marți, 30 septembrie 2014

Phigalia - fundul pământului

Phigalia, ancient fountain
Într-un circuit turistic, văile adânci ni se par ascunse, vârfurile poartă greutatea ascensiunii, urmărim media; mediocritatea. Turistul este acum călăul culturii. Turistul face poze, alături de ele este și nevastă-sa, cu toți puradăii, ceata și ginta invadează cu nesaț templul doborât în coasta muntelui. Astfel se produc ușor banii. Mai departe confortul, fără nici un efort ce ține de blasfemia exterioară; templul decade, a mai făcut-o odată. Democrația reconstruiește, meritul ei.


Mai există locuri curate, lipsite de invaziile autocarelor lustruite, ale căror șoferi, surprinși de mine la Delphi, discutau de amante. Un lucru dealtfel minunat pentru mine. În schimb am dat de ghidul imberb, în fața gardului ce mărginea ștrandul fântânii Castalia, al izvorului ajuns la resurgență, căci în amonte ne era interzis să privim. Și ghidul acesta, ce bătea câmpii în limba engleză, se răstește la un moment dat spre cineva, mult mai depărtat mie și îi cere: „Quiet, please!”

Grupul gălăgios nu înțelege, dar tonul acestui ghid, un bărbat bine desăvârșit în privința look-ului, reușește să-i facă să tacă pentru un timp, atâta cât eu să-l ascult: despre Byron nimic.

Asist la fiecare excursie și aud nu pentru prima dată tâmpeniile debitate de ghizi, sigur că nu toți reușesc asta, în schimb majoritatea sunt deosebiți de plictisiți, depășesc lucrul acesta împrumutând savoarea locului. Sigur cunosc mai bine decât mine misterele prin care pașii lor descântă și încântă prin cuvinte mintea mulțimii. Eu n-am să reușesc niciodată lucrul acesta, sunt prea indiferent la cei din jurul meu și nu mă deranjează proștii.

La Phigalia, într-o după amiază calmă, lipsită de furtuna promisă, în umbra marelui paltin plantat de peste o sută de ani, nu era nimeni. Așa în mintea mea s-a format acest peisaj, geamăn, invers, total.

duminică, 28 septembrie 2014

Megarienii, împărțiți-despărțiți

Olympia Museum, Greece
Unicul loc în ceea ce poate fi despărțit și este împărțit, este Megara; cetate aflată în istmul Corint, în gâtuirea pe care continentul balcanic o face cu Peloponezul. Dar, înainte de asta merită să povestim întâlnirea dintre Cel ce împarte cu Cel ce desparte.

Văi adânci, sau strâmtori, piscuri semețe sau trecători, fac geografia fizică să rupă din monotonia unei descrieri liniare, să trezească interesul pentru un anumit teritoriu. Asta numai pentru faptul că acest loc desparte și împarte teritorii, și mai ales civilizații, iluzoriu de descris în amănunțime.

În locul larg și infinit de netrecut; Cel ce împarte îl aștepta pe Cel ce desparte.
Disputa a apărut undeva de undeva foarte departe și, în felul nostru de a povesti chiar s-ar putea să fie la marginea lumii. În schimb și-au ales un loc neutru, o cale pe unde istoria și mitul s-a aglomerat și s-a încâlcit încât adevărul și memoria să nu scadă câtuși de puțin.

Cel ce împarte a sosit primul.
Privind, ar fi vrut să fie o vale cu două râuri ce se unesc, să-l ajute cumva relieful. Ar fi vrut să vadă două piscuri ce se întrec în înălțime, sau două insule ce se lărgesc în larg, lipsite de nisip, stâncoase și tăioase, ar fi vrut să măsoare adâncimile peșterilor, nicidecum locul acesta inundat și râvnit de două mări.

Cel ce desparte a sosit mai apoi.
Nici o ipoteză. S-au înțeles din priviri. Să taie și cel ce taie să se numească Cel Ce Desparte și cel ce guvernează locurile despărțite să se numească Cel Ce Împarte.

Fiindcă îl așteptau două supernove ce se certau asupra unui cuadrant stelar, Cel Ce Desparte a fugit repede, promisiunea sa în schimb a rămas în aer.

Cel Ce Împarte nu a putut să se manifeste unitar asupra celor două teritorii. Războaie îndelungi au făcut ca locul acela, strâmt și plat, mlăștinos și otrăvitor să fie traversat de armate și de o parte și de alta. Eroi precum Tezeu (Teseus), au potolit furia celor ce jefuiau și omorau călătorii, răspunzând cu același efect; creveții lui procustes.


Cel Ce Desparte este în continuare greu de găsit.
Cel Ce Împarte cu ajutorul oamenilor a reușit să-și satisfacă dorința, un canal a unit două mări, a scurtat căi de navigație, a îmbunătățit turismul, dorința de cunoaștere.
Oamenii, ca un progres, se roagă perpetuu la Cel Ce Împarte, natural, apoteotic.
Fără a fi fiul Celui Ce Desparte, Cel Ce Împarte, are probleme din ce în ce mai mari: oamenii vor să împartă.
Într-o noapte a visat că oamenii vor să fie Cei ce despart!

Megara, o cetate foarte apropiată Athinei (Atenei) ca distanță geografică a ales să fie aliată Spartei (la fel ca insulele -foarte apropiate Athinei, Salamina și Egina). Coloanele alese să reprezinte tezaurul de la Olympia sunt dorice (spartane), nicidecum corintice cum ar fi lesne de înțeles, și nici ionice, peste Egeea, cum ar fi dorit Athina.

Nu ceea ce împărțim are valoare, ci ceea ce despărțim. În acest ultim caz valoarea dispare, teritoriile se dizolvă, istoria se rescrie. În cazul despărțirii, ca o recompensă, împărțirea vine mult mai târziu. Este ca un fel de dar, fără efect, generațiile ce au suferit și-au pierdut rugile (dorințele) prin strănepoți analfabeți referitor la evenimentele dureroase. Un confort apare și felul acesta duce la uitare. Un testament fără efect, posedarea unui teritoriu jefuit, uitat, deposedat.

De aici putem să începem să ticluim o nouă civilizație, până apare Cel Ce Desparte: Primul.
Al doilea, cel ce împarte darurile nu ne mai interesează. Până și un futut de canal l-a tras în două mii de ani, ca să nu mai ciripim că și fiului lui și-a trimis apostolii să le-o tragă Corintienilor (pe unde merge canalul) după ce Mucius, consul de Roma le-a tras-o rău de tot înainte, anal-viitor canal.

P.S.
Geometria cvasi-dimensională a cutiei în care se află pedimentul templului de la Megara merită a fi despărțit.





sâmbătă, 27 septembrie 2014

... et spiritus inmundi cum illum videbant procidebant ei et clamabant dicentes:

Marcu 3:11 Biblia Sacra Vulgata (VULGATE) :
Olympia, himerele (chimerele) acoperișului templului

repost, Athina, Muzeul de arheologie și istorie națională, 2012.
Toate scurgerile noastre fac felul ascunderii. Lichidele în față, în penumbra corpului, solidele în spate, în umbra corpului. Și când plângem, lacrimile vin la vale după nas, abia atunci le vedem.

Un spirit liber ar recunoaște în toate temerile sale existențialiste un progres. Ar fi pragul de înțelepciune pogorât asupra sa prin a recunoaște că o dată cu vârsta ideea de social dispare. Prea multe vizite și refuzuri. Afirmațiile devin stigmate. Urmările te cuprind mai apoi în dialoguri aspre. Întrebări subtile în care tu răspunzi amplu și sincer; în partea cealaltă intervine religia și frica, televizorul și politicul. Nu este drept ca tu să fii liber!

Scurgeri.
Ceea ce vine din ceruri este divin, ceea ce vine din om este spurcat.
Ceea ce intră pe gură vine din ceruri, ceea ce iese, iese din om, deci este spurcat. (reinterpretare din V.T.)

Spirit vulgar, în felul creștin duce la popor, la vulgatus, la ceea ce ne provoacă primitivismul. În felul larg ne duce la barbarie, la libertate, la cunoaștere de fapt. Ce strict ne înconjurăm cu o civilizație care mai apoi ne sugrumă. Cum este să ai o limbă liberă. Limbi primitive, fără proprietate, fără gard și patent.

Himerele transformau apa divină, datorită zeilor, în curgerea sa pe acoperiș, în apă profană, muritoare, searbădă, lipsită de orice.

Templele grecești nu aveau burlane, apa călătorea pe un circuit liber, mai apoi țâșnea prin gurile himerelor la câțiva metri depărtare de templu. Ulterior creștinismul occidental a reluat ideea prin gargui. Lucru mai interesant având în vedere înălțimea de unde venea apa. În felul apei nu există vulg, ci doar prostia prin care mulți consideră că multe lucruri sunt ca apa de ploaie.

Apa de ploaie, adică nimic folositor. Scurgeri. Tradiție de căcat, absența cunoașterii, întunecimea evului mediu.

vineri, 26 septembrie 2014

Fata care citește

Palaestra, Olympia, Greece
În moartea eleganței, o postare veche (http://scorchfield.blogspot.ro/2011/05/moartea-elegantei.html) discutam genul prin care privim imaginea; prin feminin, sau prin masculin.

Luat de valul hermeneuticii, am uitat să pomenesc de fata care citea cartea, fata pe care am întâlnit-o după mulți ani la Olympia din nou.

Turismul de masă este asemenea unui export de vite.
Rareori vezi desprinzându-se din grup oaia neagră.
Un ghid ciripește asemeni unui profesor orb, iar în jurul său, oameni se plictisesc de moarte, nu toți, este adevărat, dar aproape toți îl urmează.

Mai târziu, dacă o cauți, o vezi găsi pe fata care citea cartea. Desprinsă din grup, poate neinteresată de arheologie, de mit, fata citește povestea sa preferată cu dragoni, poate cu vampiri, poate cu mașini de lux, dar asta deja nu mai contează.

Dacă totuși contează ceva, este prezența. Și fata care citește cartea este întrecută de fata care face poze. Oooo! dar asta este altă poveste, așa cum scrie Herodot.

Nu pierdeți tot timpul privind pietrele, tablourile sau sculpturile, treptele de marmură sau luminile; priviți vă rog și oamenii care privesc la ele, la cele pomenite. Fără să vreți, veți beneficia de o încărcătură dublă, când părăsiți locul, greutatea spirituală vă va da dureri de cap. Eu așa am pățit, dar nu toți trebuie să-mi dea dreptate, doar eu îmi dau cu părerea.

Dinamica - vivid simbol

Street on Sin City
Faptul că lumea curge, nu mai constituie nici o surpriză, în schimb că în acest fluviu la rândul lor curg mai repede simbolurile, avem un fenomen mai greu de deslușit. Dynamis-ul antic greu era forța cu care lumea era pusă în mișcare, apare așadar această forță spre lucruri și din lucruri.

Astăzi, simbolurile pun lumea în mișcare, și o trag. Puterea simbolului, vine din etimologia lui; din locul de unde are mai multe izvoare, fiecare izvor cu partea sa mică participă la debitul cunoașterii.

„Symbola” înseamnă semnele. Acestea nu mai fac demult parte din scris, mai degrabă din urme și urmele vine din spate, de departe.
Civilizația urbană a revoluționat simbolul, i-a dat strălucire și mai ales mișcare, multă mișcare.
Avem acum vivid simbol, ceva amplificat și extrem de puternic, ceva ce pune în mișcare economia.
Vivid simbol este magia pe care o dă simbolul. Tot din antichitate știm că oracolele se bazau pe semne, pe cele divine, neînțelese de oamenii obișnuiți.

Astăzi, cu cât semnele se deslușesc mai tare, cu atât rătăcirea este mai aproape. Suntem inundați de simboluri. Acestea puțin câte puțin ne îneacă.

joi, 25 septembrie 2014

Nașterea unui simbol - symbolon





Cortul templului lui Apollo Epicurios, vedere spre Tripolis, Tegeea, granița cu Lacedemonia
Isidor de Sevilla, De grammatica

„Etimologia este originea cuvintelor, cînd se deduce valoarea esențială a unui cuvînt sau a unui nume prin interpretare. Pe aceasta Aristotel a numit- o symbolon, iar Cicero adnotatio, fiindcă face cunoscute numele și cuvintele [ce desemnează] lucrurile, propunînd un model de pildă; flumen (≪fluviu≫), fiindcă a crescut curgînd (fluendo), și-a luat numele de la fluere (≪a curge≫).

 Cunoașterea [etimologiei] are adesea o necesară utilitate în interpretarea ce-i este proprie. Deoarece, cînd ai văzut de unde s-a născut un cuvînt, îi înțelegi mai repede valoare. Fiindcă cercetarea oricărui lucru este mai clară dacă îi este cunoscută etimologia. Căci nu toate numele [au fost puse] de către cei vechi ținînd seama de natura [lucrurilor], ci unele au fost puse și după bunul plac...” 

http://books.google.ro/books?id=onk0AwAAQBAJ&pg=PT20&lpg=PT20&dq=aristotel+%2B+symbolon&source=bl&ots=JC0LGjfv6n&sig=3s1iBWFFXnSpUhlHadJ8RT6QmX0&hl=ro&sa=X&ei=wlgkVIDWLsPbavyTgOgE&ved=0CEcQ6AEwCA#v=onepage&q=aristotel%20%2B%20symbolon&f=false 

Alpheios la Olympia, în dreptul muzeului
Pausanias, Cartea a VIII-a Arcadica

≪Fluviul Alpheios formează hotar între ținutul lacedemonienilor și tegeaților. Fluviul își are izvorul la Phylake și la o mică depărtare de izvor primește apele unui număr mare de izvoare cu un debit redus. Din această pricină locul acesta a căpătat numele de „Symbola”.

Alpheios pare să aibă o natură diferită de a celorlalte ape curgătoare și anume el dispare de mai multe ori din Philake și din locul numit „Symbola”, el se afundă din nou în Cîmpia Tegeii ca să apară din nou în Asea, amestecîndu-și apele cu cele ale rîului Eurotas. Apoi dispare pentru a doua oară ca să apară în locul numit de arcadieni „Fîntînile”. Trecînd apoi pe lîngă ținutul Pisaia și ieșind în preajma Olympiei, se varsă în marea de deasupra Cyllenei, care este portul eleenilor la mare. Chiar și Marea Adriatică întinsă și deosebit de furtunoasă nu-l oprește; rîul o traversează și reapare în insula Ortygia, în preajma Syracusei, unde-și amestecă apele cu cele ale fîntînii Arethusa.≫ *

Muzeul Messenia

Dicționar:
Arethusa - Nimfă din alaiul zeiței cinegetice Artemis, în mitologia greacă. Respingînd dragostea zeului rîului Alpheios, Arethusa a fost prefăcută, la rugămintea sa, de Artemis într-un izvor. Anticii credeau că rîul Alpheos, după ce scălda Elida, traversa marea ale căror ape nu se amestecau cu apele lui, apoi se vărsa în fîntîna Arethusa din insula Ortygia, din preajma Siracusei. Pausanias transmite varianta transformării Arethusei în fîntînă și a lui Alpheos în fluviu. Într-o epocă târzie, Arethusa a fost adăugată uneori celor 9 Muze, ca muză a poeziei pastorale.” **



* Pausanias, Călătoria în Grecia, ed. Științifică și pedagocică, 1982, pag.181,
** Victor Kernbach, dicționar de mitologie generală, ed. Albatros, 1983, pag.64.

marți, 23 septembrie 2014

Dacă împungi ești o vacă!

Timișoara - în centru
O vacă nu trage de poartă, ci împinge, sau mai bine scris împunge o poartă.
Tandrețea mesajului constă în figura vacii, redundant, este o vacă reușită.
Misoginismul mesajului ține de bou, și de neprezența lui imediată. Boul vine de obicei mai târziu; vaca, cu ugerele pline abia așteaptă să împingă poarta și să scape de povara lor. Boul ar mai fute ceva pe drum, vreo vițică dacă se poate. Prin asta dau apă la moară autorului bannerului, care fiind bou, n-a apărut la timp.

Mi-ar fi plăcut să scrie mai bine: „dacă împungi poarta ești un Minotaur”, ar fi fost eroic, masculin, puternic; poarta ar fi avut la rândul ei trăinicia dată de mit. Poarta, precum se vede, este greu de tras, dar și de împins.

Oricum ar fi, orașul meu nu este unul monoton. Traficul este așa, bară la bară. În orașul meu se construiește la greu.




duminică, 21 septembrie 2014

Heraion

Olympia, Grecia
Între pini somptuoși, a căror corolă aeriană seamănă cu o conopidă uriașă -verde, găsim în primele ore ale dimineții templul Herei de la Olympia. Este lesne de ghicit austeritatea dorică, datorită coloanelor din fronton, dimensiunea edificiului se poate aproxima repede.

Din același unghi, sus pe vârful acoperișului, un alt soare ne-ar fi privit și acum. Această dublă dimensiune solară, cea reflectată, peste cea ivită în centrul atenției noastre, creează caracterul divin al aureolei. Un obiect iluminat lateral, aflat chiar mai jos puțin decât sursa luminii, ne va dezvălui un caracter legat de cel care l-a creat, de arhitect și chiar de constructor, este un soi de aplecare de unde -ridicându-se, vedem dimensiunea reală și antică. Cele descrise țin de lumina lumânării, de iconografie, dar tot respectul pentru acestă artă creștină, alții înaintea lor, au expus bidimensionalul natural tridimensionalului cu ajutorul luminii laterale. De aceea, în fața noastră, cele trei coloane sunt în același plan la prima vedere.

Muzeul Olympia, Grecia
De aceea lumina, sub un anumit unghi, ascunde esențialul - sau îl descoperă.
Dionysos face parte din trupul zeului Hermes, protecția divină îl aureolează.
Acceptarea totală; Herakles într-un templu al Herei: ar contrazice hybrisul, răzbunarea, celebrarea călătoriei, dinamica, mișcarea.

În absența urii, bucuria ar cucerii locul, dansatorii s-ar pierde în neant, neopriți de zidul metafizic al principiului locului interzis.

Valul rotund

Pe plaja spre Peninsula Katakolo, Elea, Grecia
Cu valul în față, restul panoramei fuge înainte, se îndepărtează, astfel că valul devine arc de cerc,  un val născut din rotund.
În spate, înaintând în mare, este peninsula care adăpostește, la fel ca în antichitate, un loc bun și retras pentru acostare. De aici și până la Olympia sunt în jur de 30 de kilometri.
Printr-un ochean ce intră lumina rătăcită timp de două mii și ceva de ani, văd triremele ce plutesc lin. Începe Olimpiada, vin sportivi chiar și din peninsula Iberică, din Africa, din Italia, din Ionia; nici cei din Creta nu lipsesc, sau din Macedonia.
Agitația este însoțită de marșuri sacre, de lumini, de cântece. Într-o zi, cortegiul ajunge la Olympia. În fața Heraionului (Templul Herei) lumea privește în sus. Pe acoperiș, un akroterion are forma unui imens disc solar, ceva rotund, încastrat, neuitat.

vineri, 19 septembrie 2014

El și Ea sau Ea și El

Palmete în minunata coloană ionică de la Delphi
Toate reprezentările umane suferă de o repetiție, a umbrei cu lumina, a curbei cu linia dreaptă, a deschiderii cu întoarcerea și putem continua la nesfârșit. Distingem clar, ceea ce aparține bărbatului și ceea ce aparține femeii, mai apoi repetiția face parte din artă, din bunul gust sau chiar din manierism.

Așa cum oamenii sunt feluriți și modul acesta de despărțire îi face mai uniți, pentru că sunt oameni, așa și felul de a reprezenta izvorul, palmeta; planta ce se străduie să trăiască în cele mai grele condiții, cum ne vine ea în jurul unei coloane (cazul de față - ionice). Dacă izvorul acesta desăvârșește coloana corintică, cea ionică păstrează repetiția în umbră, ține de estetică, de felul în care relațiile bărbat-femeie țin de intimitate.

Nu cred că trebuie să explic cum era privit Corintul de apostolul Pavel - a scris și o epistolă. Faptul că apostolul bate câmpii nu ne interesează acum, dar merită a evidenția faptul că datorită unui lux căpătat repede în urma treceri prin istm, Corintul era de fapt un fel de Las Vegas al Greciei antice. Chiar și romanii conduși de-un consul pe nume Mummius au avut ceva împotriva acestei minunate cetăți; distrugând-o total.

A vedea cum marmura desăvârșită de anticii sculptori greci ține de o nuanță a cunoașterii: acea subversivă, a supraviețuirii.

Portret în Pirgos

Cafenea în orașul Pirgos, Grecia
Trecut de orele după-amiezii. Orașul adâncit în căldura ultimelor zile de august. Străzile pustii.
Unele cafenele deschid și se pregătesc pentru seara ce va urma. Intru.
O tânără drăguță mă invită să iau loc, are un tablou pe perete. Este portretul ei.
Am observat asta prea târziu, eram deja așezat. Capcană.
Aștept să mă servească și trag cu coada ochiului. Oarecum sunt în profil față de ea și... față de cealaltă, de pe perete.
Pe jos soarele își retrage lumina lăsând dâre amestecate în reflexia celor din jur.
Nu mă pot scula și nici nu are să vină să mă servească niciodată. Mă va privi doar. Sunt singur în jur.
Sunt sigur că există o cheie prin care pot scăpa din această prinsoare a privirilor.

joi, 18 septembrie 2014

Religia formei


Bridge at river Eurotas,

by Otto Stackelberg,

Black-and-white litograph by Dervy and Frey 
(Pylos - Museum of Navarino)
O colecție impresionantă de litografii, lăsată de Rene Puax prin donație statului grec, alcătuiește Muzeul Navarino din Pylos. 
http://www.pylos.gr/index.php?option=com_content&task=view&id=40&Itemid=57&lang=en
Am ales astăzi una care m-a impresionat prin liniștea și candoarea peisajului;
Pod peste Eurotas.


Pausanias ne scrie din Călătoria lui în Grecia:
”... La moartea lui Myles a luat domnia fiul lui, Eurotas. Acesta a construit un canal și a îndreptat spre mare apele care formau o mlaștină în cîmpie; iar atunci cînd apele s-au scurs, cele rămase au format un rîu, căruia el i-a dat numele de Eurotas. Cum Eurotas nu avea copii de parte bărbătească, a lăsat domnia lui Lakedaimon, care avea de mamă pe Taygeta și de la care și-a luat numele și muntele.

După datele tradiției tatăl lui Lakedaimon ar fi fost Zeus.

Lakedaimon a avut de soție pe Sparta, fiica lui Eurotas, iar cînd a venit la domnie a dat îndată țării și locuitorilor ei numele său. După aceasta a mai zidit o cetate, căreia i-a dat numele soției lui, iar cetatea poartă pînă-n zilele noastre numele de Sparta.” *

Eurotas la monumentul de la Termopile
Două statui monumentale străjuiesc monumentul de la Termopile. În stânga Eurotas și în dreapta Taygetos. Ansamblul are la mijloc statuia unui luptător spartan cu sulița pregătită pentru a fi aruncată, sigur Leonidas întruchipează acest hoplit cu o privire aspră.

În schimb Eurotas este oarecum visător, pașnic.
Podurile care traversează apele de munte trebuie să fie înalte, apele acestea umflate de ploi pot rupe repede stâlpii, atunci podul se prăbușește.
Podul din litografie respectă, prin bolta lui maiestoasă această lege, mai mult chiar, lasă loc și prin picioarele lui să treacă râul devenit torent peste noapte.
Omul de pe pod ne dă unitatea de mărime, astfel că întreaga construcție apare uriașă pentru acele vremuri. Omul traversează urcând, apoi coboară pentru a ajunge la capătul podului, acolo, după o stâncă, în umbră, îl așteaptă cineva.

Taygetos este muntele, masculinul și nicidecum cum ne povestește Pausanias, chiar și la Termopile el arată astfel, supărat și plin de furtună. Totuși istoria nu ține cu punctul meu de vedere. Taygetos este soacra Spartei. Ține încă de matriarhat.

Taygetos la Termopile






* Pausanias, Călătorie în Grecia, vol. I, ed. Științifică, 1974, pag.215.

miercuri, 17 septembrie 2014

Plutirea

Letrina - Katakolo
Atât de departe încât vela a devenit nor.
Numai așa putem scrie despre libertate; cu valul devenit spumă și paiul susținător al orizontului.

marți, 16 septembrie 2014

Înălțimea interioară

La Methoni, în Peloponezul occidental, într-o cetate venețiană cucerită de turci mai apoi, putem vedea adâncimea înălțimii. Am provocat vreun oportunism lingvistic, sau ne pronunțăm repede asupra unui centru eliptic în mișcare?

Ținutul acesta se numea Morea, nume folosit și de Byron în epopeele sale eroice. Are o incidență francă, dar folosit de Morosini, un tip curajos, venit cu pluta din Veneția în perioada Renașterii.

Interiorul mă duce la mormintele miceniene pe care le găsești -datorită indicatoarelor, la câțiva zeci de kilometri în orice direcție -în Peloponez.

 

Urci să vezi căderea. Sau mai bine scris urci ca să vezi de unde poți cădea.
De afară monstrul pare prietenos, în felul său optim solar îmi aduce aminte de "Friendly Alien" de la Graz, de oriunde îl privești, el te vede la fel. Ce idee?! (sic!)

Altfel, ne aflăm în mijlocul unei istorii mareice, ieri francii, azi venețienii, mâine turcii, apoi au venit francezii, apoi sperata independență, de parcă pietrei îi pasă. Istoria prea aprigă pentru inima omenească. Piatra este un martor mult mai demn de luat în seamă. Ori, în felul acesta, trebuie să ne dăm cu pietrele, să le pipăim, să le cunoaștem; de aici urmele, și mirosul, și antichitatea, cu stafidele ei.

Kinda promises... „Călătorie în Grecia”

Primele realizări mamut; 80x60 și 100x70 cm
Grecia văzută în felul călătorului Scorchfield va fi o expoziție de fotografie pe suprafețe mari.
Acum ne pregătim și alegem imagini.
Poate va fi și o proiecție, chestia cu legile drepturilor de autor în privința muzicii devine o problemă. Vom vedea.
Vor fi cam la 30 de exponate mari și cam tot atâtea mai mici.
Imaginile vor fi însoțite de texte.
Bineînțeles că antichitatea greacă va fi prezentă, dar nu numai, căci contemporanul ne ia pe dinainte.
Se poate numi asta o surpriză?

luni, 15 septembrie 2014

Umbra zeiței

Muzeul sitului arheologic Messenia
În spatele statuii nu era numai o umbră, ci două.
A doua, recunosc că am văzut-o numai atunci când am transferat imaginile pe hard-disk ( am developat pozele ).
Nu cred că cei ce se ocupă cu întreținerea istorică și estetică a muzeului au ținut cont de umbre, dar dacă au făcut-o, atunci sunt niște maeștri.

Am fotografiat umbra intenționat și spațiul dintre statuie și perete era suficient pentru a decupa ceea ce doream eu: umbra.
Discuția despre umbra Zeului, a Zeiței ar fi interminabilă, țin doar să provoc că cel ce va descoperi zeița ce se ascunde în această umbră, va avea parte de o surpriză din partea mea.

duminică, 14 septembrie 2014

Plecarea sau neputința de a mai sta


≪- Nu, prietene; mă lepăd dinaintea de orice ar putea sfâșia și mai tare trupul bisericii. Admit că Dumnezeu stăpânește atotputernic în lumea duhurilor, dar noi suntem aici, în lumea trupurilor. Și pe acest pământ pe care a pășit, cum oare L-am văzut, dacă nu în chip de copil nevinovat culcat în paie, asemenea pruncilor ce zăceau pe zăpadă în satele noastre pustiite de oștile Regelui, în chip de vagabond ce nu avea nici măcar o piatră pe care să-și pună capul, în chip de osândit, spânzurat la o răscruce, întrebându-se și el ca și noi de ce oare l-o fi părăsit Dumnezeu? Fiecare în parte suntem foarte slabi, dar gândul că El e și mai neputincios, și mai descurajat, că noi trebuie să-L zămislim și să-L salvăm în ființele omenești este o mângâiere... Iartă-mă, spuse el tușind. Ți-am ținut predica pe care n-o mai pot ține în amvon.≫ *

Valea adâncă a Nedei
„Al doilea fluviu care are tot atâtea ocoluri ar fi Neda. La o distanță de douăsprezece stadii mai sus de Neda există băi calde și nu prea departe de aceste băi, Lymaxul se varsă în Neda. La confluența acestora se înalță un sanctuar al Eurynomei, care se bucură de cinstire din vremuri îndepărtate. Acest sanctuar este greu accesibil din cauza locului abrupt în care este așezat și în preajma lui se înalță chiparoși mulți și deși. Demosul phigalienilor [cei din Phigaleia] socotește că Eurynome este o poreclă a zeiței Artemis; phigalienii însă, care sînt în posesia unor documente vechi susțin că Eurynome era fiica lui Okeanos și că Homer o menționează în Iliada, atunci cînd spune că Hermes a fost primit de Eurynome împreună cu Thetis.

Templul Eurynomei nu este deschis decît într-o anumită zi pe an, iar restul timpului s-a statornicit să nu fie deschis. În ziua în care se deschide, sînt aduse sacrificii atît în numele orașului cît și al particularilor. Nu mi s-a întîmplat să fiu acolo în timpul serbării și nici n-am văzut statuia Eurynomei, dar am aflat de la phigalieni că această statuie de lemn este legată cu lanțuri de aur. Pînă la coapse, statuia reprezintă o femeie, iar de la coapse în jos seamănă cu un pește. Peștele este o dovadă că Eurynome este o fiică a oceanului, ce locuiește în fundul mării împreună cu Thetis, dar nu se știe în ce chip și potrivit cărei tradiții această înfățișare se leagă de zeița Artemis.” **

Drumul spre izvorul antic din Phigaleia
Dispariția Zeului, fuga sau chiar neputința prin care acesta nu se mai poate revela în fața oamenilor a deschis aprige discuții între cei ce vedeau în mit ultima urmă a unei conștiințe divine aplecată peste cea a oamenilor și ceilalți, care văd mitul ca o poveste cu unele adevăruri sau chiar începutul istoriei.
Statuile arhaice grecești se numesc xoanon, anticii au dat de ele și le-au păstrat cu sfințenie. Legarea cu lanțuri (de aur chiar) reprezintă începutul unei gândiri sau a unei bănuieli că Zeul ar putea oricând să plece.
Deus otiotus.
Mai departe; însăși omul are de multe ori impresia că nu mai poate înainta sau că toate sforțările într-o anumită direcție îi secătuiesc puterile. Toate acestea sunt preludiul unei plecări. Lucrurile pot rămâne neterminate, nelegate.

Lumea noastră poate părea oricând o operă divină neterminată.
Toate defectele apar ca forme brute ale creației, ce ies sigur cel dintâi în evidență. Că lumea noastră ne-o dorim mai bună, cred că majoritatea celor ce o alcătuiesc gândesc asta, dar poate că plecarea divină nu înseamnă numai neputința de a duce până la capăt creația, însemnă predarea ștafetei, nouă, locuitorilor acestui pământ.

Rolul religiei se pare că s-a încheiat. O nouă educație apare la orizont.
Biserica ar fi bine să plătească impozite la stat. Inclusiv pe cutia milei, dacă vrea ca și Creația lui Dumnezeu să se termine mai repede.

Fântâna antică de la Phigaleia

* Marguerite Yourcenar, Piatra filosofală, ed. Univers, 2006, pag.180.
** Pausanias, Călătorie în Grecia, vol. II, ed. Științifică și Enciclopedică, 1982, Cartea a VII-a, 4; pag.157-158.

sâmbătă, 13 septembrie 2014

Despre anarhie, despre furtuni

Letrina beach, Pirgos -Elaia
Înaintea fiecărei teze, fiind elev, îmi închipuiam că a doua zi, în urma vreunei furtuni, vreunei ninsori abundente, nu voi mai putea ajunge la școală. Chiar mai târziu, în timpul sesiunii, mă gândeam că profesorul sigur se va îmbolnăvi sau școala se va prăbuși.

Aceste tensiuni anarhice ce desăvârșesc haosul încercau să-mi restabilească o personalitate rebelă, pe lângă cea ce se dorea a fi educată. Tinerețea, asemeni săgeții, nu dorea neapărat ținta, ci zborul. Zenon, pentru a fi o clipă mai tânăr, dorea săgeata în repaus și lumea în jurul ei mișcându-se, venind.

Acum și atunci când am înregistrat acestă imagine, cea a unei plaje răscolită de vânt și tăvălită de valuri, am privit umbrela, care în urma unei nopți umflate de furtună a rezistat. Roșul din pălăria ei m-a intrigat și mi-a desfășurat un amplu unghi de vedere.

Cine rezistă haosului?
Cei ce se opun?!
O umbrelă este tot timpul mult mai expusă decât un scaun -nici nu vreau să definesc acum principiul parașutei.
Cred că jocul pe care pânza l-a făcut cu vântul a stricat orice zbor, a rupt orice aripă imaginară care ar fi zburat parazolul.
Cred că vulnerabilitatea stă în locurile ascunse, cele expuse au învățat repede să se ferească, fie fereala minimă.

Am privit îndelung plaja cuprinsă de-o dinamică nemaiîntâlnită mie. M-a bucurat celebritatea umbrelei pătate de roșu. Am atins vârsta când îi admir pe cei ce stau în picioare; am trecut de vârsta când i-am admirat pe eroii căzuți la pământ. Suntem la 25 de km de Olympia, de locul unde întrecerea și sportul au avut drept călăuză dorința de a învinge. Doar atât.

Lentila timpului

Templul lui Apollo - în stânga Coloana lui Prusias
Unghi larg; cam 150 de grade, imagini succesive, lipite; omul nu poate vedea așa de la distanța asta, poate cameleonul (transformarea). În această neputință intervine încovoierea și dacă timpul se poate curba (lumina), atunci imaginea apare curbă datorită unui timp trecut cu repeziciune.

La Delphi, poți merge mai spre toamnă, când autocarele de turiști sunt mai rare, când oamenii mai puțini, când căldura se mai stinge. Totul se vede altfel, mai cu răbdare, mai cu luare-aminte; se vede bine curbura.

vineri, 12 septembrie 2014

Arcul unei căderi

Homoptera - după furtună
≪Se întrebase deseori în ce chip și în ce împrejurare își va afla moartea: oare un foc de archebuză îl va lăsa sfârtecat, însângerat, purtat falnic pe rămășițele unei lăncii spaniole, regretat de principi și plâns de camarazii lui de arme și, în sfârșit, îngropat sub o grăitoare inscripție latinească lângă zidul unei biserici; sau va primi o lovitură de spadă în cinstea unei doamne, sau vreun cuțit pe o străduță întunecoasă; oare va da peste el o nouă molimă de vărat, așa ca odinioară; sau poate, după ce-o trece de șaizeci de ani, îl va lovi damblaua, într-un castel unde își va fi găsit o slujbă de scutier ca să-și țină zilele până la sfârșit.

Pe vremuri, lovit de friguri și clănțănind pe un pat nenorocit într-un han din Roma, la doi pași de Panteon, se mângâiase cu faptul că avea să crape în țara aceea a frigurilor gândindu-se că, la urma urmei morții sunt aici într-o tovărășie mai bună ca aiurea; iar bolțile pe care le zărea pe gemulețul său le acoperise cu vulturi, cu fascii răsturnate, cu veterani înlăcrimați, cu făclii luminând funeraliile unui împărat ce nu era el însuși, ci un fel de om de seamă nemuritor în care se afla și ceva din el însuși.

Prin dangătul de clopot al frigurilor i se părea că aude sunete tânguitoare de fluier și de trâmbițe vestind lumii săvârșirea din viață a principelui; simțite chiar în trupul său văpaia ce-l mistuie pe viteaz și-l duce în ceruri.

Moartea și îngropăciunea aceea închipuită au fost adevăratul său sfârșit, adevărata sa înmormântare. S-a stins în timpul unei expediții pentru dobândirea de furaje, în cursul căreia călărașii lui se străduiseră să cucerească o șură prost păzită, la doi pași de zidurile cetății; calul lui Henri-Maximilien sforăia vesel pe pământul căptușit cu iarbă pârjolită; după străzile întunecoase și bătute de vânt ale Sienei, răcoarea lunii lui februarie pe costișele însorite ale dealului era plăcută. Un atac neprevăzut al oastei imperiale a pus pe fugă ceata, care a făcut stânga-împrejur îndreptându-se către ziduri; Henri-Maximilien și-a urmărit oștenii răcnind tot timpul înjurături. Un glonte l-a lovit în umăr; a căzut izbindu-se cu capul de o piatră. A apucat să simtă izbitura, dar nu și moartea.

Calul, despovărat, s-a învârtit pe câmp, unde un spaniol l-a prins și l-a dus apoi în trap mărunt în tabăra crăiască. Doi sau trei oșteni și-au împărțit armele și zdrențele răposatului. În buzunarul cazacei avea un manuscris; Stema trupului femeiesc; culegerea aceea de poezioare vesele și duioase de pe urma cărora nădăjduia să dobândească un pic de glorie, sau măcar o oarecare trecere la femei, a ajuns în fundul șanțului, îngropată împreună cu el sub câteva lopeți de țărână.

O deviză pe care de bine, de rău o săpase în cinstea Signorei Piccolomini s-a mai deslușit încă multă vreme pe ghizdurile fântânii Fontebranda.≫


Marguerite Yourcenar, Piatra filosofală, ed. Univers, 2006, pag.114-115.

joi, 11 septembrie 2014

În lipsa singurătății

Up on the mountain, Kiparissia
Cei mai buni prieteni; casa dărăpănată și arborele pe cale de a se usca.
Abia acum au timp să-și vorbească.
Casa nelocuită, liniștită.
Arborele nebăgat în seamă, ocolit.
Se întâmplă rar, ca doi deznădăjduiți să se întâlnească. Dar despărțirea este aproape.
Ori cineva va dărâma casa pentru a construi alta, ori cineva va tăia uscătura, mai probabil.
Atâta timp cât durează reuniunea, viitorul nu mai contează.
Vântul întărește apropierea, suflă prin găurile ferestrelor direct spre copac.
Șoaptele devin strigăte, fiind noapte nu deranjează pe nimeni. Toți dorm.
Când vântul bate mai tare, arborele reușește să atingă zidul, ca o mângâiere.
Nu vede nimeni pentru că toată lumea a fugit din piațetă de frica furtunii.

miercuri, 10 septembrie 2014

Nimic spectaculos

Mountain Kiparissia
Toate închise, nepătrunse, fără mișcare, lipsite parcă de voință.
Asemenea celor scrise aici. În absența spectacolului, totul devine opac.
Vina cuiva; a celui ce culege, atât scriitor, atât cititor.
Și valul se închide, devenind oglindă, cu soare-n el și tigaie. Nu încălzește nimic.
Altfel, inundabil, răscolitor, amenințător, trezește toată lumea.
Scrisul, asemeni unui cântăreț, printr-un sat sărac.
Sărăcirea devine mai adâncă, lumea trage obloanele și închide porțile.
Noi, demult l-am alungat pe poet afară din casă.”
Sublim, platonicisist, remarcabil de fidel perfecțiunii.

Inefabilul coborârii

Teatrul de la Messenia - panoramă

„...mi fa una giuro !”, a strigat fata și-a început să coboare cu grijă treptele.
Atunci brusc teatrul a prins viață și toată căldura s-a risipit datorită curiozității copilei de a da o tură.
Dacă poetul scria că o „zeiță a coborât de pe Acropole” fiind acolo, aici întâlnim nimfa, sau poate chiar muza Terpsichore, care a coborât în teatru pentru un dans.

Vizita durează puțin, teatrul rămâne singur, ploile de toamnă șterg orice urmă.
Nu pot scrie că teatrul antic grec a murit demult. Pot scrie că doarme. Visează cum din când în când muzele îl vizitează. Iar poetul vede asta.

marți, 9 septembrie 2014

Despre un unghi de vedere

Messenia, stadionul; stânga, dreapta.
Este, în felul nostru, să stârnim întrebări asupra unui unghi de vedere. Mai sus avem o linie dreaptă, ea devine unghi datorită alăturării.

Altfel, din interior, îi vedem cursivitatea.
Cine zice că exteriorul este bun și cine zice -la fel, că interiorul este bun?

luni, 8 septembrie 2014

Pelerinaj la Delfoi

Templul lui Apollo
Asemeni unei constelații, vârfurile coloanelor rămase alcătuiesc un W. Acesta poate fi și întors. Oricum ar fi, măreția coloanelor aduce aminte de Cassiopeia. Ceea ce este aproape perfect suferă de o mândrie interioară pe care doar anarhia naturii o mai poate ostoi. Cutremurele, vântul și ploaia, ninsoarea și plantele au ros aceste coloane. Ce mai contează năvălirile barbare, când cel mai mare rol al nivelării este timpul. Mai ales că ceea ce vedem astăzi a fost îngropat, și numai marea excavație a pus în valoare ceea ce a mai rămas din anticul Delfoi.

Macheta din muzeu
La Delfi (Delfoi cum spun grecii moderni), trebuie mers pentru a vedea și Kastri, satul cosmopolit, plin de magazine de suveniruri, dar și de artă. Hoteluri micuțe, chiar ieftine, foarte curate, au camerele cu vederea spre valea Pleistos.

Valea Pleistos din dreptul steagurilor - golful Itea
Delfi, în felul său de peregrinare în timp, a ajuns la un popas. Este asemeni unui tablou. Lumea se adună în jurul său și-l privește. Iubesc acest tablou.

Hotel Parnassos