-i determine să includă excesele în pregătirea lor. Să includă viciile mai degrabă decât excesele datorită efortului fizic.


Ceea ce nu se știe, chiar și pentru jucătorii profesioniști de poker (aici cred că greșesc), este că victoria este înaripată, pentru că ea zboară. Este subtil să explic cum zboară, dar se pare că bâzâitul ei deranjează și depărtează șansa celui ce nu respectă acest stindard pe care scrie multe și nevrute, referitoare la om.


Zborul, asemeni visului durează puțin. Anii sunt clipe, mai mult nu se poate, căderea urmează vârstei, dar cine este pregătit pentru asta? Ce trebuie? Este vreo pastilă?!


Unii cad mult mai repede, de aceea există expresia; „în floarea vârstei”...

Când te gândești mai mult și constați că religia următoare a inventat ușor îngerii, cei victorioși.

Despre îngeri... atât de puțin de fapt. Asta, faptul că nu știm și nu cunoaștem esențialul, se datorează necălătoriei, neprivitului, neliberatului.