vineri, 30 mai 2014

arta vizuală ca subiect al subiectului

cercului meu pierdut 


experimentul nu este dus niciodată până la capăt,
definirea experimentului ca experiment introduce confuzia asupra subiectului ca subiect.

ceea ce se vede este greu de definit și greu de povestit;
este lumina ce este reflectată dintr-o găleată de apă pe un zid.

pe fundul găleții...


The kissing


http://www.aol.com/article/2014/03/15/glenn-mcduffie-man-known-as-kissing-sailor-in-wwii-era-image-d/20850517/

≪ Acesta este cel mai renumit tablou al lui Hayez, Sărutul este simbolul picturii italiene din secolul al XIX-lea. Încă de la început, tabloul a fost foarte apreciat. Capodopera a fost reprodusă în numeroase versiuni, însă adevărata semnificație nu a fost descifrată. În mod aparent, ne aflăm în fața unei scene romantice, în care cei doi îndrăgostiți își declară sentimentele și se îmbrățișează tandru.

Analizând costumele celor doi tineri, mai ales cel al bărbatului, ne dăm seama că scena nu se desfășoară în epoca în care trăiește pictorul, ci în Evul Mediu. Din cauza regulilor stricte din domeniul artistic, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o astfel de scenă de iubire desprinsă din realitate era considerată „indecentă”. Aceleași reguli se aplică în literatură și în operele lirice. Semnificația tabloului este cu totul alta. Nu este vorba despre o poveste de dragoste.

Hayez reprezintă prin intermediul alegoriei alianța dintre Italia și Franța în timpul războaielor pentru independența Italiei. Coincidența cronologică susține această ipoteză. Tabloul a fost pictat la scurt timp după intrarea în Milano a lui Vittore Emanuele al II-lea și a lui Napoleon al III-lea, regele Franței.
Maestrul pictează o a doua versiune pentru Expoziția Universală de la Paris. Hayez este portretistul protagoniștilor Risorgimentului (n.t.-perioada mișcării naționale culminînd prin unirea și independența Italiei în secolul al XIX-lea) și autorul unor creații care pot fi comparate cu operele lui Giuseppe Verdi. ≫

Maria Teresa Fiorio, Galeria Națională de Artă - Milano, Adevărul, 2010, pag.144.

La 14 august, 1945, fotograful Alfred Eisenstaedt realizează una din cele mai uimitoare fotografii ale secolului trecut. Povestea acestei fotografii este cu totul și cu totul alta față de ceea ce se vede atât de clar în imagine; un sărut pasional de revedere sau poate chiar de rămas bun. The story:

http://www.aol.com/article/2014/03/15/glenn-mcduffie-man-known-as-kissing-sailor-in-wwii-era-image-d/20850517/

Ambele reprezentări suferă de o acuitate asupra evenimentului, în fapt ai senzația că una ia ceva de la cealaltă, priviți doar poziția mâinilor.

joi, 29 mai 2014

În timpul filmării unui film porno s-a luat curentul

Piesă de teatru de cinci minute

Personaje:
Regizorul-producătorul-proprietarul apartamentului: Peter;
Cameraman-scenograf-chiriașul apartamentului: Vasile;
Prostituata #1: Caisa;
Prostituata #2: Piersica;
Prostituata #3: Nectarina.

Actul I
Scena I

Scena:
O încăpere fără lumină exterioară. Pereții îmbrăcați în draperii de culoare albastră.
În mijloc un pat -king bed size, pe care este un așternut din mătase neagră.
În fața patului un trepied imens, pe care este așezată o cameră mititică, așa ca un Hero Pro III.
Trei fete blonde (puțin goale -dar nu se vede) pe pat.
Doi băieți în jurul patului.
Dintr-o dată se face întuneric. S-a întrerupt curentul.
Se aud în întuneric zgomote ce provin din zborul bondarilor, dar sunt vibratoarele. Mai este chiar și un licurici, o nouă invenție de vibrator cu led.

Peter: Mă fut, s-a luat lumina; Vasile fugi pe hol, afară, poate ne-au tăiat curentul!
Vasile: Suntem la etajul X, contoarele sunt la parter...
Peter: Am înțeles, am să dau un telefon!

Dinspre pat apare o lumină, lumină albă asemeni unei lanterne minuscule cu led.

Vasile: Fetelor stați cuminți, că stricați cadrul.
Caisa: Putem lua o pauză?

Vasile în lumina slabă se uită spre Peter.
Peter simte privirea.

Peter:  Ok, pauză de o țigară, dar pe rând.
Piersica: Eu pot să-mi scot degetul din pizdă pentru a fuma?
Peter: Bine, dar să nu uiți de lubrefiant când începi, știi mișcarea nu trebuie întreruptă de frecarea uscată, trebuie să fie naturală.

Nectarina: Este cald, pot da drumul la ventilator?
Vasile: Poți!
Nectarina: Nu merge, cred că s-a stricat!

Peter: Caisa ce faci cu cartea aia, dă-ne nouă lumină, nu citi acum!
Caisa: Este Lumina mea, fac ce vreau cu ea.

Vasile: Șefu', am și eu o brichetă de-asta!
Peter: Bagă!
Vasile: Să caut.
Peter: Are lumină roșie.
Vasile: Nici n-am știut, o am demult, dar n-am încercat Lumina niciodată.

Peter: Ce dracu' citești Caisa?
Caisa: „Cum să devin profesionistă”, este despre managementul cultural al sexului.

Vasile miroase ca și cum ar merge pe valuri.

Vasile: Fetelor cred că dați foc la catifea.

Din spate.

Piersica: Cred că a căzut ceva scrum pe covor.
Nectarina: Terminăm repede.

Sună un telefon mobil.
Peter se repede pe o măsuță aflată nu departe de pat. Răspunde.

Peter: Da, ... da.
Peter: Știu, am promis dragă că nu mai fac filme porno în apartamentul nostru, dar cum vrei ca Vasile să-și plătească chiria?!
Peter: ... mmmmmm!
Peter: Știu că data trecută era Sebastian, acum stă în chirie Vasile.

În spate, lângă draperie -în spatele patului, Vasile începe să le mângâie pe fetițe, totul în lumina slabă a lanternei ce izvorăște din mijlocul patului. Peter dă agitat din mână către Vasile; să înceteze. Peter în continuare la telefon.

Peter: Draga mea, tu ai tăiat curentul, ai desigilat contorul, am dat de belea...
Peter: Ești cu copiii? Vrei să urci sus?! Dar aici este beznă, ce să vadă copiii??!!

Peter schimbă mâna, duce telefonul în cealaltă mână, se agită puțin.

Peter: Am plătit pensia pe ultima lună,dragă.
Pauză.
Peter: Dacă am ceva cash acum?
Pauză.
Peter: 200 de euro?!
Pauză.

Peter aruncă telefonul în direcția patului. Bate din palme.

Peter: Fetelor, vine curentul, gata cu prostiile, cu cititul, cu lesbianismul, trebuie să ne exersăm doar...

duminică, 25 mai 2014

In hoc signo vinces - una din marile minciuni

Înainte de : http://pr0gramm.com/new/161316
Împăratul era în ring.
Ce știți voi despre cerc, despre Colosseum?
Atunci creștinii l-au lămurit, scurt, nu există cerc!

Există patru laturi, nord: germanii (goții...), vest: britonii, est: toate popoarele migratoare plus evreii, începând cu slavii, sud: numizii până la egipteni.
Împăratul ascultă sfatul înțeleptul: think!
Împăratul ascultă sfatul generalului: hard!

Pe umăr avea un semn, unii spun că era din naștere; cel ce era în anul 312 Pontifex Maximux,  i-a sugerat împăratului că o latură trebuie eliminată, astfel că cele două ce rămân, sigur vor alcătui un unghi. Indiferent de unghi, opoziția față de el -de unghi, este recunoscută.

Pentru a nu fi părtinitor, Constantin s-a sfătuit cu Licinius,  a consfințit prin a mai adăuga o latură -nu a elimina, iar pentru echilibru -de care avea mare nevoie, a trasat figura perfectă: avem crucea.

Cele mai mari crime ce au urmat în Evul Mediu până astăzi, se comit sub acest semn, restul sunt firimituri.

vineri, 23 mai 2014

Mai aproape de sine - Mircea Ciobanu

http://www.coramdeo.ro/exercitiu-de-neuitare-mircea-ciobanu
„Am citit undeva, cu surprindere, că, după lăsarea nopții și după încheierea oricărei activități în afara și în incinta stînelor păstorii români își spuneau unii altora povești. Era nevoie de un povestitor priceput, care să nu se lase în voia cuvintelor, capabil prin urmare să se rezume la strictele necesități ale comunicării, într-un singur cuvînt de un povestitor... calificat. Nu rostea doar un singur basm, ci dacă nu mă înșel, șapte sau nouă, neîntrerupt de nimeni. Basmele, credeau ascultătorii și povestitorul, se luau de mînă și făceau laolaltă un cerc magic în jurul stînii, spre a apăra comunitatea oamenilor și viețuitoarelor de duhuri rele, de strigoi, de fiare sălbatice, de vise urîte.

Informația de mai sus mi se pare prețioasă, întrucît ea se referă la geneza acelei nevoi de istorisire care, de-a lungul vremurilor, a îmbrăcat forme din ce în ce mai complicate, pînă la a deveni ceea ce noi numim astăzi schiță, nuvelă, roman. Să remarcăm însă funcționalitatea perfectă a acestei forme primitive de comunicare. Actul povestirii nu intră în regim gratuit, el corespunde unei necesități precis formulate și înțelese, ca orice formă de ritual. Acest ritual se desfășoară, precum vedem, la vreme de noapte și nu mi s-ar părea deloc nepotrivit să afirm că, în consecință, arta istorisirii, și nu neapărat numai în faza ei incipientă, reprezintă unul dintre cele mai sublimate produse ale nopții.”

Trenul de noapte - proză fantastică, prefață de Mircea Ciobanu, ed. Astra , 1987, pag.8.

Picasso în România

PICASSO EXHIBITION IN BUCHAREST

http://www.britishpathe.com/video/picasso-exhibition-in-bucharest/query/romania
Intrați pe http://www.britishpathe.com; multe filme documentare despre România.

joi, 22 mai 2014

Nike - Victoria

Nike -Zeița Victoriei de la Olympia, Grecia
M-am întrebat deseori dacă există o colaborare în felul cum vedem și în felul cum judecăm, cel puțin mai târziu? Nu există.

Acum, repede cum scriu; zeița Nike -care are un templu superb pe Akropolis, aici la Olympia mi se pare că arată foarte bine. Arată asemenea visul care vine peste tine acoperindu-te cu mantia învingătorului; și mai vine repede ceva.


Diversitatea la grecii antici era o nuanță de stil. Când s-au plictisit de linia dreaptă au inventat tholos-ul -rotonda. Arcada au inventat-o romanii, discuția este simplă; grecii vedeau orizontalul, romanii, verticalul.

Ceea ce m-a entuziasmat, a fost că cercul l-au făcut triunghi și astfel, la Olympia avem (unica -cred eu) coloană a cărei secțiune este un triunghi. În vârful ei, simbolul -cu aripi, Nike.
Nike are aripi, deci zboară repede, împarte repede victorii. Mulți generali au fost astăzi învingători, mâine învinși.

Totuși, fără acest liber arbitru, Nike la Olympia este atât de atrăgătoare -piciorul stâng în față, sânii perfecți, brațele ce descoperă tot pieptul. Așa este victoria, atât de mincinoasă în momentul când o aflăm, când o vedem? Căci cei ce repurtează bătălii nu mai sunt adolescenți ca Alexandru -unicul, sunt bărbați (mai nou femei) trecuți de vârsta a doua la care victoria politică (economică, sau chiar profesională) dau satisfacția unui orgasm. De aceea victoria este privită în viitor, în cele mai mari satisfacții pe care le poți avea de pe urma ei. Despre învinși nimic. Vae victis !

miercuri, 21 mai 2014

Despre pitulici


Patru bucăți, două cu ciocurile spre dreapta- în prim-plan, două cu ciocurile spre stânga, la stânga mai tupilați în spate.
Pitulicile stau bine, și n-am crezut că astăzi vor zbura din cuibul lor. Uneori nu realizăm că timpul nu se oprește niciodată.


Una dintre pitulici a mai venit după-masa pentru a privi la cuibul gol, puiul avea angoasa părăsirii locului natal. Penele și mai ales coada n-au atins încă proiectul final. Lumea lor pare mare, mai ales de acolo de sus, din cer. În final, un rămas bun contează cel mai mult.

Poate că mâine mă voi urca pe-o scară pentru a vedea cuibul gol.
Astăzi, spre seară, la o distanță apreciabilă de cuib am tras o masă și-am băut o bere, eram atent să le văd sosirea. Tot ciripitul lor de noapte-bună era plimbat printre pomii mei sau ai vecinului, astăzi, pentru prima dată, puii de pitulice dorm cu mama și cu tatăl lor. În cuib o perioadă a stat pitulicea, apoi nu a mai încăput. Bărbătușul nu a dormit niciodată în cuib. Auzeam numai cum dimineața, pitulicea îl chema.

marți, 20 mai 2014

Ultimul samurai

sursa imaginii: Origine universală
Pentru cei introvertiți, cultura îndepărtat orientală vine ca o mănușă. Ar fi ca o mătușă ce te servește tot timpul fără ca ea să bage de seamă că felul ei de existență ești chiar tu.

Pentru cei ce nu l-au citit pe Yukio Mishima, imaginea de mai sus pare frustă și de ce nu ar fi așa dacă toate elementele occidentale ce definesc un bărbat adevărat lipsesc. Nici măcar privirea nu este a noastră, a caucazienilor.

Este greu de definit estul; de la cercul polar Oulu (!),  până în Haiti, ne pierdem o viață dacă mergem pe jos. În timpul acesta marcăm fiecare pas în tăcere, nu este timp de ciripit. Timpul trece prea repede pentru a ne opri, de fiecare dată când ne este sete, sau foame, sau pur și simplu pentru a ne face nevoile. Japonezul spune clar, nu-i timp pentru orice!

Yukio Mishima, împotriva conservatorismului și a prejudecății asiatice, ne-a spus totul despre ei, despre japonezi. Japonia o Elveția (nu Elveție, nu halviță) a Asiei.

Îmi este greu să definesc literatura lui Mishima, Kawabata a zis bine că premiul Nobel trebuia să treacă în mâinile lui Mishima, dar Mishima era ocupat atunci, cu sabia.

Yukio Mishima mi-a descris Japonia așa cum eu nici nu trebuie să o cunosc. Marco Polo a orbit când a privit interiorul Orașului Interzis, era în China. Borges reia ideea, habar n-am dacă era lovit de cecitate la vremea aceea, și scrie despre labirintul ce împrejmuia orașul sacru Pekin.

Citindu-l pe Mishima am avut paloarea celui ce privește în oglindă, dimineața, că trebuie să se bărbierească. Și eu refuz de multe ori, occidental fiind.

Citindu-l pe Mishima, am reușit să mă strecor în toată gimnastica hiperbolelor de care este capabil, să trec ușor peste toate infinitățile (infinimitățile) adverbiale, să nu fiu provocat de subiect, să pun accent pe detalii, pe treceri, pe distanță, de loc chiar -fără făptură umană.

Mishima a inventat barajul verbal, locul unde se strâng toate acțiunile, și când se revarsă, chiar explodează, oamenii nu mai contează. Ține de bomba atomică, ține de Hiroshima, de Nagasaki. Este un gând, nu un complex.

Habar n-am de ce trebuie acum să explic toate acestea.

Patrula elvețiană

http://www1.wdr.de/themen/archiv/stichtag/stichtag6354.html
≪Uneori, în acele vremuri, pe la universități mișunau pur și simplu naturi faustiene, care se avîntau cu toate pînzele sus pe întinsa mare a științelor și a libertății academice, trebuind să sufere toate naufragiile unui diletantism fără frîu ; Faust însuși este prototipul diletantismului genial și al tragismului acestuia. În Castalia, libertatea spirituală a celor ce studiază este acum nesfîrșit mai mare decît în universitățile din epocile vechi, deoarece posibilitățile de studiu aflate la dispoziție sînt mult mai vaste, apoi, în afară de aceasta, în Castalia lipsesc cu desăvîrșire presiunile și limitările exercitate de rețineri materiale, ambiții, teamă, sărăcia părinților, grija pentru asigurarea existenței și a unei cariere și așa mai departe.

În academiile, seminariile, bibliotecile, arhivele, laboratoarele Provinciei, fiecare studios se bucură de cea mai desăvîrșită egalitate, în ceea ce privește originea și perspectivele sale ; ierarhia se constituie numai pe baza aptitudinilor și calităților intelectuale și de caracter ale elevilor. Sub aspect material și spiritual, în Castalia lipsesc, dimpotrivă. cele mai multe dintre libertățile, tentațiile și pericolele cărora le cad victimă la universitățile profane numeroși tineri dotați ; există și aici destule pericole, ispite demonice și ademeniri - în ce loc s-ar putea mîntui ființa umană de ele ? -, dar studentul castalian este scutit de anumite rătăciri, decepții și prăbușiri. Nu i se poate întîmpla să cadă pradă beției, nu-și poate pierde anii tinereții, ca anumite generații de studenți din epocile mai vechi, cu fanfaronade și cu practici de asociație secretă, nu face într-o bună zi descoperirea că certificatul său de absolvire a Universității a fost o greșeală și că abia în cursul anilor ulteriori de studiu se lovește de lacune ce nu mai pot fi umplute ; de toate aceste neajunsuri îi apără orînduiala castiliană.

Nu e mare nici pericolul de a se risipi datorită femeilor sau exceselor sportive. În privința femeilor, studentul castalian nu cunoaște nici căsătoria cu seducțiile și pericolele ei, nici falsa pudicitate din anumite epoci trecute, care, fie că-l constrîngeau pe student la o asceză sexuală, fie că-l lăsau la discreția unor femei mai mult sau mai puțin profesioniste cu plată și prostituate. Întrucît castalianul nu se căsătorește, pentru el nu există nici vreo morală a dragostei orientată în direcția căsătoriei. Neavînd bani și avere personală, castalianul este străin și de comercializarea iubirii.

În Provincie s-a statornicit obiceiul ca fetele cetățenilor să nu se mărite prea devreme, iar înainte de căsătorie studentul și învățatul li se par acestora foarte atrăgători ca iubiți ; castalianul nu se interesează de familie și avere, este obișnuit să prețuiască cel puțin în mod egal calitățile intelectuale și pe cele vitale, are de cele mai multe ori fantezie și umor, fiind lipsit de bani, e obligat să plătească mai mult decît alții cu însușirile lui personale. Iubita unui student din Castalia nu-și pune întrebarea : mă va lua de soție ? Nu, el nu se va căsători cu dînsa. E adevărat, s-a întîmplat și asta cîteodată : cînd și cînd, s-a ivit cazul rar ca un student de elită să se întoarcă pe calea căsătoriei în lumea profană, renunțînd la Castalia și la apartenența la Ordin. Dar aceste cîteva cazuri de apostaziei din istoria școlilor și a Ordinului aproape că nu joacă alt rol decît pe acela al unei curiozități.≫

Hermann Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă, Rao, 1994, pag.111-113.

duminică, 18 mai 2014

Feedback - dragă cititorule

Câmpia cuprinsă de nori, invazia - între Moșnița Nouă și Urseni, Timiș
Am observat că textele prea-centriste nu te atrag, acel bla-bla-bla te plictisește. De-ai ști cât încerc să pun accentele -și nu reușesc (e clar), în fiecare echilibru.

Imaginile în care subiectul nu îți transmite nimic, nu te deformează, nu simți lipsa alcoolului.
O pasăre!
Ce căcat.

Am observat că îți plac poveștile.
Pfuuu! Ce greu le scriu. Urmăresc să scriu tot timpul ceva original -sigur că nu reușesc decât uneori, când recitesc mă trec sudorile; greșeli de ortografie, idei recartografiate din alte lumi -cunoscute sigur de voi, subiecte obișnuite.

Mă lățesc să explic ceva, mă pierd, această așa-zisă rătăcire durează câteva minute, timp în care încă citiți, dar pe lângă. Pe lângă sunt și eu, ori tocmai așa comunicăm; pe lângă!


Sunt evenimente care mă afectează, redau un conținut istoric, fac o apologie, o comparație, reiau un șir de idei al unor tipi tari din trecut; mă dizolv în delta minunată a unui fluviu mitologic, dumneavoastră gustați această apă: sunt fericit.

Ajung să împletesc realitatea proprie cu visul, sunt răsplătit, asta place. Când exagerez, nu mai place.

Vreau să marchez de fiecare dată, nu se poate, cititul, la fel ca răsfățul, are un mediu propice, la noi de cele mai multe ori plouă. Este o junglă.

Transmit idei -nu noi, ele se curbează, ideile. Curbura se datorează săgeții ce nu reușește să pătrundă.

Avem orgolii, și eu, și noi, și voi, și ei. Avem și presupunem că-i adevărat că ceea ce citim se datorează neapărat unei experiențe. Nu, ceea ce citim se datorează unui fapt (act) și ceea ce scriem parvine unei idei. Am mers cu bicicleta și-am mi-a venit ideea de a scrie despre cel ce și-a pierdut mănușa.

Sigur că tot ceea ce trebuie citat, trebuie nuanțat, surse sigur, izvor limpede: Castalia.
Nu prețuiesc nici o idee dacă ea nu este împărtășită. Secretul este personal, am dreptul la intimitate, dar dacă felul meu de a scrie ține de uman -și cineva observă intimitatea, așa să fie, eu mai comentez...

Frenezia unei deșteptări

http://www.imdb.com/title/tt0396171/
N-au existat atâtea clipe de frenezie nici în Gomora, nici în Corint sau Roma cel măcar ultim oraș al marii libertăți umane, cât a fost în ziua aceea în Grasse. Nici pudoarea, nici visul n-au îndeplinit vreun obstacol asupra luminii venite datorită mirosului; mirosului de om, de făptură doritoare și cuceritoare.

Patrick Süskind a scris o capodoperă, ceilalți au refăcut imaginea, peste toate dăinuie parfumul, care nu se vede, nu sună, ci doar colindă.

Locul bubelor


joi, 15 mai 2014

Întâlnirile cu cerul

Peretele vertical de la peștera Țolosu, Cheile Carașului
Celelalte întâlniri le las pe data viitoare.
Astăzi, urmează cea cu cerul.
N-am realizat niciodată cât de strâmt devine cerul datorită stâncii.
Datorită acestei strâmtori, cerul devine mai înalt, și cu cât strângerea crește cu atât el se înalță mai sus.
Toate lucrurile astea sunt firești, asemeni celor pământești, de aici ratarea mea în întâlnirea cu cerul.

Bună dimineața


Cuibul de pitulice supraviețuiește grozav de bine, părinții harnici ignoră ploaia și vântul.
Am citit că aceste păsări sunt migratoare, vin din nordul continentului. Are asta vreo legătură și cu oamenii de acolo?

Pitulice

marți, 13 mai 2014

Reportofonul

http://badattitudes.com/MT/archives/2009/02/

Ajuns la o vârstă venerabilă Marele Scriitor mai putea fi văzut încă pe stradă, pe bicicletă. Articolele pe care le mai publica în revistele culturale aveau parfumul unei tinereți veșnice și optimismul unei vieți fericite. Chiar partea criticii care-l tot scotea pe tușă pe Marele Scriitor se întreba de unde atâta vigoare și de ce nu, originalitate în aceste ultime scrieri?!

Poate că n-ar fi fost nici un secret, și numai amintirile pe care Marele Scriitor le evoca în întâlnirile cu foștii studenți ar fi putut marca izvorul acestor minunate scrieri. Totuși, cineva l-a văzut pe Marele Scriitor, oprit la semafor și vorbind într-un reportofon. Felul în care se uita în jurul său, a dat drumul unor zvonuri ce au alimentat critica defăimătoare privitoare la ceea ce scria acesta.

„Da, nu face decât să exprime talentat o realitate din jurul său, pe care ne-o servește ca fiind tinerețea și exuberanța sa, chin apoteotic având în vedere vârsta sa.
Da, ne plac cuvintele frumoase și bălțate de experiența  devenită deja muribundă și necrofagă a acestui scriitor naturalist.
Da, nu se mai poate gusta nici un fruct după mierea cuvintelor sale...”

Și tot așa, tinerii critici nu contenea să se lăbărțeze în cronici răuvoitoare. Ba chiar unul dintre ei a fost de acord să-i fure reportofonul pentru a auzi cele înregistrate și sigur a le lua în balon.

Planurile n-au fost duse până la capăt, căci Marele Scriitor, muri într-un accident rutier. Iar reportofonul a ajuns pe masa judecătorului de instrucție care ancheta cazul, devenit acum crimă cu premeditare.

Judecătorul, un tânăr abia ieșit din avocatură, dornic de afirmare, un admirator înfocat al Marelui Scriitor, dorea neapărat o mare vâlvă în jurul acestui eveniment. Și ca să fie totul bine făcut, chiar fără acordul magistraturii, a pus la microfonul unui mare post de radio, în interviul care i s-a luat; ultimele cuvinte ale Marelui Scriitor; omul ce a reușit să redea atât de pur tinerețea umană.

Nu se știe clar dacă judecătorul a mai auzit înainte înregistrarea sau pur și simplu a dorit ca totul să fie neașteptat și original. Oricum, nu pot eu acum să accesez acea înregistrare, dar pot să vă transcriu câteva fraze sublime, poate chiar ultimele, ale Marelui Scriitor:

„Este ora 14, două bucăți bune traversează strada, trec pe partea cealaltă...”
„Ooo ce cur adevărat, ce buci fanteziste, cum se petrec și se freacă în fața mea.”
„Îmi amintesc de cea mai bună muie ce-am dat-o privind la tipa pizdoasă ce vorbește la mobil, sprijinită de felinarul stradal.”

Să mai continui?!

Alien Giger a plecat spre planeta natală

luni, 12 mai 2014

Un cocoșat și-un crăcănat

Natura n-are nici un mijloc pentru a ne opri din nebunia noastră, ea înseși se oprește greu.

Eram în acele librării respectabile, care, la o carte cumpărată îți livrează o cană cu ceai; la două, bei o cafea și la trei întâlnești o fată. Eu am sărit rândul și-am întâlnit fata, eu cu bani puțini am devenit reținut, ea a comandat și pentru mine.

M-a citit ca pe un manual de clasa a II-a, cu greșeli, de tot felul.
Eu am rămas lipit de masă, nu mai vroiam să plec de acolo; era atât de frumoasă.

M-a întrebat dacă îmi place să citesc...
M-am uitat -locul meu era lângă marea vitrină exterioară ce dă în interiorul Mall-ului, asemeni peretelui unei cuști securizate dintr-o grădină zoologică, afară: nu era nimeni să mă ajute.

M-am uitat deasupra ochilor ei, citesc de plăcere.
Ce citești de plăcere?!

Nu-mi plăcea întrebarea ei, era ca și cum mă dezbrăca.
Tot felul!

Adică?!
Am citit de curând „Prințul fericit” de...
Și era fericit?

Nu!
A urmat o pauză, o jenă reciprocă, o cauzalitate de fapt ce își avea originea în... vă place cum scriu!

A trebuit să intervin. Tot cu o întrebare, așa credeam că-i firesc, natural adică.
Ce școală faci?”
Sunt studentă!”

La Universtate?!”
Da, de unde știi?”

Felul tău advers m-a convins!”
L-ai citit pe de Kock? mă întrebă ea repede.

L-am citit pe prietenul lui Chateaubriand în original, în franceză.”
Oooo! ironia fină mă doboară! Charles... de Kock era la fel...” și priveam cum se scurge...

Trebuia, poate era prea devreme, să licitez mai mult...
... despre Selma...!!!”
...Lagerlöf, știu tot!

Era prea de tot, am încercat altfel:
Jean Paul Sartre?!”
Oooo! Simone de Beauvoir...

Fata asta știe atât de mult că mi se scoală. Trebuie să-i arăt cine-i mai tare:
Virginia Woolf?!”
Farul, drumul din mintea celei ce împletește ciorapi de lână, drumul de a doua zi, drumul final...

Marguerite Cleenewerck de Crayencour?”
„Da, Marguerite Yourcenar, Alexis... ce minunăție...

Vin repede și eu:
Hadrian...?”
Asta nu mai importă, egal!”

Sculat deja.
Dragă, nu știu cum te cheamă, dar vrea să ți-o pun!”
Dragă, nu poți, sunt lesbiană!”

sâmbătă, 10 mai 2014

Solaris -versiunea verde


Stanisław Lem a scris Solaris și a încercat o explicație.
Andrei Tarkovski a regizat filmul Solaris și a găsit o altă explicație.
Eu citind și vizionând, ieșind în neant, am găsit a treia explicație;  verde.
„U vert” de la Rimbaud -în fapt n-am găsit nimic, alții au găsit cu mult înaintea mea; n-aveau DSRL.

vineri, 9 mai 2014

Biblioteca II

Biblioteca lui Hadrian, Agora, Athina, Grecia
Oarecum intimidat, împăratul refuză în ziua aceea orice audiențe. Retras în auditorium, împăratul comandă muzică. Imediat cineva veni din întuneric și mișcă ceva lumină, atunci se auzi un zgomot firav, apoi chiar vibră ceva, se auzi o instrumentație fină; era Roger Waters cu albumul lui „The pros and cons of hitchhiking”.

Să-l omor pe bibliotecar, să nu-l omor?!”, gândea încet împăratul.
Gândurile lui o luară razna apoi și se îngrămădiră, asemeni unei pitulice, într-un cuib sădit exact sub maximul arcadei unui pod de piatră. Simți presiunea. Pe pod treceau legiunile obosite. Războiul în estul imperiul dura de ceva vreme.

De fapt bibliotecarul m-a făcut prost.
Că ce carte trebuie citită prima, și care mai încolo, apoi ultima...
Să înțeleg lumea, oare lumea mă înțelege?!
Mitul acela prost înțeles cu principele umanist, cu cel ce împărțea dreptatea asemeni ploii de vară ... este o minciună.


Să-l omor pe bibliotecar, să nu-l omor?!”, gândea încet împăratul.
Astăzi grațiez pe toată lumea.
Nu-l omor pe bibliotecar!
Se ridică și cutreieră biblioteca cuprinsă de întuneric, noaptea-și făcea loc pretutindeni, dar mai era loc de lumină. Mai era loc și de muzică.
Cum să fac cu Imperiul, cu Europa?”
Să o iau din nou din Apus spre Răsărit, sau invers, să merg din Sud spre Nord?”



Printr-un tunel subteran ajunse în Agoranomeion, pe o masă de gresie găsi o carte, citi titlul; Epopeea lui Ghilgameș. O luă ca pe o piatră.

Peste câteva ore știa ce să facă. În Bibliotecă, pe masa mare de marmură îl găsi pe Homer, apoi pe Herodot...
În zilele ce au trecut de la inaugurarea Marii Biblioteci, împăratul a fost invizibil; nimeni nu-l văzu.
Peste alte câteva zile îl chemă pe bibliotecar.
Trebuie să-ți mărturisesc că ai avut dreptate!
Dar citindu-l pe Herodot, așa cum pot eu, l-am înțeles mai bine știind versurile vulgare ale lui Horațiu sau Ovidiu!
Se poate și invers, să ajungem la origini, citindu-i pe contemporani; cine poate...


miercuri, 7 mai 2014

Trei, Doamne și toți trei

http://www.tomicek.de/a_karikaturen/a1_aktuellekarikaturen/aktuellekarikaturen_fs.html

Biblioteca

http://www.1st-art-gallery.com/Giovanni-Battista-Piranesi/Allegorical-Frontispiece-Of-Rome-And-Its-History,-From-%27le-Antichita-Romane-De-G.B.-Piranesi-1756,-Published-In-Paris,-1835.html


Împăratul pregăti cu luare aminte toate planurile noii sale biblioteci. Somptuozitatea construcției trebuia să pună în umbră tot ceea ce se construise până atunci; Marea Bibliotecă, leagănul civilizației.
În câțiva ani totul putea fi gata. Dar împăratul muri la frontierele imperiului în luptă cu barbarii de la soare-răsare și fiul său ce veni la putere tărăgănă cât de mult putu construcția Marii Biblioteci, banii folosindu-i pe mari petreceri imperiale.

Când în sfârșit Marea Bibliotecă era gata, noul împărat invită la una din petrecerile sale și pe bibliotecarul ce va răspunde de tot patrimoniul ce va fi instalat în construcția nouă.
„Vreau să arăt lumii ce-am făcut eu! Vreau să aranjezi cât se poate de repede toate manuscrisele, toate scrierile și desenele pe care le avem în Marea Bibliotecă...”

Și într-adevăr, totul se termină repede.
Când împăratul își făcu timp și vizită Marea Bibliotecă, constată că în Marea Sală erau doar câteva cărți, toate rafturile și toate dulapurile fiind goale. Pe o masă de marmură albă, nu prea mare, nu prea mică, stăteau doar câteva cărți. Neînțelegând nimic și nedorind să se facă de rușine datorită neștiinței lui, împăratul traversă cu pași repezi intrând în următoarea sală.

Din sala în care tocmai pătrunse împăratul, se deschideau, asemeni petalelor unei margarete, scări ce urcau în spirale largi spre etajele superioare. Dar și în sala aceasta, văzu iar câteva cărți în fiecare așezământ mural, lateral, care ar fi trebuit să cuprindă sute, zece mii poate în total.

Urcă mai sus în tăcere, alaiul din urma sa nici nu mai îndrăznea să-l urmeze. În schimb bătrânul bibliotecar, da. Mai sus întâlni chiar aproape zece cărți într-o nișă, iar sus de tot putea număra, în toate sălițele câteva sute.

Împăratul se întoarse, privi în stânga, în dreapta, și-l văzu doar pe bibliotecar;
„Restul, unde sunt !?”
„La subsol mărite împărat...”
„Explică-mi de ce nu înțeleg nimic!”
„Mărite împărat, în prima sală, ați văzut cărțile de căpătâi, primele cărți ale umanității noastre. Cele ce cuprind de fapt totul. Apoi, în cealaltă sală, ați văzut cărțile care au împrumutat idei din primele și care le-au dezvoltat minunat; și acestea merită citite.”

„Și mai sus?”
„Mai sus sunt cărțile care au reușit să se desfășoare datorită precedentelor, sărind de la o ideea la alta, reușind totuși să exprime ceva natural și folositor.”

„Bine, bine, restul de ce sunt la subsol?”

„Pentru că cel ce le va citi pe acestea -primele, sigur înțelegându-le le va căuta și pe celelalte, neînțelegându-le nu va avea nevoie de celelalte.”

marți, 6 mai 2014

Din întuneric, de departe

ahepahellas.org

≪[Pericle]
Cînd se întoarse acasă, noaptea tîrziu, era frînt de oboseală zdruncinat.
- Unde ai fost? îl întrebă blînd Aspasia.
- Pe Acropole !
- Singur, la ora asta ? Spune-mi, situația e serioasă ?
- Da... foarte serioasă. Am dat o adevărată luptă în Bulé [Adunarea reprezentanților triburilor cetății, Adunarea celor 500] ! Lumea voia să atacăm imediat. Închipuiește-ți ! Acum, cînd toate forțele noastre sînt împrăștiate în dreapta și-n stînga ! Ca să pățim ca la Coronea [Cheronea] ! Am plecat de la adunare și n-au îndrăznit să ia o hotărîre fără mine.≫

Anghelos S. Vlahos, Stăpînul meu Alcibiade, ed. Univers, 1970, pag.89.

sâmbătă, 3 mai 2014

Zeul prost


N-au existat perioade clare în care Zeul să se manifeste, ori această aleatorie preumblare imagistică a dus la definirea Zeului ca fiind: Zeul prost.

Însăși vracii erau mirați de inconsecvența reușitelor lor. În mare parte au aprobat noua denumire, aliterată (sau aliterară). Zeul prost se manifesta aiurea, nefolositor, rătăcitor.

În mitologia acestui zeul se regăsesc stări și proprietăți profund umane; ca lentoare, confort, lene.
Astăzi, zeul prost a fost regăsit. Însăși figura sa, mitologică, a fost reestetizată. De aceea, felul în care manifestarea aleatorie se putea propune ca fiind o proprietate clară a sa, s-a dovedit falsă. Zeul prost se manifestă la temperaturi înalte. Dacă șamanii nu reușeau un foc de tabără adevărat, din lipsa lemnelor poate, minunea nu mai avea loc.

Zeul prost s-a răscolit la prima bombă atomică.
La a doua a început să cânte.
Vântul acela năprasnic ce a înconjurat planeta de două ori nu-l mai pomenește nimeni.
Apoi, a adormit. Dar oamenii l-au dibuit.

Trebuie Celsius pentru a-l mișca.
Zeul prost a fost prezent în ultimele războaie, umbra sa a rătăcit bombe și avioane.
Trebuie, pentru a-l prinde, pornit un altfel de război.
Se va denumi, codat, războiul zeului prost.

joi, 1 mai 2014

Asasinii delicați

Executarea unui tânăr comunist, Berlin, 1919


Albert  Camus:

Anul 1878 e anul naşterii terorismului rus. O fată foarte tînără, Vera Zasulici, a doua zi după procesul celor o sută nouăzeci si trei de narodnici, din 24 ianuarie, îl ucide pe generalul Trepov, guvernatorul Sankt-Petersburgului. Achitată de juraţi, ea va scăpa apoi poliţiei ţarului. Acest foc de armă declanşează o cascadă de represiuni şi de atentate, care îşi răspund unele altora şi cărora e lesne de ghicit că doar oboseala le-ar putea pune capăt.

În acelaşi an, un membru al „Voinței poporului”, Kravcinski, face din teroare un principiu în pamfletul său Moarte pentru moarte. Consecinţele nu întîrzie. În Europa, împăratul Germaniei, regele Italiei şi regele Spaniei sînt victimele unor atentate. Tot în 1878, Alexandru al Il-lea creează, prin Ohrana, arma cea mai eficace a terorismului de stat. Începînd de acum, secolul al XIX-lea se încoronează cu crime, în Rusia şi în Occident.

În 1879, un nou atentat împotriva regelui Spaniei şi un atentat ratat împotriva ţarului. În 1881, asasinarea ţarului de către teroriştii din „Voinţa poporului”,  Sofia Perovskaia, Jeliabov și tovarăşii lor sînt spînzuraţi. În 1883, atentat împotriva împăratului Germaniei, al cărui ucigaş piere sub secure. În 1887, executarea martirilor din Chicago şi congresul de la Valencia al anarhiştilor spanioli, care lansează avertismentul terorist: „Dacă societatea nu cedează, trebuie ca răul şi viciul să piară, chiar de va fi să pierim şi noi o dată cu ele".

Anii 90 marchează în Franţa punctul culminant al ceea ce se numea propaganda prin fapte. Performanţi lui Ravachol, Vaillant şi dHenry prefaţează asasinarea lui Carnot. Numai în anul 1892 numărăm mai mult de o mie de atentate cu dinamită în Europa şi aproape cinci sute în America. În 1898, uciderea Elisabetei, împărăteasa Austriei, în 1901, asasinarea lui Mackinley, preşedintele S.U.A. În Rusia, unde atentatele împotriva reprezentanţilor de mîna a doua ai guvernului n-au încetat, se naşte, în 1903, Organizata luptă a partidului socialist revoluţionar, care grupează figurile cele mai extraordinare ale terorismului rus. Uciderea lui Plehve de către Sazonov şi a marelui duce Serghei de către Kaliaev, în 1905, marchează punctele culminante ale acestor treizeci de ani de apostolat sîngeros şi încheie, pentru religia revoluţionară, epoca martirilor.


Albert Camus, Omul revoltat, ed, Sophia, pag.179-180.