miercuri, 30 iulie 2014

Etnografie contemporană

Gard protejat magic de bujii

≪O anecdotă va explica destul de bine acest lucru: aceea a indianului scăpat singur, printr-un miracol, din campania de exterminare a triburilor californiene încă sălbatice și care a trăit ani de zile, necunoscut, în apropierea marilor orașe, cioplindu-și vîrfurile de piatră ale săgeților cu care vîna.

Încetul cu încetul însă, vînatul a dispărut; indianul fu descoperit într-o zi, înfometat, la marginea unei periferii. Și-a sfîrșit viața în tihnă ca portar al Universității din California. ≫
Claude Lévi-Strauss *

Orice privire asupra lucrurilor din jurul nostru necesită o mare atenție. Distribuim în felul acesta cunoștințele noastre asupra obiectelor ce ne înconjoară, asupra naturii însăși creatoare. În felul cum aceste cunoștințe se reflectă imediat (înapoi) asupra noastră putem determina repede unde ne aflăm.

Cei obișnuiți cu locurile pe care le bântuie determină exact mărimea unui pantof doar din privire, fără să-l mai încerce, sau doar privind o prăjitură își dau seama repede de calitatea acesteia, în sensul lor propriu bineînțeles. De aceea oamenii, așa cum sunt ei acum, reușesc să fie contemporani foarte repede cu ei înseși, adică se acomodează foarte repede cu vreo modă, stil sau tipic. Lumea din jurul lor, din cercul lor, fiind cunoscută devine repede și prietenoasă. Când apar schimbări, apar repede și necunoscutele.

Mă aflu în posesia unor imagini inedite, pe care oricum nu reușesc să le caracterizez până la capăt.
O poartă, marcată de mine ca gard, are ca modele terminale verticale puse niște bujii. Bujiile sunt sudate, acolo unde ar fi fost electrodul (a cărui distanță față de fișă de măsura cu lera), este un ghemotoc de metal ce le prind de o transversală.

Inițial am crezut că felul acesta i-ar descuraja pe hoți, căci ne aflăm în periferia unei comune. Am fost imediat contrazis de o altă transversală ce trecea la zece centimetri pe deasupra bujiilor și care, la o adică, putea fi lesne folosită pentru a sări poarta.

Când vezi un lucru, următorul gând te duce la folosirea lui, ori aici am stat o vreme să mă gândesc (și să interpretez) la ce bun (tehnic) ar duce folosirea bujiilor la un gard. Modele estetice pur și simplu mi-am declarat în final. Dar la o privire atentă proprietarul sau cel care a făcut poarta a întrebuințat mai multe feluri și chiar felul în care au fost sudate, lasă loc de mare incertitudine. Aici estetica lasă de dorit.

Sigur era un mecanic auto și sigur toată această compunere metalică este semnul vreunui joc, al unei destinderi fizice prin care poarta să-l reprezinte - o carte de vizită.

Tot acest eșafodaj cade dacă ne gândim că poate cineva i-a făcut poarta -un mecanic auto chiar, schimbul, trocul, fiindu-mi acum necunoscut.

Oricum ar fi, gândul mă duce permanent la curentul electric, la acea scânteie, la acea desprindere. Rămân aici cu toate presupunerile mele.

În încheiere trebuie să amintesc că ne află la Albertirsa, în sudul Budapestei, acolo unde se află una din cele mai mari stații de transformare a curentului electric din lume. În urmă cu mai bine de douăzeci și cinci de ani liniile de 750 de kV (un reactor de la Cernavodă) aduceau curent electric din Uniunea Sovietică, Ungaria urmând să devină o țară în care minereul de fier de la Krivoi-Rog ar fi trebui topit și purificat.

La șantierul de la Krivoi-Rog, din Ucraina de astăzi, și țara noastră a avut o participare masivă.
În genere, curentul electric venea de la Cernobîl de fapt și linia virtuală mai există și astăzi.

Nu pot data cu precizie perioada când poarta a fost făcută, poarta cu bujiile sudate în partea de sus, ceea ce am determinat este că felul lor de dispunere este eterogen și ține poate de o anumită magie, logică neexistând deloc. De aici accidentul.

__________________________________________
* C. Levi Strauss, Tropice triste, ed. Științifică, 1968, pag.65 .

marți, 29 iulie 2014

Casa vinului

În marginea podgoriei se află casa vinului; locul unde toate instrumentele și volumele privitoare la vin stau în așteptarea recoltei. Încă mai putem vedea aceste minunate construcții, ateliere familiale ale unui ev în care munca manuală dădea cele mai mari satisfacții. Casa nu are geamuri, este în sensul propriu și fabrică și depozit. Se muncea numai ziua, sau un felinar ajungea noaptea pentru a duce la bun sfârșit ceea ce a fost început diurn.

Înăuntru nu există tavan, ba chiar avem și o pivniță. De fapt avem o construcție pe trei nivele. Sigur că aria nivelului de la subsol este la jumătate decât aria parterului, la fel cu etajul, undeva o mansardă mică pentru depozitarea recipientelor goale și a unor lucruri ușoare.

Este răcoare și liniște. Datorită acoperișului stricat pe o parte intră lumina, interiorul este feeric așa. Miroase a stătut, a vechi, miroase un secol trecut. Asemeni vinului ce reușește prin vechime să poarte o aromă distinctă, personală, aici ne întâlnim cu necunoscutul. Noi n-am trăit asemenea vremuri.

Undeva se aude cum un tăune s-a prins în plasa unui păianjen. Este greu de detectat cu precizie locul de unde vine aceste bâzâit disperat, mai ales că la anumite intervale nu se mai aude, intervine liniștea.

Este greu de fotografiat un asemenea loc. Tocmai că nu este loc pentru noi.

luni, 28 iulie 2014

Evenimentul ulterior

Cuius rei demonstrationem mirabilem sane detexi. Hanc marginis exiguitas non caperet.
Mă aflu în posesia unei demonstrații minunate a acestei afirmații, dar marginea paginii este prea strâmtă pentru a o cuprinde.”
Pierre Fermat *
N-a existat vreun eveniment de care să fiu capabil să mă unesc, să-mi aparțină.
Toate reuniunile familiale care celebrau sărbători ale celor uniți prin sânge cu mine mă lăsau rece. În final uitam de ziua mea de naștere și felul în care ea era sărbătorită mă umplea de rușine și-mi trezea o timiditate care mă umplea de promiscuitate până la urmă. Eu vărsat asemeni unui ulcior și azi sărbătorit asemeni unei statui.



Mai târziu am ocolit aceste sărbători și mizantropia mea era accentuată de căutarea evenimentului ulterior.


Sigur că exista o scuză și în același timp o renaștere în a nu pierde nopți și vacanțe în căutarea exilirului emoțional dus la infinit. Drogurile nu m-au atras, la fel cum nici sexul n-a reușit. Toate gâfâielile le-am redus la fișe sentimentale în care autorii, panegirici fiind, nu reușeau să ducă real un orgasm până la capăt.


În final, am rămas să contemplu, singular, evenimentele.
Aici, în această contemplare; ce a devenit matematică datorită întâmplării, am reușit să recunosc că viitorul, în felul său necunoscut, devine prezent în felul său cunoscut.


Ce maximă de doi bani. Ce dorință de neființă și totuși toată această planetă, în afară de ceva sutime de procente de alcoolici, drogați sau artiști, autiști sau dependenți de altceva, crede cu o nețărmuită aplecare că ceea ce privim este ceea ce vedem.


Mult mai târziu, felul în care am realizat că percep existența, m-a îndreptat spre „critica algoritmilor întrerupți datorită defazării realității”, o materie nouă ce se referă la felul în care oamenii reușesc să se mintă singuri.

Astfel, după mulți ani de omologare statistică umană, am reușit să creez un algoritm ce prevedea viitorul imediat pe baza unor informații imediate venite din prezent. Astfel -mă repet, am reușit conjectura în care subiectul poate fi reprezentat în viitor. Prezentul nefiind interesant.

Altfel, dacă în camera alăturată se află viitorul, nu ne rămâne decât să deschidem ușa. Contrastul evident ne aruncă în neant. Privitul pe gaura cheii ne dă liniaritatea unui timp probabil. Lucrul acesta ne este interzis; privitul pe gaura cheii.

De aceea, perpetuând o anomalie, o reducere la absurd, putem scrie că ne putem teleporta în camera în care viitorul există. Realitatea imediată nu ne va influența imediat. Cunoaștem din cele promise, cam ce s-ar întâmpla, nici măcar în timpul egalizării emoționale nu vom constata abateri grave.

Odată ajunși în viitor, prezentul devine continuu și o altă cameră se ivește în drumul nostru.


____________________________ 
 * Simon Singh, Marea teoremă a lui Fermat, Humanitas, 2005, pag.82-83.

marți, 22 iulie 2014

Copilul - soare, ce cade din soare, noul erou, eroul-copil

http://nonamedufus.blogspot.ro/2011/03/pause-ponder-silly-putty-bubble-gum.html
Celebrând fără emoție victoria împotriva nemișcării, a haosului static, copilul-soare despică după o luptă corp la corp monstrul, astfel apare din nou lumea (a doua oară). În lumea nouă se sărbătorește zborul încă înainte de a fi descoperit.

Un alt copil atras de soare este Icar. În zborul său, aripile sunt desfăcute de raze și în căldura ivită, cade de la o înălțime amețitoare în mare.

Sunt o mulțime de copii care cad din soare și în ziua de astăzi.
Am reflectat la noțiunea de erou, ore întregi înainte de a scrie.
Nu mai poate fi erou lunetistul sau pilotul, nici măcar acel grenadier ce se strecoară printre șenilele unui tanc nu mai poate fi erou. Deja pentru mine eroii actuali devin personaje negative, asemeni celor ce se aruncă în aer împreună cu autobuzul în care merg.

Nici măcar conducătorul unui stat nu mai poate fi erou, indiferent de poziția pe care o ia în cazul unui război. Eroi sunt copiii care mor. Trăiesc epoca în care noțiunea veche de erou își pierde semantica, pasul și ritmul.

Copiii care cad din cer sunt noii eroii ai acestei lumi.
Aș vrea să le ridic o coloană, un monument care să eclipseze toate mormintele, tumulurile, arcurile de triumf înălțate celor din vechime.

Toți copiii care mor în războaie devin eroi, dar numai o parte din ei vor fi pomeniți, este adevărat; și numai o parte din ei vor fi înmormântați.

Ce desuet a devenit cuvântul erou. Poate că înlocuit cu copil-erou, va trezi din nou această lume.

duminică, 20 iulie 2014

În același timp îi dădeam în gură pentru a nu răsări

Akropolis, pedimentul estic stânga, Athina, Grecia

Interpretarea nu lasă loc de condiționare, felul acesta de ipoteză vine după.
Astfel că odată îndeplinită viziunea, adevărul, fie el travestit, are o funcție de purificare și una civilizatoare.
Atunci când caii lui Helios vin din mare, orice primire a unui răsărit de soare suportă contrastul prin care clipim. Atunci se ivește zeul. Și noi iute spunem că oprește răsăritul, că ne oprește lumina, că așteptăm un alt zeu care să ne ilumineze, în altă poziție, crucificat să fie, nu contează, durerea nu contează, imaginea în schimb da.

Dionysos așteaptă lumina, este primul, inițiatorul unui drog bahic, a unei noi viziuni, nou orizont. Lumina atât de interpretată prin lumânare, iubită tacit solară, absentă la eclipsă.

Refuzul nu înseamnă dorința de-a nu fi sau de-a nu participa la eveniment, înseamnă dorința de a nu înțelege.

sâmbătă, 19 iulie 2014

Victima


≪Spuneam mai devreme că, în ritualul hindus, construirea altarului consta în a trasa pe pămînt un cerc magic. În realitate, toate operațiunile trecute în revistă pînă acum au același obiect. Ele reușesc să traseze o serie de cercuri magice concentrice, în interiorul  spațiului sacru. Pe cercul exterior stă sacrificantul; apoi vin succesiv preotul, altarul și stîlpul. La periferie, în dreptul laicului în interesul căruia are loc sacrificiul, religiozitatea este slabă, minimă. Ea crește pe măsură ce spațiul în care se manifestă se micșorează. Întreaga viață a mediului sacrificial se organizează astfel și se concentrează în jurul aceleași vetre; totul converge spre victima ce urmează să apară acum. Totul este pregătit pentru a o primi. Este adusă.

Uneori, ea este sacră chiar prin naștere; specia căreia îi aparține era unită cu divinitatea prin legături speciale. Astfel, avînd un caracter divin congenital, nu mai acea nevoie să-l capete special pentru acea împrejurare. Dar, la modul cel mai general, erau necesare rituri adecvate pentru a o introduce în starea religioasă cerută de rolul căruia îi era destinată.

În anumite cazuri, atunci cînd victima fusese desemnată cu mult înainte, aceste ceremonii avuseseră loc înainte ca ea să fie adusă la locul sacrificiului. De asemenea, frecvent, ea nu avea încă nimic sacru în acel moment. Trebuia doar să îndeplinească anumite condiții care o făceau aptă pentru a primi consacrarea. trebuia să fie fără cusur, fără boli, fără infirmități. Să fie de o anumită culoare, o anumită vîrstă, un anumit sex, în funcție de efectele urmărite. dar pentru ca virtualitățile ei să se realizeze în act, pentru a o ridica la nivelul de religiozitate cerut, trebuia ca ea să fie supusă la un întreg ansamblu de ceremonii.

În anumite țări, era împodobită, pictată sau albită precum bos cretatus din sacrificiile romane. I se aureau coarnele, i se punea o coroană, i se prindeau bentițe. Aceste podoabe îi transmiteau un caracter religios. uneori chiar, costumul ce i se punea a o apropia de zeul care veghea sacrificiul: așa era obiectul deghizărilor folosite în sacrificiile agrare, din care n-au mai rămas decît urme.

De altminteri, semi-consacrarea conferită putea fi obținută și într-o altă modalitate. În Mexic, la Rodos, victima era îmbătată. Această beție era un semn de posedare. Spiritul divin cuprindea deja victima.

Însă ritualul hindus ne va permite să urmărim mai bine întreaga înlănțuire de operații în cursul cărora victima devine în mod progresiv divină. După ce a fost spălată, e introdusă în scenă în timp ce se fac diferite libații. I se adresează atunci cuvîntul, înmulțind epitetele laudative și rugînd-o să se liniștească. În același timp, e invocat zeul, stăpînul animalelor pentru a-i cere să consimtă ca proprietatea sa să fie folosită drept victimă. Precauțiile, ofrandele, semnele de cinstire au un dublu rol. În primul rînd, ele scot în relief caracterul sacru al victimei; considerînd-o un lucru excepțional, proprietate a zeilor, ea devine astfel. Dar mai ales, e vorba de a o convinge să accepte sacrificiul cu calm, spre binele oamenilor, iar după cea murit, să nu se răzbune.

Aceste obiceiuri extrem de numeroase nu înseamnă, așa cum s-a spus, că animalul sacrificat este întotdeauna un fost animal totemic. Explicația este mai simplă. Există în victimă un spirit pe care sacrificiul își propune tocmai să-l elibereze. Trebuie deci să se împace cu acest spirit ce ar putea, astfel, o dată eliberat, să devină periculos; de aici, toate lingușirile și scuzele prealabile.

Pe urmă, se leagă victima de stîlp. în acest moment, caracterul sacru pe care îl capătă este deja mare încît brahmanul nu o mai poate atinge cu mîinile și sacrificatorul însuși ezită să se aproprie de ea. Are nevoie să fie invitat acolo și încurajat printr-o formulă specială, adresată de un preot. Și, totuși, pentru a duce la ultimele ei limite această religiozitate deja atît de înaltă, sînt necesare trei serii de rituri.

Animalul e pus să bea apă, pentru că apa e divină; e stropit pe deasupra, pe dedesubt, peste tot. Apoi este uns cu unt topit pe cap, pe greabăn și pe umeri, pe crupă și între coarne. Aceste ungeri le corespund celor care se fac cu ulei în sacrificiul ebraic, în timpul ceremoniei mola salsa, la Roma, ούλαι -ului sau grăunțelor de orz pe care în Grecia asistenții le aruncau asupra animalului. La fel, sînt întîlnite cam peste tot libații analoge celor despre care tocmai am vorbit. Ele au drept scop să producă o acumulare de sfințenie pe capul victimei.

În sfîrșit, după lustrații și ungeri, în ritualul vedic urmează o ultimă ceremonie avînd drept efect închiderea victimei înseși într-un ultim cerc magic, mai îngust și mai divin decît celelalte. Un preot ia un șomoiog aprins din focul zeilor și, cu acest șomoiog în mînă, înconjoară victima de trei ori. În India, așa erau înconjurate victimele, cu sau fără foc. Zeul Agni înconjura animalul din toate părțile, îl sacraliza, îl separa.

Dar, tot înaintînd astfel în lumea zeilor, victima trebuia să rămînă în legătură cu oamenii. Modalitatea folosită pentru a asigura această comunicare este furnizată, în religiile studiate aici, de principiile simpatiei magice și religioase. Uneori, există o reprezentare directă, naturală: un tată e reprezentat de fiul său pe care îl sacrifică etc. În general, pentru că trebuie întotdeauna să susțină personal sacrificiul, sacrificantul este - chiar prin aceasta - o reprezentare. În alte cazuri însă, această asociere a victimei și a sacrificantului se realizează printr-un contact material între sacrificant (uneori preotul) și victimă. În ritualul semitic, acest contact este obținut printr-o punere a mîinilor, în alte părți, prin rituri echivalente.

În urma acestei apropieri, victima, care îi reprezenta deja pe zei, îl reprezintă acum și pe sacrificant. Nu este suficient să spunem că îl reprezintă, căci se confundă cu el. Cele două personalități fuzionează. Identificarea se face într-o asemenea măsură încît, cel puțin în sacrificiul hindus, începînd din acel moment, destinul victimei, moartea ei viitoare au un fel de influență asupra sacrificantului. De aici rezultă pentru aceasta din urmă o situație ambiguă. Are nevoie să atingă animalul pentru a rămîne unit cu acesta și, totuși, îi este teamă să-l atingă pentru că riscă să-i împărtășească soarta.

Ritualul rezolvă dificultatea printr-o soluție intermediară. sacrificantul nu atinge animalul decît prin mijlocirea unuia din instrumentele sacrificiului. Astfel, această apropiere între sacru și profan, pe care am văzut-o desfășurîndu-se de-a lungul diferitelor elemente ale sacrificiului, se desăvîrșește în victimă.

Iată-ne ajunși în punctul culminant al ceremoniei. Toate elementele sacrificiului sînt date; ele tocmai au fost puse în contact pentru ultima oară. Dar operația supremă rămîne încă de îndeplinit. Victima este deja eminamente sacră. Dar spiritul care sălășluiește în ea, principiul divin pe care-l conține acum se află încă în corpul său și este prins prin această ultimă legătură de lumea lucrurilor profane. moartea urmează să-l elibereze, consacrarea fiind astfel definitivă și irevocabilă. Este momentul solemn.

Începe o crimă, un fel de sacrilegiu. Astfel, în timp ce se aduce victima la locul uciderii, anumite ritualuri prescriau libații și expieri. Se cerea iertare pentru actul ce urma să fie îndeplinit, se jelea moartea animalului, se plîngea după el ca după o rudă. I se cerea iertare înainte de a fi lovit. restul speciei căreia îi aparținea victima, ca un mare clan familial, era implorat să nu se răzbune pentru pierderea ce avea să-i fie pricinuită prin persoana unuia dintre membrii săi.

Sub influența acelorași idei, se întîmpla ca autorul crimei să fie pedepsit; era lovit sau exilat.La Atena, preotul sacrificiului din ceremoniile Bouphonia fugea, aruncîndu-și securea; toți cei care luaseră parte la sacrificiu erau chemați la Prytaneion; ei aruncau greșeala unii asupra altora; în sfîrșit era condamnat cuțitul, care era aruncat în mare. Purificările la care trebuia să fie supus sacrificantul după sacrificiu semănau de astfel cu expierea criminalului.

Astfel după ce animalul este așezat în poziția indicată și orientat în sensul determinat de rituri, toată lumea tace. În India, preoții se întorc; sacrificantul și oficiantul se întorc murmurînd mantrele propițiatorii. Nu se mai aud decît ordinele date cu voce egală de preot sacrificatorului. Acesta strînge atunci legătura care înconjoară gîtul animalului, „îi liniștește suflarea”, cum spune eufemismul folosit. Victima a murit. Spiritul ei a plecat.

Marcel Maus - Henri Hubert, Eseu despre natura și funcția sacrificiului, Polirom, 1997, pag.81-90.

joi, 17 iulie 2014

Ființăm într-o lume violentă, proastă și inconștientă

http://we-need-a-table.tumblr.com/post/90028055798/token-decks
Și felul acesta de ființare nu se termină niciodată.
Heidegger ca urmare a unei palori intelectuale scrie în 1947 ≪Scrisoare despre „umanism“≫, nici un șef de stat actual nu cred că a citit rândurile cuprinse de o mare anxietate și care nu ne dau de fapt nici un răspuns, ele cuprind forma, conturul, prin care umanitatea poate să se dezvolte într-un mediu. Mediul este bineînțeles cuprins în forma, conturul, pe care acest corolar îl dezvăluie. Suntem după cel de-al Doilea Război Mondial. Război provocat și lansat de Hitler și acoliții săi (așa am învățat la istorie).

1848
≪Tulburat de puseuri mistice, agravate de clima ultraortodoxistă din jur (Gogol își trăiește presupusa homosexualitate latentă ca pe un păcat capital), face un pelerinaj la Ierusalim. Demersul, departe de a-l stabiliza interior, îl devastează prin chiar imposibilitatea de a-și obține liniștea și iertarea. Nu mult după revenirea din pelerinaj, cade sub influența preotului Matei Konstantionovski, care-l angajează într-o terapeutică letală (prin abstinență generalizată, cu pretenții purificatoare: post total și nesomn) și-i induce ideea literaturii ca păcat, orientându-l spre arderea manuscriselor. Nenorocit psihic, Gogol se supune și, în noaptea de 11 spre 12 februarie 1852, arde manuscrisul părții a doua din Suflete moarte.≫ *

2014
Nimeni nu a citit partea a doua din Suflete moarte, nici un șef de stat european nu a citit suflete moarte. Suflete cu „s” mic.

Un avion plin de turiști se prăbușește la granița dintre Ucraina și Rusia. Țări (teritorii) aflate în plin război. Am pus teritorii ca pe viitor să se înțeleagă că era vorba de un război al slavilor împotriva slavilor; ortodoxiști împotriva ortodoxișilor.

Istoria uitată;

anul 1000, secolul întunecat:

"Imagini neglijate, nume nebăgate în seamă îl solicitau încă. Întrezărea lungi şiruri de oameni în zdrenţe târându-se la nesfârşit pe povârnite cărări de munte, printre rugi de mure şi bolovani. Mergeau în grupuri compacte, separate de intervale mari. Se ţineau de mână, de cot, de umăr. Se poticneau fără încetare. Când unul dintre ei cădea, ultimul din pluton îl ajuta să se ridice, adesea în zadar. Alteori, îl aducea cu bruscheţe în gloată pe cel rămas în urmă şi care, brusc izolat, bătea cerul cu braţele. Erau cincisprezece mii de prizonieri bulgari cărora Vasile al II-lea cel Tânăr, împăratul pe care panegiriştii îl numesc Egalul Apostolilor, poruncise să le fie scoşi ochii, mai înainte de a-i trimite ţarului Samuel. Un chior la fiecare o sută ghida nouăzeci şi nouă de orbi. Când vor ajunge în capitală şi când înspăimântătorul cortegiu de cincisprezece mii care, nu vor mai fi nici pe departe cincisprezece mii, va defila prin faţa lui Samuel, acesta va leșina de groază pentru a muri, scos din minţi, două zile mai târziu." **

 * N.V. Gogol, Însemnările unui nebun. Nașul.Mantaua, ed. Grup Ed. Art,  2007, pag7-8;
** Roger Caillois, Pilat din Pont, Humanitas 2005, pag. 84-85.

Luptele de cocoși și prostituția

http://www.eatliver.com/birds-with-human-arms/comment-page-1/#comment-7967
Citind vestea că unii oameni mai organizează prin țări civilizate lupte de cocoși în propria ogradă, m-am gândit repede că așa ceva arată porn.

Prefer deci atunci filmele porno aruncate luminos pe calcanul vecinului, la umbra nucului, în timp ce eu cu toți invitații ne facem laba bând bere; cu o mână halba și cu cealaltă pula.

La noi românii, degenerarea regală vine repede, vine la două generații.
http://www.ziare.com/regele-mihai/casa-regala/fiica-regelui-mihai-recunoaste-ca-e-vinovata-de-organizarea-luptelor-ilegale-de-cocosi-1311556 Toate acestea din lipsa banilor, la fel ca prostituția. Ieftin. De aceea pot scrie că n-am fost regalist niciodată, la mine în țară cel puțin, fiii și fiicele de regi n-au primit educația corespunzătoare.
Republica este mai onorantă decât Regalitatea, permite accesul tuturor în toaleta proprie.

marți, 15 iulie 2014

Potlatch



≪Despre potlatch, domnul Boas n-a scris nimic mai frumos decît următoarea pagină:
12th Report on the North-Western Tribes of Canada. B.A. Adv. Sc., 1898, pp.54-55 (cf. Fifth Report p.38):

„Sistemul economic al indienilor din colonia britanică se bazează din plin pe credit, în aceeași măsură ca și economia popoarelor civilizate.

În tot ceea ce întreprinde, indianul se bazează pe ajutorul prietenilor. El promite că va plăti acest ajutor la o dată ulterioară. Dacă ajutorul acordat constă în obiecte de valoare, măsurate de indieni în pături, așa cum noi măsurăm în monedă, el promite că va înapoia valoarea împrumutului cu dobîndă. Neavînd un sistem de scriere, indianul va asigura tranzacția făcînd-o în public. Contractarea datoriilor, pe de o parte, și plata, pe de altă parte, înseamnă potlatch (sublinierea în bold îmi aparține ca blogger).

Acest sistem economic s-a dezvoltat într-atît încît capitalul posedat de toți indivizii asociați din trib depășește cu mult cantitatea de valori disponibile existente: altfel spus, condițiile sînt cu totul analoage celor care prevalează în societățile noastre: dacă dorim să ne plătim toate creanțele, vom descoperi că nu există suficienți bani. Rezultatul încercării tuturor deținătorilor de creanțe de a-și recupera împrumuturile ar fi o panică dezastruoasă ce ar duce omenirea la război.

Trebuie să înțelegem bine că atunci cînd un indian își invită toți prietenii și vecinii la un mare potlatch, irosind în aparență toate rezultatele acumulate în lungi ani de muncă, el are în vedere două lucruri, pe care trebuie să le recunoaștem înțelepte și demne de laudă.

Primul său obiectiv este acela de a-și plăti datoriile. Acesta se face public, cu multă ceremonie, ca un act autentificat. Cel de-al doilea obiectiv este să-și plaseze roadele muncii astfel încît să atragă maximum de profit pentru el și copiii săi.

Cei ce primesc daruri la ospăț, le primesc ca și cum ar fi împrumutate, urmînd  să le utilizeze în ceea ce fac, dar, după un interval de cîțiva ani, trebuie să le înapoieze cu dobîndă donatorilor sau moștenitorilor acestora.

Astfel, indienii consideră potlatch-ul drept un mijloc de asigurare a bunăstării copiilor în cazul în care ei ar rămîne de tineri orfani.≫


Marcel Maus, Eseu despre dar, Polirom, 1997,
pag.113, nota lui Marcel Maus:129.

Epifaniile de vară din timpul nașterii lui Alexandru cel Mare

piesă în fața sediului U.A.P. Timișoara

≪III. Se spune totuși că, după vedenie, Filip a trimis la Delfi pe Chairon din Megalopolis [după cît se vede unul din prietenii intimi ai lui Filip], iar Chairon s-a întors cu un oracol din partea lui Apollo [zeul Apollo, după cum se credea, dădea la Delfi oracole prin intermediul Pythiei, preoteasa templului, care, șezînd pe un trepied, era cuprinsă de un fel de delir și spunea vorbe fără șir, pe care preoții le tălmăceau, socotindu-le a fi oracole ale zeului Apollo.], prin care i se poruncea s-aducă sacrificii zeului Ammon [Amon, zeul suprem la egipteni, corespunzînd cu Zeus la greci, și cu Jupiter la romani.] și , dintre toți zeii, pe el să-l cinstească cel mai mult.

Se spune că Filip a pierdut ochiul cu care s-a uitat prin crăpătura ușii ș-a văzut cum zeul, luînd chipul unui șarpe, ședea lungit lîngă soția sa. Erathostene [istoric din sec. III î.e.n., născut la Cyrene, a scris Gallactica, o istorie a galatenilor, în șapte cărți.] spune că târziu, pe cînd Olimpiada petrecea pe Alexandru, care pornea în expediție i-a mărturisit atunci, între patru ochi, taina nașterii lui și l-a-ndemnat să vegheze ca cugetul și fapta să-i fie pe măsura obîrșiei sale. Alții spun, însă, că Olimpiada a cătat să se scuture de învinuirea c-a avut legături cu Ammon-Zeus și a zis: „Nu va înceta Alexandru să mă acuze către Hera?” [pretinzînd că este fiul lui Ammon-Zeus, Alexandru punea pe Olimpiada în conflict cu zeița Hera, soția lui Zeus.]

Alexandru s-a născut la începutul lunii hecatombaion [luna, care dura aproximativ de la mijlocul lunii iulie pînă la mijlocul lunii august] pe care macedonienii o numesc Loos, la șase zile după ce -a ars templul zeiței Artemis din Efes. Cu acest prilej, Hegeias din Magnesia [orator și istoric, contemporan cu Alexandru, a scris o istorie a vieții lui. Aulus Gellius, scriitor latin din sec. III e.n., ne spune că Hegeias era un mare amator de amănunte neînsemnate] a spus o vorbă atît de rece că putea să stingă vîltoarea focului: anume că pe bună dreptate a luat foc templul, căci zeița Artemis [printre alte atribuții, zeița Artemis avea sub ocrotirea sa și femeile care nășteau] avea treabă să-l moșească pe Alexandru.

Magii [membrii unei caste preoțești persane], care-ntîmplător s-aflau atunci în Efes, socotind că nenorocirea cu templul este semnul unei alte nenorociri și mai mari, s-au pornit s-alerge încoace și încolo, să-și dea cu pumnii în cap și să strige că mare nenorocire și năpastă a adus acea zi pentru Asia.

Filip, însă, care abia terminase de cucerit Potideia [cetate din peninsula calcidică, cu care Filip se afla în război.], a primit trei solii deodată: una îi vestea că ilirii au fost învinși de Parmenion [era un mare comandant de oști, care-l ajutat se mult pe Filip II, tatăl lui Alexandru, și care l-a sprijinit și pe Alexandru] într-o mare bătălie, alta că, la Olimpia [celebră localitate în Grecia, unde aveau loc, la început anual, apoi la patru ani odată, serbări la care participau cele mai felurite state grecești și străine. Serbările erau organizate în cinstea lui Zeus Olimpicul, Timaios, istoric grec, s-a servit de olimpiade, adică de anii în care aveau loc serbări, pentru a calcula timpul.], carul său de luptă a ieșit învingător, iar a treia îi anunța nașterea lui Alexandru. Filip era încîntat de toate aceste vești, dar prezicătorii îl înflăcărau și mai mult, zicînd că feciorul îi va fi neînvins, deoarece venise pe lume deodată cu vestea celor trei izbînzi.≫

Plutarh, Vieți paralele, IX, Alexandru și Cezar, ed. Științifică, 1967, pag. 23.
Notele dintre paranteze pătrate aparțin traducătorului N.I. Barbu.

Nouă semne ale unei imagini

Timișoara - Biserica ortodoxă din Kuttl

duminică, 13 iulie 2014

Perfecțiunea naturii

Privilegiul perfecțiunii aparține lui Dumnezeu.
Grecii antici au privit zeii ca fiind niște oameni dotați cu puteri supranaturale, dar tot niște oameni. Creștinismul a trasat o nouă ordine, a new deal; Dumnezeu este perfect.

Ulterior, după secole de întuneric, cei care au sesizat că îngerii o dau pe ocolite, nepăziți fiind, au reiterat ateismul, nu că acesta n-ar fi existat în perioada antică a umanității.
Pentru că primii naturaliști încă stabileau primele reguli ale naturii, au decis clar: Natura este perfectă! O moștenire clasică a mentalității prin care tot ceea ce este cunoscut parțial devine perfect prin necunoașterea totală a restului.

Astăzi am privit o pânză de păianjen, geometric nimic nu pare a fi întruchiparea perfecțiunii. Însă am stabilit un punct de vedere al echilibrului, sigur știe păianjenul ceva... o altă necunoscută proprie.

Ce este perfect?

Nietzsche privind Matterhorn-ul a scris că felul în care vârful muntos alpin se înalță îl face să trăiască senzația că locul întruchipează idealul unei conștiințe umane.

Supra, ultra, para; cuvinte ce ocolesc umanul, dar nu dau perfecțiune.

Se poate ca multe persoane ce dovedesc o mulțime de calități și abilități să ne dea peste cap tot idealismul privind perfecțiunea umană, cea intrisecă. În fapt perfecțiune nu există, universul însuși este în căutarea sa, a perfecțiunii.

vineri, 11 iulie 2014

Scufița roșcată și câinele alb - piesă apotropaică de teatru

Această piesă de teatru este discutabilă; câinele alb nu se vede deloc, ba mai mult chiar numai se aude, se aude împreună cu câinele negru.
Pentru a înțelege acțiunea cer ca spectacolul să înceapă cu recitarea unei poezii, în fapt piesa este dedicată autorului acestei poezii.

cine naiba mai e și Tom Jones ăsta?
de Charles Bukowski


de vreo două săptămâni
eram încurcat cu o puștoaică
de 24 de ani în New York - 
asta se-ntîmpla
în timpul grevei gunoierilor,
și într-o seară stabila mea,
gagica mea clară, o femeie
de 34 de ani,
a intrat peste noi, zicînd
„vreau să-mi cunosc rivala”.
cînd a văzut-o, i-a spus
„o, ce pizdulice drăguță ești tu”
și pe-urmă au început
să se zgîrie -
țipete de pisici sălbatice,
gemete, sînge și pișat...

eram în chiloți și beat.
am încercat să le opresc,
am căzut, mi-am julit un genunchi. au luat-o pe scări,
s-au rostogolit în stradă.

au apărut patrulele de poliție,
un elicopter se-nvîrtea pe deasupra.

stăteam în baie și mă
priveam în oglindă.
rareori ți se-ntîmplă
la 55 de ani lucruri
atît de minunate.
era mai tare decît Revoltele
din Watts

stabila mea, aia de 34,
s-a-ntors în casă.
era pișată toată,
hainele rupte,
cu doi polițai după ea
care voiau să știe de ce.

mi-am aranjat chiloții
și-am încercat să le explic. *

Gong!

Noapte. De undeva se aud valuri izbind țărmul stâncos.

În spatele scenei este acest tapet (banner).
Un bărbat de aproximativ patruzeci de ani traversează apoi scena prin fața acestui tapet și se așează pe un șezlong, dă drumul la muzică și ascultă cu volumul redus, sex bomb de Tom Jones
(http://youtu.be/l1AiypRfTfc, pentru cei curioși de video).
Bărbatul gesticulează, parcă ar ține o femeie deasupra lui. O pipăie.

La un moment dat se aud niște lătrături. După felul lor, câinele ar fi de-o rasă mică, și flocos.


Bărbatul: - Iar își plimbă mititica câinele, să mă ridic să scriu o poezie în onoarea ei. Să mă întorc.

Scoate un caiet și un creion de sub șezlong.

B: Spre miezul nopții,
    Cățeaua latră disperată.

Afară se aude un alt lătrat, al unui câine de talie mijlocie, și flocos.

B: Suntem iarna-n călduri.
    Am ieșit afară deodată;

Ambii câini latră ușor.

B: Na, acum ce dracu mai scriu, că mă tulbură lătratul câinilor. O văd prin gard cum trece prin dreptul porții mele. Ce pas... Știu următoarele versuri:
    Și-o pizdulice-și plimba...
    Potaia pișată.

B: Mă scol să mă duc la gard. Să mă uit prin gard.

Bărbatul vine aproape în fața scenei. Face semn cu mâna.

B: Nu mă vede. Am să ies în fața porții. Dar stai să leg câinele meu.

B: Drăguțo, cum se face că-ți plimbi câinele în fiecare seară (ce dracu că-i noapte de-a binelea) prin fața porții mele.

Pe scenă intră o tânără, se aude un lătrat subțire, mai înfocat.

Tânăra: Stai să-mi leg câinele de pom, că n-am auzit ce-ați spus.

T: (apropiindu-se prin fața scenei) Da.

B: (Ce drăguță este roșcata asta) Nu ți-e frică la ora asta să-ți plimbi câinele pe strada asta întunecată.

T: Nu, învăț, n-am timp altcândva.

B: Pentru ce înveți?

T: Pentru bacalaureat, îl am peste câteva săptămâni.

B: Oooo, da, merită atunci. Nu vrei să intri și să stai pe șezlong să te uiți la priveliștea asta minunată?!

T: Ce facem cu câinii?!

B: Îi lăsăm și pe ei să se uite...

T: Al meu este mascul și a ta este cățea, dacă fac ceva...

B: Numai să poată al tău să se urce, că neagra mea-i din lup și collie, un fel de border collie. O să-i băgăm în grădină.

T: Bine, să nu pățească micul meu alb ceva.

B: Nu-ți fă nici o problemă, sigur câinele tău nu va păți nimic.

Fiecare se duce într-o parte a scenei, se aud lătrături amestecate, apoi din ce în ce mai puțin.

B: (întorcându-se spre fată) Ia te rog loc pe șezlong, am să-ți aduc o băutură rece, este foarte cald. O noapte fierbinte cum scrie poetul.

Bărbatul dispare. Fata vede caietul și îl răsfoiește. Când apare bărbatul, îl aruncă undeva în spate.

B: Să bem pentru noaptea asta minunată. Muzică?

T: Ce este în pahar?

B: Cola, cu ceva gheață, cu ceva tare...bun.

Tânăra gustă.

T: Este bun!

B: Uite, așa se bea...

Și bărbatul își trece mâna ținând paharul, pe sub mâna ei, încolăcind-o.

B: Bruderschaft se numește stilul.
    Ce bine miroși.

Deodată se aud câinii lătrând, puternic. Ea sare arsă, varsă o parte din băutură.
Bărbatul o liniștește cu vorba.


B: Mă duc eu să văd... ajunge în cealaltă parte a scenei, înjură printre dinți câinii, aceștia speriați tac brusc.

T: S-a-ntâmplat ceva cu câinele meu?

B: Nimic, totul este în ordine...

T: De unde este poza asta?!


B: De la Pirgos, din Peloponez...


T: N-am auzit de țara asta, este departe?


B: (apropiindu-se de ea, tânăra fiind cu spatele la el) Aș putea să ți-o arăt... (îi privește zulufii de pe ceafă. Este mai aproape de ea.)

Tânăra se-ntoarce brusc și privește ochii bărbatului ce sunt foarte aproape de nasul ei.

T: (încet) Aș vrea...

Se aud câinii din nou, parcă lătratul ascuțit este mai reliefat sonor.

T: Ah! (se scoală repede și fuge spre grădină, spre cealaltă parte a scenei)

Tânăra dispare câteva momente.

B: Când tai mărul și dai de sâmburi, aceștia stau atât de bine în colivia lor, de parcă ar fi centrul universului și totuși gustul lor este atât de diferit de pulpă.
Dorința mea care ar fi? Să gust sâmburii?

Apare tânăra în pași grăbiți.

T: Trebuie să plec, este târziu și câinii nu se înțeleg.

B: Mai stai, am să-ți povestesc despre Turn, despre cel ce stă și privește.

T: (mirată puțin) Bine, câteva minute, și stau aici în picioare.

B: (se apropie de tapet trecând prin fața ei) Uite, termină băutura în timp ce eu îți voi povesti.

Tânăra stă drept cu paharul în mână. Bărbatul arată ceva pe imaginea imensă.

B: Uite, aici în noapte, nu se vede, în spate de tot, este un turn -numai ziua se vede. L-au construit francii acum vreo opt sute de ani. Și turnul ăsta a văzut atâtea valuri în viața lui că se plictisea de moarte. Frații lui, împânziți prin toată țara au fost dărâmați, unul chiar a ajuns pe Acropole, altul care mai trăiește și este undeva în partea cealaltă spre Marea Egee, de unde veghează asupra unui mare templu dedicat zeiței Artemis Vavronas.

Tânăra veni mai aproape și se așeză pe șezlong. Tăcea și privea cum bărbatul din fața ei gesticula.

B: Ei bine la un moment dat se ivi un val cu creste verzi, pe care algele, asemeni unor benzi de celuloid se învârteau și străluceau. Dar valul acesta nu se apropia de țărm și doar așa, prin creasta lui verde-strălucitoare, sălta distant și mândru. Asta până când o barcă cu motor l-a tăiat și pletele lui verzi și blege au ajuns la mal. Tinerețea nu ține o veșnicie; a conchis Turnul.

Tânăra se ridică și se apropie de bărbat.
Atunci, parcă mai rău ca niciodată, au început câini să latre din nou.
Fata a fugit din nou și după câteva clipe s-a întors speriată.

T: Vino, cățeaua ta îmi călărește pudelul.

B: Asta pentru că vrea să-i arate cum se procedează, dar el nu poate din cauza staturii, alți câini nu mai pot din cauza vârstei.

T: Te rog...

Scena rămâne goală un minut. Se aude sex bomb cu valuri ce izbesc cu tărie un mal stâncos.

B: (mergând agale spre centrul scenei)

    Spre miezul nopții disperat
    Cățeaua mea latră ciudat.
    Suntem vara-n-călduri.
    Și-am ieșit afară deodată;
    Și-o pizdulice-și plimba frumos...
    Potaia pișată.
    Mai urma doar următoarea. 

Cortina!



* Charles Bukowski, dragostea e un cîine venit din iad, Polirom 2007, trad. Dan Sociu, pag.124-126.

joi, 10 iulie 2014

Monumentul pizdos din orașul meu pulos

vedere din față
Parcul Central -statuia femeii-rachetă, autorul nu este înscris pe piedestal

Podul de Fier de peste Bega, de unde am decupat rama cu nituri.