vineri, 31 ianuarie 2014

Dear God,

http://makemelaugh.com/funny-pictures/dear-god-lets-trade-justin-bieber-for-freddie-mercury-fair-trade-huh/


Titus Andronicus -a doua parte

Am căutat date biografice despre , cea care a realizat o adaptare excelentă a piesei de teatru „Titus Andronicus” de William Shakespeare. Așa am reușit ca privind să nu mă mai mire nimic. Ce repede ridicăm produsele cinematografice autohtone la rang de artă, în ce mediocritate vâslim.


Împăratul a murit. Trebuie altul. De pe prima pagină aflăm că Titus se întoarce în triumf din Nord. Nimic mai potrivit. Armata rămâne să se spele în apele Rubiconului. Se anunță alegeri.

 Fiii împăratului aleargă pe străzi promițând fiecare ceva poporului. Disputa abia începe.

Fiecare dintre ei, are partida lui, însemnele cât și uniformele. Decorurile nu sunt fantastice deloc, sunt contemporane de fapt, la fel ca și promisiunile, ca și dorințele. Shakespeare a dorit în felul său să provoace o oglindire a trecutului, Julie Taymor ne-a trecut prin oglindă și ne-a arătat și iepurele.


Apare generalul Titus, marele învingător, patricianul înțelept, ce aduce bine cu generalul Marius. Titus împarte cu modestie dreptatea. Nu el va fi împărat, deși o merită, experiența și vârsta ar trebui să primeze. Cum împarte? Dă puterea imperială fiului cel mai mare al defunctului împărat, îi dă pâinea cea mare a dreptății. Acesta -fiul împăratului, este destul de slab pentru a nu deveni obez.


Domiciliul împăratului este într-o clădire nouă, modernă. Mă gândeam că și noi avem astfel de clădiri. Burebista în Casa Poporului, împarte dreptate, îi trage în țeapă pe cultivatorii de viță-de-vie, ca să nu se mai îmbete nimeni cu puterea ursului din Feteasca Neagră.

Această adaptare a teatrului shakesperian ne arată că nimic nu mai este de descoperit în esența sa, totul se repetă și doar formele se schimbă. Tragedia se naște din neputința de a înțelege că în viață nu reușim decât datorită adaptării. Un general curajos și puternic pe câmpul de luptă, nu poate deveni și un bun politician, refuzând asta, refuză minciuna. În schimb politica se răzbună pe timp de pace și democrația nu funcționează tocmai bine. Veteranii sunt uitați și dacă devin incomozi sunt eliminați.

Uite așa am simțit că n-am pierdut timpul degeaba, era aiurea să vă povestesc piesa.

joi, 30 ianuarie 2014

Titus Andronicus -prima parte

http://youtu.be/0WwRyRKiGfs
În Titus, reușește, cu ajutorul lui Shakespeare, să aducă trecutul în prezent, lumea prezentă, în viitor. În acest mix elaborat de teatru cu film, predomină violența. Violența în stare pură.

Într-o Romă puternică, Romă imperială, generalii ce își afirmau tăria, vitejia și inteligența, deveneau împărați. Succesiunea se producea în momentul când predecesorul murea. Moartea putea surveni într-un atentat -foarte des, în luptă, mai rar, sau de bătrânețe, și mai rar. Și astfel după venirea glorioasă a generalului Titus de pe frontul din Nord, trebuie ales împăratul.

Shakespeare a produs o mare derută prin această piesă -Titus Andronicus, sigur că l-a citit pe Plutarh, și mai ales pe Suetonius, dorința lui a fost de a relua tema principală a fatalului în viața omului, fie el simplu, fie el împărat. Nemesis, zeița ce guvernează hazardul și labirintul faptelor prin care omul răzbate zilnic, i-a șoptit asemeni unei muze, tema acestei piese lui Shakespeare.

Tema este de actualitate, tema va fi și în viitor de actualitate. Este vorba de dreptate și de bine. Dreptatea ca o sabie, care retează imediat orice alunecare a omului spre derizoriul laș al binelui imediat, al sensului verbal ce te scoate, a corupției. Binele ca o pâine din care te înfrupți și care nu te satură, foamea nu se ostoiește, dorința rămâne și din cauza acestei înăbușiri ea capătă forme aberante, obeze. Binele obez. Iată dintr-o dată tema datoriei, cea pe care am lăsat-o la urmă.

Generalul are datoria de a conduce și de aș afirma personalitatea în vederea victoriei, alături de el, ceilalți ofițeri fac un congres de idei și de fapte pentru a-l susține. Restul, gloata trupei, luptă până la moarte pentru a dovedi vitejia poporului din care fac parte. Odată victoria obținută, fiecare, cei care mai trăiesc, sunt recompensați. Datoria lor se limitează la ceva material, pecuniar sau proprietar. Datoria generalului trece peste aceste lucruri și vede exemplu pe care-l dă. Aici ne referim la piesa marelui Will și nu la istoria marilor conflagrații din civilizația umană.

Titus este generalul pentru care datoria este totul, apoi vine dreptatea și binele, dacă mai urmează ceva atunci este vorba de fiica sa Lavinia și de fiii lui, mulți la număr, unii morți pe câmpul de luptă, alții încă vii în piesa de teatru.


Lavinia este violată și i se taie mâinile. Pentru a nu divulga numele celor care au înfăptuit asta, făptașii îi smulg limba. Așa cum ne apare această adaptare a piesei de teatru, este ca o plută ce dă să se înece în râul violenței extreme. Toate acestea din cauza delațiunii, forma crudă a corupției, a dorinței de răzbunare. La romani, la fel ca la grecii antici, răzbunarea era simplă; trebuiau omorâți toți membrii familiei, altfel, unul scăpat, fugit și exilat, se va întoarce și va relua șirul întreg de răzbunări. (A. Bonnard).

Oreste a fost cel care a marcat primul în acest meci familial al crimelor. Hamlet, execută același lucru, dar pudoarea Evului Mediu, scade din intensitate. Probabil că revenind la aceeași problemă Shakespeare reiterează violența, pe care o atârnă în cuiul potrivit.


Trebuie să menționez că acest film, sau teatru, sau ce mai contează, atinge paroxismul de mai multe ori, de fiecare dată, tot mai înalt. M-am întrebat atunci la ce folosește, care-i misterul? Răspunsul este bifurcat, poate fi vorba de geniu, de traversarea unei idei pentru a demonstra că de cele mai multe ori și faptele bune se pedepsesc la fel ca cele rele sau că binele (cu datoria și dreptatea) n-au ce căuta împreună, pentru că atunci se produce denaturarea viitorului și nimeni nu dorește un viitor perfect, un viitor obez. Cealaltă cale ar fi că în toate aceste căutări de a perfecționa societatea, prin dreptatea neclintită, produce un soi de naivitate a celui ce crede în aceasta, și asemeni Hydrei, în locul unui condamnat, apar imediat doi, doi de condamnat. Și dacă unul scapă, ai pus-o.

Nu știu dacă folosește cuiva ceea ce scriu, dar n-am terminat.

...am alunecat.


„Ce fericit am fost când am primit vestea că soarele-i doar o lanternă ce-și plimbă fascicolul peste un glob de cristal.”
Carlos Ray, Memorii, Cap.III -Lovitura

miercuri, 29 ianuarie 2014

Accidentul de ski

...ficțiunea măsii !
Eu mă mir, voi vă mirați?

Despre accidentul de schi de acum aproape o lună știe toată lumea. Veștile s-au suprapus cu zvonurile sau chiar cu minciunile.
O istorie nebănuită se născu repede din cauza unui accident de schi, ori nu asta așteaptă toată lumea?

Undeva în Vest, o echipă de cercetători inventară un aparat bazat pe infrasunete, prin care se detecta orice destructurare atomică a unui material supus unor șocuri imediate. Casca schiorului accidentat a făcut obiectul unui adevăr al acestui aparat.
Harpa este sistemul geostaționar compus din șaisprezece sateliți staționari deasupra pământului care gestionează vitezele corpurilor ce au viteze mai mari de 50 km/h. Din start omul, umbra sa văzută din satelit, a fost principial considerată obiect. Schiorul cu pricina nu a fost înregistrat deloc ca fiind purtător de vector cu o elongație tradusă de peste 50 km/h.

Din cauza acestui accident bizar, echipe de chirurgi și interniști din întreaga lume și-au dat cu părerea asupra acestui caz. Aparent nu exista nici o vină. Chiar și judecătorii de instrucție din arondismentul respectiv au refuzat în final să dea o vină clară cuiva, fie persoană, fie instituție sau firmă privată. Era vorba de un cumul de evenimente, și într-o conferință de presă, cineva a pomenit de lebăda neagră a lui Taleb, iar un călugăr iezuit prezent a râs.

Permanent  tabloidele emiteau noi știri despre soarta accidentalului și n-ar fi făcut asta, dacă persoana în cauză nu ar fi o celebritate. Din această celebritate s-au născut pe rând; frustrarea familiei, minciuna reporterilor, neputința medicilor, atitudinea celorlalți. Nici nu mai contează ordinea.

În momentul în care schiorul a putut fi transport, inconștient fiind, doctorii au luat decizia de-al muta într-o locație secretă. Familia a fost de acord. Locul a fost ales undeva în Nord, în preajma unui fiord. Și ca o răzbunare împotriva jurnaliștilor ce nu dădeau pace spitalului, asemeni unor lupi, medicii au adus un alt pacient în camera unde fusese schiorul. A fost adus un pacient din Sud.

Când unul dintre jurnaliști a reușit să ajungă în salonul respectiv, travestit într-o infirmieră, acesta a dat alarma media și ca niciodată, la ușile spitalului s-a îngrămădit lumea. Toți puneau întrebări despre schiorul care nu mai era de găsit. Purtătorul de cuvânt al spitalului a liniștit lumea spunând că pacientul a fost transportat undeva în Vest, poate chiar peste Ocean. Deruta creată de veste nu a reușit să-mprăștie imediat toate carele de reportaj din curtea spitalului, în câteva zile totuși, liniștea de dinainte reveni subtil. Și clădirea spitalului apărea ca de obicei sumbră și anonimă.

Doi reporteri mai glumeți, doriră totuși să știe cine este personajul anonim ce a luat locul schiorului și asta poate numai din dorința de a mai scrie cu ironie un nou articol. Astfel au aflat că bătrânelul venea din Sud de lângă orașul ce străjuia vărsarea marelui fluviu. Era printre puținii eroi ce mai trăiau, trecuse prin războiului mondial fiind pilot. Suferea de o aritmie gravă cumulată cu o tensiune intracraniană crescută a cărei cauză se dovedea a fi necunoscută încă.

Astfel reporterii au dat fuga acasă la el și cu acordul nepoților au reușit să cotrobăie podul și să găsească documente inedite din timpul războiului, ba chiar caiete întregi scrise de acesta, reprezentând o memorialistică ce aducea mai mult a un tratat de filosofie. Publicare unor fragmente au stârnit emoții în rândul publicului.

Așadar ne întoarcem din nou la spitalul cu pricina, unde zilele aglomerate și lipsa locurilor de parcare revin, unde întrebările sunt la ordinea zilei. Se dorește un interviu în direct, se fac presiuni mediatice, se amenajează un studio la etajul cinci, foarte aproape de salonul pacientului, devenit acum celebru.

Bătrânelul poate răspunde în direct, în capul oaselor, în pat, sprijinit de spate...

„Binele, ca opoziție față de rău, ne surprinde numai în momentul în care ne cuprinde; de aceea restul celorlalte, ca plăcerea, dorința ... parvin repede, confuzia fiind totală.
În lipsa Binelui ar trebui să fie Răul, dar nu este nimic, este doar plictiseala și monotonia; Răul de care vorbim tot timpul este o sfidare, căci el de fapt nu există și faptul că-l inventăm este o dovadă a neputinței noastre de a face Bine.
Răul acela nevăzut și greu, ce ne bântuie, ce ne doboară de fiecare dată, este vidul...”

Astfel s-au născut o serie de emisiuni, ce au grupat veștile dintr-o lume demult apusă, cunoscută doar pentru foarte puțini. Moșul a ajuns celebru.

Undeva în Nord, schiorul a murit într-o primăvară. Lumea l-a uitat, familia nu, și dorința ei a fost doar în privința venirii unor vremuri în care vreunul dintre nepoți, dacă vor fi, să-i povestească viața, așa cum el la rândul său a aflat-o de la părinții lui.

Unii oameni mor pentru a deveni celebri, alții suferind de această boală pe parcursul vieții mor într-un mare anonimat. De fapt pentru fiecare merită scrisă o carte, pomenit într-un loc, la o dată, cândva, tot timpul.
Eu din Est vă scriu aceste rânduri.

luni, 27 ianuarie 2014

Binele

≪Este deci evident că nici un alt bine care, prin adăugarea unui alt bine în sine, devine mai demn de dorit, nu poate fi binele suprem. Care este atunci acest bine căruia nu i se mai poate adăuga nimic și care să fie, în același timp, accesibil și omului? Căci un astfel de bine este cel pe care-l căutăm.

Cei ce resping argumentul că lucrul spre care tind toate ființele este un bine spun vorbe goale. În ce ne privește, vom afirma că un lucru este ceea ce toată lumea admite că este, iar cine respinge o asemenea convingere cu greu ar putea găsi ceva mai convingător.

Dacă ființele private de rațiune ar fi singurele care aspiră spre plăceri, obiecția lor ar fi cît de cît acceptabilă, dar, cum și ființele raționale manifestă aceeași tendință, ce sens mai poate avea ce spun ei? Dealtfel, poate chiar și la ființele inferioare există un principiu natural bun, superior de ceea ce sînt ele în sine, care tinde spre binele ce le este propriu.≫ *
Aristotel, Etica Nicomahică, X, II, 30.




În filmul „Two Brothers” există un bine al celor sălbatici și lipsiți de puterea armelor de foc, un bine al tigrilor și filmul se termină astfel că tu simți binele lor, ceea ce din punctul acesta de vedere, al binelui, este ceva autentic, aristotelic chiar.

* Aristotel, Etica Nicomahică, ed. Științifică și enciclopedică, 1988, pag.240.

Acel minunat ochi ivit din cer


De fiecare dată instrumentul a fost cel care a ajutat omul pentru a vedea universul pe înțelesul său.
De aceea un ochi poate fi acea deschidere în care se pierde totul. Dincolo de ochi este doar un albastru pur, pătat ici colo de norii semitransparenți ai sufletelor care amăgite de frumusețea pământului cad pe aceasta. Asta se numește decădere.

vineri, 24 ianuarie 2014

"pilotul comandant poartă întreaga răspundere a accidentului in sine"



Este interesant că Ecaterina Teodoroiu, sublocotenent, poartă întreaga răspundere a retragerii de pe Jiu -în Primul Război Mondial.
Ar mai fi că la Thermopyles, regele Leonidas, poartă întreaga răspundere a dorinței regelui Xerxes  de a ocupa Europa.
Mai rămâne că Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Țepeș, poartă întreaga răspundere a căderii Constantinopolului.

Personaje ce ajung în lumea publică, lipsite de carte și cultură (cultura fiind imagine, cartea fiind ceva elaborat), lipesc cu gura lor searbădă vorbe ce derutează un popor setos lipsit (astăzi) de imaginație.



Semnalul

extras din memoriile lui Alfred Arjénten, discipolul necunoscut al lui Nikola Tesla,
iarna lui 1896, ianuarie,

≪Fiind francez la origine, Nikola mă trimite în Transylvania pentru a găsi un perimetru care să corespundă măsurării unui nou parametru pe care tocmai îl descoperise.
„Înveți repede limba de acolo, căci este înrudită cu latina, ce naiba, suntem același imperiu...!”
Nikola Tesla, un mare admirator al antichității, se referea la Imperiul Habsburgic după cum am aflat mai târziu și nu la Imperiul Roman cum crezusem eu.

Citind cartea lui Jules Verne, Castelul din Carpați, profesorul meu era convins că undeva în munții din mijlocul curburii masivului Carpați se poate detecta cu ușurință câmpul care măsoară timpul.
N-am fost disperat nici când la vamă am pierdut jumătate de zi, sau când drumurile foarte proaste îmi produceau întârzieri zilnice de câteva ore, oricum cuferele cu instrumente ajungeau după mine la câteva săptămâni -fiind transportate separat pe Dunăre, ceea ce mă intriga era apatia și lipsa de mișcare a locuitorilor, aveam impresia că nimic nu le putea distruge modul lor de trai. Spre norocul meu aveam la mine un roman nou apărut în Anglia scris de un anume Bram Stoker, care făcea referire la locurile pe care le vizitam și din care citeam și mă amuzam zilnic.

10 februarie

Am primit instrumentul perfect, el a fost adus în mai multe transporturi pentru a nu fi furat și asamblat de alții, cu toate că nimeni nu știa nimic despre el. Dar cum povestea telefonului este încă vie în mintea mea, mi s-a părut normal ca toată procedura să dureze atâta.
La hotelul din cetatea Alba unde stau, nimic nu lasă bănuieli, suntem niște arheologi veniți să caute comori în cetățile dacice. În acest sens, ne ajută foarte mult recomandarea domnului Hasdeu, prieten foarte bun cu Nikola, cu toate că acesta este din țara vecină.

14 februarie

Împreună cu companionii mei am ajuns în satul care ar desemna geografic un epicentru pentru lansarea semnalelor speciale descoperite de Tesla. Instrumentul perfect reușea să trimită semnale până în America, și asta cu cea mai mare viteză. Numai acordarea lui ne-a luat câteva zile, pentru că vedeți dumneavoastră, sensibilitatea lui ține de locul unde se află, de presiunea atmosferică, umiditate, magnetismul solului și mai ales de ecoul munților din apropiere.

18 februarie

Am trimis un ghid semnal prima dată, pentru a deschide o fereastră în câmpul magnetic de maximă intensitate aflat la cel mai apropiat punct Lagrange. După câteva secunde am primit semnalul înapoi rezonat prin instrumentul perfect aflat la Nikola, în America, mai precis lângă cascada Niagara, unde avea suficientă energie electrică pentru experimentele sale. Am încărcat pilele din nou și-am montat lira de memorie, care a stat toată noaptea deschisă pentru a reține semnalele trimise de peste ocean.
Lira arată asemeni unui picior posterior de cicadă, numai mult mai mare și cu mii și mii de fire de aur și traversau un perimetru asemănător cu cifra opt.

19 februarie

Am primit semnalul, dar nu-l putem descifra, îl reluăm de fiecare dată și nu înțelegem nimic.
Am trimis la oraș pe cineva să-i telegrafieze lui Nikola să ne spună ce se întâmplă.

20 februarie

Tesla ne-a răspuns imediat și ne roagă să-i trimitem lui semnalul captat, montând lira invers la instrumentul perfect. Cunoșteam procedura, numai că așa pierdeam semnalul primit și dacă dincolo nu-l mai primea nu ne mai puteam da seama ce s-a întâmplat de fapt.

21 februarie

Totul a mers perfect ieri, am reprimit un semnal inteligibil, care ne invita la așteptare, asta până dincolo se reușește o altă acordare.

22 februarie

Tesla ne roagă să fim pregătiți pentru că va trimite un semnal de mare intensitate, care va trebui, datorită antenelor montate, să facă înconjurul pământului prin punctele Lagrange. Îmi mai scrie că primul semnal era de fapt venit din viitor și că acum va răspunde.≫

Caietul cu însemnări al lui Alfred Arjénten a fost găsit de patrula imperială trimisă repede din cetate ca urmare a exploziei ce a survenit în după amiaza zilei de 22 februarie 1896. Suflul exploziei a dărâmat câteva case și a avariat biserica. Dintre săteni n-a pățit nimeni nimic, toți fiind la o sărbătoare, în schimb toți însoțitorii lui Alfred Arjénten au fost găsiți fără suflare, în afară de el care a surzit și și-a pierdut mințile.


Nikola Tesla se pare că a repetat experimentul mult mai târziu, cu un echipament mult mai puternic, asistat de Marina Militară Americană.
În caietul de observație ținut la laboratorul Westinghouse de la Niagara, s-a găsit o notiță care povestea de un semnal venit din viitor și care descifrat însemna o poziție geografică. Coada semnalului o forma literele SOS, ceea ce însemna o chemare în ajutor.
Nikola Tesla, a format un semnal asemănător, prin care a transmis că a poziționat cu precizie epicentrul semnalului și că va trimite ajutoare.
Într-una din notele sale târzii, Nikola Tesla avertiza asupra prăbușirii iminente a unui avion în zona în care l-a trimis pe Alfred Arjénten în iarna lui 1896. Iar, ideea de a răspunde acum nu i se mai pare bună, căci sigur s-a intercalat prea devreme peste operațiunile de salvare din viitor.

joi, 23 ianuarie 2014

„La munte nu-i ca la câmpie, cum iarna nu-i ca vara”


Thor Heyerdahl a fost un norvegian care nu știa să înoate și care împreună cu alți cinci - patru norvegieni și un suedez, au parcurs în 1947 în 101 zile, 8000 de kilometri, traversând practic Oceanul Pacific de la est la vest, călătorie ce a durat peste trei luni de zile. Se mai amintește faptul că toți însoțitorii nu erau marinari și nici constructori de nave. Traversarea de fapt s-a făcut cu o plută din lemn de balsa cu o singură velă. În această aventură nu au întâlnit nici un vas, fie el militar sau comercial. Au avut o stație de radio cu ajutorul căreia comunicau la intervale rare, poziția lor geografică. Cartea pe care a scris-o după aceea a avut un succes enorm, iar documentarul de mai sus a luat premiul Oscar în 1950. Toate acestea le-a făcut pentru a demonstra o teorie proprie conform căreia arhipelagurile Pacificului au fost populate de oamenii din America de Sud și nu invers, din Asia, după cum se susținea până atunci. În încheiere trebuie doar să menționez că numai ambiția și dorința de cunoaștere l-a făcut un om faimos, pentru că prin natura sa de european nordic, nu avea absolut nimic în comun cu cele demonstrate de el și călătorite în lumea-n întreagă.

Personajele care populează viața noastră politică n-au auzit de acesta și de aceea scot inepții la fiecare nereușită, pe care alții trebuie să le și creadă. Devenim pe zi ce trece tot mai triști.

miercuri, 22 ianuarie 2014

Conjurația imbecililor politruci

Your men will fall by the sword, your heroes in the flight.

http://www.obiectiv.info/accidentul-aviatic-din-apuseni-filmul-evenimentelor-de-la-decolarea-avionului-pana-la-finalizarea-operatiunii_29706.html
Conjurația imbecililor scrisă de John Kennedy Toole este ceea ce trebuia să urmeze după De veghe în lanul de secară a lui Jerome David Salinger care apare ca o apoteoză a Idiotul-ui lui Fiodor Mihailovici Dostoievski, ne arată -toate trei, cu trei nume, prin multitudinea de personaje, tipologia oamenilor lipsiți de bun simț, a celor ce aspiră și nu transpiră, la oportunism, pe care eu îi numesc în final, politruci.

Dacă vreun ministru al țării mele (sau fost ministru) a citit cele trei cărți, va înțelege, dacă nu le-a citit, sigur este un politruc. Judecata mea simplă vine după ani și ani de așteptări, în care oameni nevinovați mor cu miile an de an pe șosele în lipsa autostrăzilor.

Coșmarul MIG-urilor s-a terminat numai acum câțiva ani și asta prin eradicarea oricărui zbor militar cu acest tip de avion.

Am trăit să o văd și pe asta, spun cei bătrâni, iar eu de vârstă nu mă plâng. Am trăi să văd că mor oameni din cauza neputinței unor miniștri, șefi de servicii, sau chiar înalte grade militare. Un cinic ar fi scris că era cazul. România are la conducere niște politruci, oameni fără nici o pregătire profesională și pe lângă asta sunt foarte lași.

România este condusă de conjurația politrucilor lași, această conjurație ar fi putut fi distrusă (parțial) de anvergura accidentului aviatic din Munții Apuseni, numai că ne lipsește personajul care poate să o facă. O dovadă în plus că primul ministru, de o lașitate binefăcătoare, respiră bine.

marți, 21 ianuarie 2014

Ulise și Penelopa - mitul unei înțelegeri

http://lemmasoft.renai.us/forums/viewtopic.php?f=46&t=204&start=4200


Lumea-n vânt. Cutezarea. Călătoria, fie ea cu vântul potrivnic, n-o face mai dorită, ci doar mai grea.
Ulise pleacă din Itaca lui cea dragă la război, lăsându-și nevasta -Penelopa, în grija mamei -grea grijă și peste toate  mai era și un copil, Telemah, care abia gângurea. Plugul l-a iertat.

Întreb și eu: oare acestă plecare, nu este cumva și o înțelegere, ca preambul, nu ca ca regie!
Mă mir și eu: oare toate aceste lucruri nu se repetă și toți care eșuează, nu sunt aidoma tovarășilor lui Ulise?
Verific și eu: nu există totuși o simbolistică, o nuanțare subtilă, a luminii ce dă de fapt cunoaștere?

Dacă scriu că alții înaintea mea au rezolvat misterul și eu doar trebuie să-l verific prin mine, ar fi ceva greșit, sau dimpotrivă viața mi-ar fi mai simplă, existând deja o rezolvare. Ori retorica aceasta care mă înconjoară mă face să trăiesc, în lipsa ei aș fi o gumă de șters.

Indra Kagis McEwen
Hestia, căminul, este substantivul feminin legat de verbul histémi, „eu înalț”, o legătură care accentuată mai departe de ortografia ioniană a lui hestia ca histia. Însă histia (neutru plural) sînt de asemenea vele, așa cum s-a remarcat mai devreme. De asemenea legat de verbul histémi, și esențial constituirii fiecărei gospodării grecești drept cămin al său, era războiul de țesut. un război de țesut grec nu era orizontal, ci pus drept, și era histon. Astfel era catargul unei nave.

Totul în Elada acelor secole timpurii era în mișcare; nu numai în lumea divină a zeilor și physis-ului nemuritor, ci și în lumea umană (la acea vreme, încă nu total separată de divin), cu noile orașe și ordinea lor politică emergentă, și navele rapide care pleacă în expediții colonizatoare, purtînd în carcasele lor goale focurile de cămin ale orașelor-mamă către destinații îndepărtate, în toată lumea cunoscută.

Și astfel, în însăși imaginea polis-ului, anume a celui creat recent, și a cărui creare era o trăsătură atît de esențială, altarul (naos) zeiței a devenit o navă (naus) cu „vîsle [euére' eretma], aripile oricărei/Corăbii”. Statuia de cult a fost înlănțuită întrucît era, în esență, mobilă. Templului îi era acordată mobilitatea pentru că fusese, în esență, țintuit.≫

Indra Kagis McEwen, Străbunul lui Socrate, Idea Print&Design, 2011, pag.99-100.

Fata cu elefant




Slăbiciunea mea pentru apă, pentru pachiderme, pentru...

duminică, 19 ianuarie 2014

12Metaxa


Dacă există o conexiune a echilibrului cu dorința, sau dacă se poate asocia o băutură fină cu felul subiectului de mai târziu, sau dacă chiar putem discuta în felul în care bem, ei bine; ar fi cea mai scumpă minciună. Asta pentru că odată cu golirea sticlei, se umplu paharele, apoi creierele noastre, și oricât am dori să fim decenți -datorită băuturii fine, ne-am pierde repede în înjurături și blesteme. Toate acestea din cauza cantității, a excesului. Altfel ce oameni am fi. Mă gândesc cât de finuț aș putea fi; pe o panglică albă, cu o textură asemeni inului, un rând măcar scris cu vin roșu, un rând întortocheat: oricum ceva legat de sex.

Ascunderea


Albert Camus
≪Pasifae dorește taurul din castitate. Ceea ce reprezintă el este propria juisare, juisarea fulger și nu acea suită de acte repetate și șlefuite, țipetele, voluptățile gîfîite, plăcerile urmărite ani în șir pentru urmărirea unei fuziuni imposibile. Taurul rapid și înfocat ca un zeu. - Pasifae (cînd intră el): O, puritate!≫

__________________________
Albert Camus, Carnete, Rao, 2002, pag.415.

joi, 16 ianuarie 2014

Să sugi

în onoarea lui C. Bukovski

Spre miezul nopții,
Cățeaua lătra disperată.
Suntem iarna-n-călduri.

Am ieșit afară deodată,
Și-o pizdulice-și plimba potaia pișată;
Pe strada din fața mea.

Mai urma doar următoarea.

miercuri, 15 ianuarie 2014

Trei poezii - prima a lui Eminescu

Timișoara, P-ța Libertății

De-or trece anii ...
Mihai Eminescu

De-or trece anii cum trecură,
Ea tot mai mult îmi va plăcé,
Pentru că-n toat-a ei făptură
E-un "nu ştiu cum" ş-un "nu ştiu ce".

M-a fermecat cu vro scânteie
Din clipa-n care ne văzum?
Deşi nu e decât femeie,
E totuşi altfel, "nu ştiu cum".

De-aceea una-mi este mie
De ar vorbi, de ar tăcé:
Dac-al ei glas e armonie,
E şi-n tăcere-i "nu ştiu ce".

Astfel robit de-aceeaşi jale
Petrec mereu acelaşi drum...
În taina farmecelor sale
E-un "nu ştiu ce" ş-un "nu ştiu cum". 





Cine naiba mai e și Tom Jones ăsta?
Charles Bukovski
traducere Dan Sociu
de vreo două săptămîni
eram încurcat cu o puștoaică
de 24 de ani în New York -
asta se-ntîmpla
în timpul grevei gunoierilor,
și într-o seară stabila mea,
gagica mea clară, o femeie
de 34 de ani,
a intrat peste noi, zicînd
„vreau să-mi cunosc rivala”.
cînd a văzut-o, i-a spus
„o, ce pizdulice drăguță ești tu”
și pe-urmă au început
să se zgîrie -
țipete de pisici sălbatice,

gemete, sînge și pișat...
eram în chiloți, și beat.
am încercat să le opresc,
am căzut, mi-am julit un
genunchi. au luat-o pe scări,
s-au rostogolit în stradă.

au apărut patrulele de poliție,
un elicopter se-nvîrtea pe deasupra.

stăteam în baie și mă
priveam în oglindă.
rareori ți se-ntîmplă
la 55 de ani lucruri
atît de minunate.
eram mai tare decît Revoltele
din Watts.

stabila mea, aia de 34,
s-a-ntors în casă.
era pișată toată,
hainele rupte,
cu doi polițai după ea
care voiau să știe de ce.

mi-am aranjat chiloții
și-am încercat să le explic.

Charles Bukovski, Dragostea e un cîine venit din iad, Polirom, 2007, pag.124-126.


Pavor nocturn
Dan Sociu
[...]
într-o galaxie îndepărtată, cu milioane de ani în urmă,
au fost zile de vară cînd, spre sfîrșitul lor,
la întoarcerea acasă, am fi putut să rămînem o familie
tînără, cu sare de mare pe piele, viitorul intact și
nucleele atomilor în specia lor inițială. o ploaie scurtă
s-ar fi topit deasupra flăcărilor, arcuindu-se peste
autostradă, fără să o atingă.
dar verile acelea s-au terminat, acum
n-ar fi decît un ocol furios, fără impact,
printre umbre.
[...]


Dan Sociu, Pavor nocturn, Cartea Românească, 2011, pag.65.

marți, 14 ianuarie 2014

Etrier


- Mamă, am primit un etrier.
- ...
- Mamă, etrierul le ține strâns pe toate.
  Oamenii pot deveni etriere.
  Ana lui Manole spre exemplu.
- ...
- Dacă am băut?
  Da mamă, beau.
  Mamă, cei ce n-au etrier în casă au să zboare,
     La prima beție,
     La prima alunecare,
     La primul impuls,
     La primul smuls,
  a celui ce-și zice Pământ.


- Mamă! mai ești la telefon?
- ...
- Am văzut un stâlp, un stâlp care era prins în pene.
  Pene de lemn, pene care nu zboară și nici stâlpul n-o mai face.
- Mamă, sună a ocupat!



Toți invitații mi-au adus câte-un etrier.
Toți cumpărați de la același producător.
Același fier și aceeași rugină.
Numai ultimul (invitat), mi-a adus un pantof de femeie.
Un pantof cu număr mic și toc înalt.


Și toate etrierele s-au supărat.
Așa ceva nu era neapărat.
Tocmai azi când a fost furat singurul cel mai mic nufăr din lume.



duminică, 12 ianuarie 2014

Vinul invalizilor

COTES DE PROVENCE - Cultivé par les invalides de la Légion Etrangére

Printr-un întreg circuit ce ține numai de coincidență, am primit un vin din Franța care este făcut de invalizii Legiunii Străine. Pe când așa ceva și la noi.

http://www.delcampe.net/page/item/id,234628264,var,Militaire--COTES-DE-PROVENCE--Cultive-par-les-invalides-de-la-Legion-Etrangere--Puyloubier,language,E.html

sâmbătă, 11 ianuarie 2014

Muie

Platon, Scrisorile.Dialoguri Suspecte.Dialoguri apocrife, univers enciclopedic gold, 2011,pag.173.

Pe râu


≪Orbul care iese noaptea între ora unu și patru cu un alt prieten orb. Pentru că sînt siguri că nu vor întîlni pe nimeni pe străzi. Dacă întîlnesc un felinar, pot rîde după pofta inimii. Rîd. În timp ce, ziua, mila celorlalți îi împiedică să rîdă.
„Să rîd, spune acest orb. Dar asta nu interesează pe nimeni. Ceea ce interesează într-o carte, sînt semnele unei existențe patetice. Or, viețile noastre nu sînt niciodată patetice.”≫
Albert Camus, Caiete *



Barca, împinsă gravitațional de apa unui râu leneș de câmpie, pe care meandrele spectaculoase, îl împingeau spre maluri asemeni unui zbor plenar, lăsa un siaj subțire care nu reușea să necăjească deloc oglinda maiestoasă a apei.

În barcă, tăcuți, lipiți unul de altul, tatăl și fiul, priveau cum ceața se ridica încet, spărgea malurile, ca mai apoi să se arunce asemeni unui val spre pădurea rară, chinuită de frig, neterminată-n zare.

Cum nici o ființă nu cuteza să se arate în lungul râului, pustiul ce se ivea din pământ, odată cu ridicarea calmă a ceții, îi arătă pe cei doi ca fiind niște rătăciți, niște călători ce umblaseră la nesfârșit pe acest pământ așteptând de fiecare dată, la fiecare eveniment, să li se arate locul unde puteau să tragă la mal.

Apa trebuia să le arate locul. Râul în oglindirea sa trebuia să descătușeze imaginea ce o ținea prinsă și să-i dea voie să se arunce în fața ochilor celor doi. Însă așa cum învățaseră, și fiul prindea repede meșteșugul, prin apă se vedeau construcții fantomatice, tot felul de mișcări necunoscute, și nici un loc unde-ar putea trage.

De aceea nici până astăzi autorul nu ne-a putut spune dacă cei doi veneau prin apă și ne vedeau civilizația, fiind orbi în privința noastră sau noi; la rândul nostru, orbi și fricoși, nu cutezăm să aflăm ce se petrece în lumea peliculară a apei și asta ne dă fericirea.



* Albert Camus, Caiete, Rao, 2004, pag.71.

Degenerare


În România, clasa conducătoare degenerează pe zi ce trece. Undeva pe Columna lui Traian, un dac, se pare că un tarabostes, își dă palme...

joi, 9 ianuarie 2014

Inside

http://www.rickdobsonphotography.com/p535020147/h17c0f612#h5570b92c
Priviți toate fotografiile lui Rick Dobson și pe aceea pe care o veți alege, pe care vă place, vă caracterizează. Personal v-am arătat. În schimb linkul mă dezvăluie. Și fac toate acestea pentru că acest fel de exhibiționism face bine la adrenalină. Data viitoare trecem în lumea mamiferelor.

A doua Renaștere

Coperțile volumelor - Ed. Științifică 1967
Iorgu Stoian, traducere, cuvânt înainte și note

≪Dar André Bonnard nu este numai un mare erudit și un subtil gînditor. El este - cum subliam mai înainte - și un mare scriitor. Foarte bine informat, fără a face însă paradă de erudiție, ci reținînd din noianul de fapte numai ceea ce este esențial, el știe întotdeauna să găsească formulările și caracterizările cele mai potrivite și mai pregnante (fără a cădea vreodată în schematism), care se fixează și rămîn, pentru totdeauna, în mintea cititorului. Ceea ce nu exclude subtilitatea, uneori uluitoare și chiar paradoxală, întotdeauna însă cuprinzătoare și complexă ca realitatea însăși.

Totul cu o mare putere de evocare și într-un stil alert, ușor modernizat, fără a depăși însă limitele convenabile.
Iată numai cîteva din aceste caracterizări, unele privind aspecte mai generale sau diferite situații, altele măiestre portrete ale marilor personalități din istoria Greciei antice.

„Înainte de Platon - se observă, de pildă, undeva - literatura greacă este în primul rînd, poezie. Poetul este, pentru oamenii din secolul al V-lea, educatorul tineretului și educator al cetății. De la Platon și după Platon, literatura greacă este, în primul rînd înțelepciune, știință, filosofie. Filosoful, savantul, nu poetul, este educatorul indivizilor și al cetăților. Lumea se îndepărtează de Homer și de hellenismul care provine de la el. „Scumpe Homer - spune în Republica un personaj - care cetate s-a administrat mai bine grației ție? Care oameni au devenit mai buni? „De aici faimoasa condamnare pronunțată de Platon împotriva poeziei, și în primul rînd lui Homer. Meșteri ai minciunilor, poeții sînt izgoniți din cetate”.

„Ceea ce este puternic și îndrăzneț în această înțelepciune - observă Bonnard, în altă parte, referindu-se la marele filosof materialist care a fost Epicur - este această afirmație, constant repetată, că omul este născut pentru bucurie și că bucuria se bazează pe corp și pe strînsa unire, în viață, dintre conștiința de a trăi și trup. Epicur a scris această frază, care a apărut multora scandaloasă: Principiul și rădăcina oricărui bun se află în plăcerile stomacului. (Este, desigur, un scandal pentru oamenii care nefiindu-le niciodată foame, își pun plăcerea în altceva, de pildă în posesiunea unor lucruri rare, pe care nu le vor duce nicăieri.)

În realitate, privind în jurul nostru și mâine poate în propria noastră țară, ar trebui să avem grijă de a nu uita niciodată că o înțelepciune care nu pornește de la condițiile materiale ale conștiinței este o înțelepciune cu totul imaginară. Mai mult: inumană. Epicur, în ceea ce îl privește, n-a uitat niciodată, fie și pentru un moment, că puterea de a gîndi și de a se exprima este strîns legată de posibilitatea de a mînca și a bea, de bucuria de a respira.≫ *

*
Dacă lucrurile ar rămâne aici -ceea ce nu se întâmplă niciodată, am privi civilizația ca ceva static, de neschimbat, dar și de nepătruns. Cei care o fac și reușesc, sunt posesori atunci a unor rețete secrete în această lume a încuiaților.

În iulie 1969, primul om ajungea pe lună. Americanul Neil Armstrong a simțit că trebuie să pună următoarea frază, la primul pas pe lună. Nu știu dacă fraza a fost inițiată în acel moment sau dacă nu a fost pregătită.

"That's one small step for man, one giant leap for mankind." 

Așa cum o citesc eu (fraza de mai sus), ea este poezie și mai puțin înțelepciune. Este necesar să amintim că poezia este matematică. Ceea ce Platon a evitat să scrie, și felul acesta a venit minunat viitoarei religii, este că un conducător pentru a conduce, trebuie să fie și poet. Astăzi, cei care nu reușesc asta, sunt de fapt încuiați. Un om complet, universal, este cel care pune simțurile în prim planul existenței sale. Cele ce vin odată cu educația le completează. Ba, să fim poeți, să cercetăm Universul și să-l recităm pe Eminescu.


__________________________
* A. Bonnard, Civilizația greacă, ed. Științifică, 1967, vol. I, pag.18-19.

marți, 7 ianuarie 2014

Trădarea ca program existențial

to N (ideea imaginilor o am de la el)
Zdzisław Beksiński (24.02.1929-21.02.2005)
Walter van Rossum

În Cuvintele, Sartre își dizolvă vechile credințe în acidul ironiei, deasupra ridicându-se aburii voioși ai descompunerii. Trădarea devine program:

„La zece ani nu-mi cunoșteam încă maniile și felul de a gândi, iar îndoiala nu trecuse încă peste mine. Îi dădeam înainte cu gura, umblam orbește, eram fascinat de spectacolele de pe stradă, năpârleam neîntrerupt și puneam învelișurile lepădate pur și simplu unul peste altul. Mergând în sus pe rue Soufflot, intuiam la fiecare pas, în felul cum imaginea mea se oglindea pe neașteptate în vitrine și dispărea apoi când treceam mai departe, fiecare mișcare a vieții mele, legea vieții mele și ordinul fii infidel tuturor! Umblam numai și numai cu mine.”

Pare să fi căzut la pace cu vântul, cu sine însuși, cu graba.

„Am devenit și am rămas un trădător. [...] Fiindcă nu mă iubeam îndeajuns, am tot fugit înainte, pentru a găsi un refugiu. rezultatul: m-am iubit și mai puțin [.... Ieri am acționat greșit, pentru că asta a fost ieri, și astăzi intuiesc deja verdictul sever pe care mi-l voi da mâine. Refuz mai ales orice intimități: plin de respect, îmi îin trecutul la distanță. Tinerețea, maturitatea, chiar și anul care tocmai s-a încheiat, toate sunt mereu Ancien régime; noul regim se anunță chiar în clipa de față, dar niciodată nu se inaugurează: mâine te poți rade pe gratis.” *

Marina Ann Hantzis (14.03.1988)
[...] Este de ajuns să-l cităm pe Alexandre Kojève, filosof și contemporan al lui Sartre: El a numit gândirea lui Sartre „filosofia cercetașului”. Săgeata aceasta trimisă de la înălțimea unei catedre intenționa să doboare o minte liberă, dar, în schimb, a lăsat o urmă care ne ajută să lămurim multe necunoscute. Cercetașul se află în mijlocul pădurii și trebuie să se orienteze cu mijloacele de la fața locului, iar pe unele trebuie să le creeze singur. S-ar putea spune că în prima perioadă de creație, când a scris Greața (romanul a apărut în 1938, l-a preocupat însă aproape tot deceniul al patrulea) și Ființa și neantul (1943), intenția lui Sartre este să se rătăcească și în același timp să-și piardă cititorul într-o pădure virgină. În roman, ca și în lucrarea filosofică, el merge pe firul aceleiași experiențe: în lume, omul nu poate avea nici o existență, nici o gândire stabilă. El este liber, este nejustificat și blestemat să se inventeze. Dar fiecare inventare a lui însuși și a lumii trimite iarăși la acela care o face: nejustificat până în măduva oaselor. La finalul romanului Greața, o melodie indică drumul, iar la sfârșitul tratatului Ființa și neantul avem de-a face cu patosul antiumanist și plin de voioșie al zădărniciei: fluieratul în pădure.≫ **

 _________________________________
*,** Walter van Rossum, Simone de Beauvoir & Jean Paul Sartre, Paralela 45, 2003,pag. 97, pag. 101-102

luni, 6 ianuarie 2014

Falanster


În urma unei vizite în Grecia, locotenentul Dan decide să se însoare cu principesa Silvia. Încă o conveniență în plus pentru casa regală nu conta. Locotenentul luptase cu eroism pe marele fluviu și reușise cu mica sa companie să stăvilească avansul inamicului pe apă și pe uscat. Cu cele două tunuri antitanc de 75 de mm făcuse ravagii în rândul mobilelor ce debarcaseră. Mai înainte scufundase trei vedete și patru șalande. Locotenentul Dan își pierduse un ochi în acea luptă. Așa arăta acum mai fioros, dezvoltându-și un tic nervos al capului, care uneori se întorcea brusc în partea ochiului lipsă.

Astfel, în urma acestui mariaj, avantajele cădeau bine în ambele părți. Regele avea nevoie de-o alianță morală -cel puțin, dacă nu oficială cu eroul poporului, iar eroul se împiedeca și cădea într-un butoi cu monede de aur. Neavând un fiu, regele spera la un nepot care să-i urmeze direct la tron.

Locotenentului Dan nu-i păsa de putere. Locotenentul Dan iubea banii. Această dragoste desăvârșită îl cuprinse în urma unui vis pe care-l avuse în umbra unor chiparoși pe malul Eridanului. Un zeu îi arătă cum să construiască un templu. Și templu acela îl vedea tot timpul cu ochiul său cel mort.

Colindă jumătate de țară. Văzuse multe, nimic nu-l impresionase. La întoarcere se opri în comuna Scăienii de Sus, aproape de capitală. Se opri doar să alimenteze cu apă automobilul. Ordonanța sa dădu fuga la birt și se-ntoarse cu ceva mâncare. Preotul îl recunoscu și-l binecuvântă. Locotenentul Dan salută scurt din cap, militărește.

Lângă fântână veni și-un copil ce se juca cu cercul. Se opri în fața militarului uitându-se la ochiul său mort. Locotenentul Dan îl întrebă ce vede. Copilul se bâlbâi prima dată, apoi spuse încet: „o casă”. Fu întrebat încă o dată ce vede: „o casă mare”, veni repede răspunsul de data asta.

Ne oprim aici”, spuse locotenentul ordonanței și privi în jur, căldura zilei se ridică în umbra apusului de soare, lumea ieșea pe stradă. Comuna avea vreo trei mii de locuitori, iar cele câteva sate arondate încă pe atâta.
Mergem la Primărie!

Primarul ridică din umeri, nu avea în urbanismul comunei un loc atât de mare pe cât cerea locotenentul, dar se putea aranja în extravilan.
Atunci acolo facem o nouă primărie și chiar o nouă biserică, mutăm centrul comunei.
Primarul plecă ochii. Asta însemna cel puțin o mie de locuri de muncă și bani mulți...
Primarul visa deja cu ochii deschiși.

Într-un an de zile locotenentul Dan ridică la marginea comunei o clădire uriașă ce aducea a ciupercă. În umbra uriașei corole intra și primăria cea nouă și biserica promisă, toate într-un stil nou, pavilionar, întins asemeni mușchiului verde în jurul copacului. La clădirea ciupercă i-au spus templu.

În templu, lumea -adică toată suflarea satului mergea după masa, nu exista o oră fixă. Fiecare își petrecea câteva ore în încăperile labirintice, era tot timpul coordonat de cineva. La intrare își lăsa hainele și încălțămintea într-o garderobă, de acolo trecea într-o baie, de unde după o spălare îndelungată, îmbrăcat sumar, era condus la diferite cursuri, discursuri, filme sau piese scurte de teatru, jocuri sau lucru manual, diferite modele, de la țesături, croitorie, până la microsudură și nanometrie. Sportul era o artă aici, la fel ca igiena sau contemplarea. Tot timpul exista o asistență la cerere, i se explica fiecăruia ce nu înțelegea, mai ales de fiecare dată când cerea asta. La ieșire, la căderea nopții, cu hainele vechi, dar spălate și călcate, era condus spre casă.

Într-un scurt timp, fără deosebire de vârstă, cu o programare bine ticluită, toată comuna participa la acest falanster cultural. Chiar și preotul participa, astfel devenise curios de școala eleată de filosofie și cerea tot mai multe cărți în această direcție. Ajuns acasă adormea fericit, slujbele de la biserică luaseră o cu totul și cu totul altă turnură. Oarecum epicureismul se instalase.

Duminica lumea ieșea pe stradă ca în zilele de târg, nu se mergea la templu, singura zi cu adevărat liberă. În jurul fântânii oamenii jucau șah sau jocul cu mărgele de sticlă, bărbații se mai luau la trântă la umbra teilor bătrâni, exersau figurile de judo învățate, femeile întindeau un fileu și se întindeau la un volei sau badminton. Unele figuri mai retrase își exersau poeticile într-un carnețel. Copiii alergau de colo-colo, imitând ilustre figuri din filmele de animație.

Munca era o stare transcendentă. Oamenii de prin împrejurimi auzind și ei de templu, veneau să întrebe. Erau și ei primiți.

Undeva în mijlocul templului, era o statuie care reprezenta un bărbat.
Era locotenentul Dan ce căzuse la datorie pentru apărarea țării. Țara lor mică și pitică, devenise celebră datorită educației, sănătății intuitive -o știință nouă, dar mai ales geriatriei. Se pare că oamenii aici deveneau veșnici.




duminică, 5 ianuarie 2014

Poarta infernului


LA PORTE DE L'ENFER - Bande-annonce VO de CoteCine

 „Poarta infernului. Film japonez cam în stilul american. Dar pe lîngă arta asta barbaria artei noastre”
Albert Camus, Caiete, iulie 1954



___________ 
Albert Camus, Caiete, Rao,2002, pag.446

sâmbătă, 4 ianuarie 2014

Stars war

Areopagul, Athina, 2012

Am întrebat de locul acela.
Am întrebat de piatra aceea.
Iarba mai crește-n umbra ei?

Râul care curge-n apropiere,
N-a prăvălit piatra?
În iarbă sau zăpadă
Mai este urma?

Zbor solid


...și atunci aripile lor s-au lipit de aerul dens și viu din calea afară...

vineri, 3 ianuarie 2014

La ora asta

eXport
Mi-am mai pus un pahar de vin la ora asta.
Am fost la niște prieteni mult mai devreme, adică ieri.
Am dus un pet de plastic de 2,5 litri cu vin. Vin pe care-l îngrijesc din octombrie.
Ajuns acasă la această oră târzie, după ce am băut ceva țuică, ceva bere și mult vin dus de mine, mi-am mai turnat un pahar de vin, tot din acela făcut de mine.
Am dorit doar să încerc gustul, să văd dacă mă trădează vinul.
Și este așa; vinul are același gust. Vinul nu are hotare. Lucrul acesta m-a făcut să scriu, să împărtășesc secretul; știut de toată lumea, căci de aceea vinul se îmbuteliază.
Ceea ce am reținut în final, este că vinul meu nu are hotare și aș putea să-l îmbuteliez și să-l export în întreaga lume. Cum aș putea face asta când el -vinul meu, nu mai este, l-am băut pe tot.

joi, 2 ianuarie 2014

Lui Nichita Stănescu

De la Timișoara europeană

Sufletul lui avea două uși,
Pe una intrau toți și pe cealaltă nu ieșea nimeni.
Crezul lui era cu două ferestre;
La una stătea El, la cealaltă stăteau toți.
Poezia lui este o casă.
O casă în care stau Toți.
Și pe care El a părăsit-o,
pentru ca toți să intre în ea.