joi, 31 mai 2012

Contralumina

contralumină prin reflexie
Contralumina este una din iluminările de cel mai mare efect. Folosirea ei impune însă luarea unor măsuri de precauție. Dacă soarele se află în direcția fotografierii, el trebuie acoperit de către elementele din primul plan care compun imaginea. În acest scop pot servi zidurile, copacii și multe altele.”

din cel mai bun manual de fotografie editat vreodată în țara noastră:
Helmut Stapf, Practica fotografică, ed.Tehnică, 1958, pag.181.

Asta îmi amintește de felul în care privești Zeul, crezând că te orbește lumina lui directă, ea se reflectă.
Mai târziu orb, nu mai tânjești după lumină, ci după cunoaștere. În felul acesta ai de fapt lumina și mai departe privești Zeul în ochi.

miercuri, 30 mai 2012

Phaidra - ekkyklema - Tangerine Dream - Phaedra





H. Weill, după Aristophanes din Bizantion: ≪Ekkyklema era un aparat de lemn cu roți, care desigur că a fost modificat pe măsură ce mașinăria s-a perfecționat, dar  al cărui scop a rămas același : de a i se înfățișa spectatorului, fără schimbare de decor, ceea ce era îngăduit  să se petreacă numai înăuntrul palatului, și nu în fața lumii, sau personagii care ies din palat, dar trebuie să rămînă întinse pe un pat greu de urnit din loc. Era, așadar, un soi de scenă mobilă, care putea să se așeze, în clipa voită, fie în orchestra, fie pe estrada unde jucau actorii, dacă admitem că jucau pe o estradă ridicată. Toate aceste date privind organizarea materială a spectacolului sînt însă departe de a fi pe deplin lămurite.≫ *

Phaidra (Fedra) este a doua soție a lui Theseus (Tezeu), este sora Ariadnei și se află pe colina Akropolis, acolo din porunca ei s-a clădit un templu numit de ea Hippoletyion. Printre coloanele templului se vede golful Saronic, peste el, Argolida, țărmul spre limita mării se numește Troizen(a). Acolo fiul amazoanei Hippolyta (prima soție) și al lui Theseus vânează, tresaltă peste dealuri și se strecoară printre păduri. Pentru Hippolytos castitatea este sacră, probabil că moștenește de la amazoană această fire. Pentru acest vânător de neam regesc numai Artemis există, și fecioria lui îi este păstrată intactă, nu dorește nici o femeie, nu dorește decât să hălăduiască alături de slujitorii, telegarii și ogarii săi.


Euripide îi scrie o piesă, pe care o numește cu numele său: Hippolytos.
Piesa are ceva unic, începe cu retorica unei zeițe și se termină la fel, dar cu altă zeiță.


„Sînt Kypris [Aphrodita], proslăvită în cer și pe pămînt. Numele meu nu-i oarecare. Pe toți cei care locuiesc și văd lumina soarelui din răsăritul pontic la hotarele atlantice îi ocrotesc,  dacă se-nchină slavei mele; -în schimb- îi prăbușesc, dacă mă-nfruntă cu trufie.
[...]
Doar unul din locuitorii pămîntului Troizenei afirmă că aș fi cea mai nemernică divinitate : Hippolytos, feciorul lui Theseus, vlăstarul Amazoanei, învățăcelul cuviosului Pittheus. El dușmănește patul dragostei, respinge gîndul nunții. O venerează doar pe sora lui Appollon, Artemis, al cărui tată este Zeus, și-o socotește mai presus de orice zeitate. Prin codrii verzi, de-a pururi însoțind fecioara, cu cîinii lui rapizi golește țara de jivine, primit într-o tovărășie mult prea înaltă pentr-un muritor.”


Planul zeiței dragostei este simplu, mama vitregă, Phaidra, se va îndrăgosti de fiul lui Theseus, de Hippolytos. Doica cretană observă cum regina se îmbolnăvește de un rău nebănuit, ascuns și nedescoperit. Cere confesiunea stăpânei și o primește, aflând cauza nu stă pe gânduri și o împărtășește chiar lui Hippolytos, când acesta chiar se întorcea la Athina (Atena), venind poate chiar la sărbătorile Eleusiene (Elefsiene). Regina aude tot scandalul în sala de primire și trăgând cu urechea se simte trădată de propria doică, își amintește că i-a spus: Îmi sunt curate mâinile, dar sufletul mi-e pângărit! atunci de ce a trădat-o? Încerc să aflu cum să-mi curăț cinstea de rușine, i-a spus ea mai târziu.


Aude dialogul țipat, Hippolytos e cel ce strigă, feciorul Amazoanei călărețe; o ceartă și o blestemă pe servitoarea mea. Mai departe știe ce are de făcut. Evenimentele mai departe se petrec cu rapiditate, de fapt ele sunt pe durata unei singure zile, spre seară totul este lămurit.


Vreau să mă sting ; prin ce mijloc, doar eu voi hotărî.


Phaidra se sinucide la câteva clipe după ce Hippolytos consternat părăsește cetatea, Phaidra a ales să se spânzure.
Theseus apare puțin mai târziu, vine de la Delphi, are cununa pe cap, semn că oracolul îi este favorabil.


Vai mie, ce chin! Din noianul de rele
câte mi-au fost hărăzite
acesta e cel mai mare, o Soartă!


exclamă el după toate explicațiile date de servitori. Dar Theseus deține o armă mortală, dată de chiar de tatăl său, de zeul Poseidon: ar fi ca un pistol cu trei gloanțe de argint, am spune noi astăzi, este vorba de trei dorințe care pot fi îndeplinite imediat, odată ce ele apar pe buze.


Indus în eroare de tragedie, de cei care martori fiind interpretează în felul lor evenimentul, în felul educației lor, Theseus trage glonțul de argint, cel care intră în marea mare a Egeii și stârnește un val imens, acesta lovește coasta acolo un Hippolytos își gonește carul de-a lungul golfului spre Argolida. Ținta este atinsă și carul lovit aruncă trupul tânărului și-l zdrobește de stânci.


Artemis apare:
Îți amintești că tatăl tău -divinul Poseidon- odată ți-a făgăduit să-ți împlinească trei dorințe. Tu te-ai slujit, nemernice, de una dintre ele, ca să-ți lovești feciorul, în loc s-o folosești ca să răpui vreun dușman. Stăpânul valurilor mării, tatăl tău, în larga lui bunăvoință, pentru tine,  și-a împlinit făgăduința cum se cuvenea.


Zeii n-au nici o vină, oamenii-și petrec frustrările în câmpul păcatelor; atunci când pomii astfel sădiți dau roade, acestea otrăvite fiind de toate dorințele, devin mortale, jocul nu încetează decât prin uitare.


Astfel apare în piesă Phaidra, întinsă pe un pat, cu slujitorii în jurul ei, cu regele Theseus la căpătâi -fără cunună. Tot spațiul culisează spre public, este absorbit de cei care nu le vine a crede și prin asta trebuie să vadă. Ekkyklema este satisfacerea publicului, vedenia devine reală, jocul capătă astfel valențe noi, tragicul este împărtășit, vizualizat și tranșat de fiecare în parte.


Ekkyklema este aparatul ce ne urmărește pentru a ne dovedi că cele ce se întâmplă sunt adevărate și cei care doresc să citească rândurile de mai sus pe muzica celor de la Tangerine Dream vor observa asta.


________________________________________________
*citate Euripide - Teatru complet, Arc, Gunivas, 2005, pag. 499-550
în aldin sunt dialoguri din Hippolytos de Euripide, am intercalat și cele din Diodor din Sicilia, Biblioteca Istorică.

marți, 29 mai 2012

Obelisc

Faraonul visa. În visul său părea că oamenii au prins un șarpe ce se ridica drept la cer. L-au prins în niște în niște chingi și astfel urcarea sa la cer a fost oprită. Limba sa roșie căuta salvare.
Solzii șarpelui își împleteau albul cu culoarea cerului, mici umflături avertizau oamenii asupra pericolului de-al scăpa.
Faraonul plutea parcă în acest vis, picioarele lui se mișcau dar nu atingeau pământul și tot căuta prin asta să se apropie de șarpele-obelisc. Trebuia să se țină ca să nu cadă, dar nu vântul îl dobora, ci viteza cu care mergea.
[...]
La cinci mii de ani după acest vis, în Valea Regilor din Egipt s-a descoperit un obelisc de granit, care încă culcat pe sol putea să povestească ceva prin hieroglifele săpate adânc. Specialiștii au descifrat visul și i-au dedicat multe ipoteze, se refereau la vremea respectivă, iar pe mulți îi inducea în eroare vehiculul cu care se pare că faraonul călătorea. Se amintea prin asta de anticul oraș Badari, din delta Nilului, unde un papirus pomenea de o mașină cu aburi construită pentru Amenofis al III-lea.
[...]
Ajuns în fața releului tânărul părea amețit de frumusețea acestuia, o pală de vânt îi aduse câțiva stropi de ploaie. În aerul umed, dornic de furtună, se simțea electricitatea statică. Înaintă totuși mai aproape și chiar dădu mai tare din pedale până când bicicleta se opri în câmpul plin de verdeață. Se întoarse apoi și o luă pe alt drum, și tot așa pentru a fi mai aproape. În aer parcă bâzâia ceva, intuia o prezență. Când plecă, seara întunecă cerul și porni furtuna.

Înclinarea


       Dintre toate înclinările din lume, bineînțeles că Turnul din Pisa ocupă primul loc. Acest loc este ocupat cu siguranță de dorința turnului de a-și continua căderea, împotriva a toate metodelor noi ce țin de fundare și balansare.


       Am observat de multe ori că anumite case tind să se umfle (la mijloc). Zidurile din lut (chirpici) încep să cedeze la greutatea acoperișului, de obicei acesta tot din lut (dar ars).
       Într-una din scurtele călătorii din jurul casei mele, am cătat să pătrund în peisajul urban asemeni unui turist ce vede prima dată orașul. Am prins din greșeală altceva, nici trecutul, nici prezentul, am prins înclinarea. Un gând porni să accelereze dorința de-a vedea cum turnul cade, cum încovoierea-l domină până la pierzanie. Dorința de-a avea dreptate și de-a domina prin asta, de-a face apostolatul unei doctrine de învingător... ce efort, ce victorie, o casă de chirpici îți va îndeplini dorința, să trăiești tu atâta !

luni, 28 mai 2012

Day of fight - Stanley Kubrik


În 1951 Stanley Kubrik realizează un documentar al unei finale de box (15 minute), cu mijloace modeste, reușește să cuprindă febra unei zile mari. Operatoria surprinde nu numai sala, dar și orașul, sunt luați în prim plan, nu numai boxeurii, dar și publicul. Meciul are miză și Kubrik știe să o transpună pe peliculă, inițiază astfel o nouă proiecție asupra sportului, numai Leni Riefenstahl cu douăzeci de ani înainte mai reușise, astfel și peste ocean, apare imaginea eroului sportiv. Câțiva ani mai târziu va apărea și filmul Viață sportivă (Sporting Life) a lui David Storey sau Singurătatea alergătorului de cursă lungă a lui Alan Silitoe (despre care am mai scris), apar nu numai ca romane, dar și ca filme, dar în Anglia.


Întorcându-mă la Kubrik am sesizat spațiul intim sportiv pe care reușește să-l prindă, figura sportivilor, înainte de meci și după, transfigurarea efortului de mai apoi. Ce doresc să scriu? că n-au prea fost duble, s-au n-au fost deloc!


Oare toți sportivii de performanță au văzut aceste filme, fiind vorba de box, ai noștrii boxeuri au văzut măcar Cineva acolo sus mă iubește (Somebody Up There Likes Me) despre viața lui Rocky Graziano, cu marele Paul Newman, pentru că se pare unii înțeleg prin box, doar pumni!

Pentru cei curioși filmul lui Stanley Kubrik este deja pe Google:

La foc mic


„Din 1954, sfaturile FMI s-au întins peste tot, majoritatea guvernelor urmîndu-le. Terapeutica agravează starea bolnavului pentru a-i impune și mai mult drogul împrumuturilor și al investițiilor. Fondul Monetar Internațional acordă împrumuturi sau dă indispensabilul semnal verde pentru ca alții să le acorde. Avîndu-și sediul în Statele Unite, Fondul Monetar Internațional operează ca un adevărat inspector internațional, fără avizul căruia banca nord-americană nu-și desface baierele pungii ; Banca Mondială, Agenția pentru Dezvoltare Internațională și alte organisme asemănătoare de talie mondială își condiționează și ele creditele de semnare și respectarea Cartelor de intenții de către guverne față de acest organism.”
Eduardo Galeano, Venele deschise ale Americii Latine, ed.Politică, 1983, pag.275 mijloc.

duminică, 27 mai 2012

În căutarea disperată a unui mesaj - new Pavlov

pentru surorile Marx

Bunicii i s-a cumpărat un telefon mobil, dar ea nu a înțeles nimic. Atunci fiul ei, tatăl nepotului ei, i-a explicat și i-a arătat că atunci când va suna telefonul, nepotul ei se va auzi (pe post de sonerie) așa cum ea îl știe, gângurind și râzând, făcând baie în văniță.


De aceea bunica nu mai răspunde niciodată la telefon, atunci când fiul ei o apelează, pentru că ascultă până când se descarcă bateria, ascultă cum nepotul ei face baie.

Dresda - martor ocular - Kurt Vonnegut

http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/distrugerea-dresdei-in-1945-74961.html  
≪Dresda era sigur printre cele mai frumoase orașe din lume. Avea bulevarde largi, mărginite de copaci umbroși. Era înțesată de nenumărate părculețe și statui. Avea catedrale vechi, încântătoare, biblioteci, muzee, teatre, galerii de artă, berării cu terase, o grădină zoologică și o universitate renumită. Era paradisul turiștilor. Ei ar ști să vorbească mai bine decât mine despre farmecele orașului. Dar am impresia că în Dresda - în orașul propriu-zis - se aflau simbolurile vieții tihnite; plăcută, cinstită, inteligentă. În umbra zvasticii, aceste simboluri ale speranței și demnității omenirii așteptau, ca niște monumente ale adevărului. Comoară adunată vreme de sute de ani, Dresda vorbea elocvent despre lucrurile extraordinare din cultura europeană cărora le datorăm atâtea. Eu am fost prizonier, flămând, murdar și plin de ură față de cei care ne-au capturat, dar am iubit acel oraș și am văzut minunea binecuvântată a trecutului său și bogata promisiune a viitorului.


În februarie 1945, bombardierele americane au transformat comoara asta într-o grămadă de bolovani și cenușă fierbinte; au eviscerat-o cu explozive puternice și au incinerat-o cu proiectile incendiare. Bomba atomică reprezintă, poate, un progres fabulos, dar e interesant de observat că TNT-ul și termitul primitiv au reușit să extermine într-o singură noapte însângerată mai mulți oameni decât au murit în tot blitzkrieg-ul din Londra. Fortăreața Dresda a trimis o duzină de rafale către piloții noștrii. Odată întorși la bazele lor, sorbindu-și cafeaua fierbinte, au remarcat, probabil:


- Artileria antiaeriană a fost cam slăbuță în seara asta. Ei, e ora de culcare.


Soldații britanici capturați din unitățile tactice de luptă (trupele din prima linie) îi luau la rost pe cei care zburaseră cu bombardiere grele în raiduri deasupra orașelor:


- Cum Dumnezeu ați suportat mirosul de urină fiartă și de cărucioare în flăcări?≫

Kurt VonnegutRetrospectivă asupra Armaghedonului,  Humanitas, 2010, pag.46-47.

Pentru cei pasionați recomand articolul de la adresa imaginii:
http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/distrugerea-dresdei-in-1945-74961.html

sâmbătă, 26 mai 2012

Ultimele Migrații de Kurt Vonnegut - 27 aprilie 2007

Kurt Vonnegut - autoportret
≪Vestea proastă e că marțienii au aterizat în Manhattan și s-au cazat la Waldorf-Astoria. Vestea bună e că mănâncă doar vagabonzi indiferent de rasă și că se pișă benzină.
Dacă sunt credincios? Practic o religie dezorganizată. Aparțin unui dezordin profan. Ne numim „Sfânta Perpetua Consternare”. Suntem la fel de caști precum jumătate din clerul romano-catolic heterosexual.
[...]
Nu ne este frică de moarte și nici vouă să nu vă fie. Știți ce a spus Socrate despre moarte, în greacă, firește?
„Moartea e doar o noapte în plus.”
[...]
Dar apoi a fost mărețul Big BANG! Și de acolo vine tot rahatul ăsta!
[...]
Asta e când un animal moare și altul copulează. Supraviețuiește cel mai adaptat!
Dar uitați: dac-ar fi să omorâți pe cineva, din greșeală sau intenționat, îmbunătățindu-ne specia, vă rog să nu copulați după aceea. Asta generează copii, în caz că mamele dumneavoastră nu v-au spus.
[...]
Uitați: dacă oricare dintre dumneavoastră s-ar pomeni pe patul unui centru de administrare a injecției letale, cel de la Terre Haute, să zicem, ultimele lui cuvinte ar fi: „Asta o să-mi fie învățătură de minte!”
Dacă Isus ar trăi în vremurile noastre, l-am omorî cu injecția letală. Eu numesc asta progres. Am fi nevoiți să-l omorâm din același motiv pentru care a fost omorât prima oară. Ideile lui sunt pur și simplu prea liberale.


urmarea și mâine...

Kurt Vonnegut, Retrospectivă asupra Armaghedonului,  Humanitas, 2010, pag.31-33


...despre cartea fiului său (Mark Vonnegut,  Then Eden Express):
„Dar n-o împrumutați. Cumpărați-o, ce Dumnezeu!”
la fel vă recomand și eu despre cele de mai sus.

vert découpage pas de danse


vineri, 25 mai 2012

De la piatră la plantă


Am înțeles dispoziția fiecăruia de-a dori să aibă un punct de vedere și mai ales o vedere.
N-am înțeles cum se poate asta.
Să vezi și piatra, dar să vezi și planta în același timp, adică privind pe fereastră să-ți dai seama că vezi.
Când se întâmplă asta?
La accidente, la evenimente, la petreceri, atunci fiecare privitor este sigur că este martor, este o piesă principală, un motor, va povesti cu siguranță mai târziu, va pune în mișcare amintirea, va elibera zăgazul.
Altfel în viața de zi cu zi totul este atât de plictisitor în a fi privi ceea ce este în jurul său (tău), piatra ce respiră și frunza ce apare; nesimțit și izbitor de monoton.
Altfel visăm. Un râu ce curge și pe care-l urmezi. I follow rivers.

Numai premianților li se-ntâmplă


Lăsând la o parte bancul cu premianții, lumea este împărțită întotdeauna în două; celor care li se întâmplă și celor care nici măcar nu visează, restul ce se peiorează -precum am scris, sunt bancuri.
Aproape în toate filmele cu Alain Delon găsești moarte și sex, se moare des și apar multe femei bune -unele chiar se dezbracă. Dar viața a demonstrat că nu este așa și că visăm prea mult ca să provocăm realul, preferăm să ne uităm la filme noi și proaste, în care eroii sau personajele principale nu mai au nici o legătură cu omul, ei sunt cu totul și cu totul altceva sau cel puțin eu nu mă regăsesc în Spiderman sau Batman și seria poate continua. Nu mă regăsesc deloc.
Dacă aș vrea să mă regăsesc în Alain Delon? Aș vrea eu! Domnișoara este Nikita!

joi, 24 mai 2012

Iliada - sfârșitul nunții


         Hefest [Hefaistos], luă-ndată cuvîntul, [...]
„Mare blestem o să fie, jălanie nesuferită
Dacă de dragu-unor oameni, voi nu veți curma sfădălia,
Zarvă-ntre zei aducînd. La urmă se duce tot gustul.
Mesei bogate de-aici, dacă-ncepe să biruie răul.”
[...]
         Zeii în hohote lungi la rîs se porniră cu toții.
Cum îl văzură pe șchiop [Hefaistos] gîfuind și trudindu-se-n sală.
Astfel ei veseli din zorile zilei și pînă spre seară
Benchetuiau și-avea parte de masă la fiecare.


Cîntec frumos le cînta Apolon din lira-i măiastră,
Muzele toate cu farmec în viers le cîntau dup-olaltă.
Dar mai pe urmă, cînd soarele apuse cu dalba-i lumină,
Zeii s-au dus fiecare grăbit în iatac să se culce.

Homer, Iliada, Cîntul I, 567-573, 595-603.

Întoarcerea berzelor



Berzele s-au întors demult, unele s-au întors exact de unde la sfârșitul verii plecaseră. Nimeni nu poate ști cu o așa precizie de unde vin. Unele vin din Delta Nilului, alte tocmai de la izvor, de pe lângă lacul Tanganyka. S-ar părea că în Vest sunt cele mai multe berze, este doar o estimare.


Exista -sau poate că mai există, vorba populară care îți previzionează gradul de socializare în vacanță, câte berze vezi prima dată cu atâtea persoane îți petreci vacanța sau mergi în concediu.

miercuri, 23 mai 2012

Ultima fotografie a Marelui Fotograf

Nike - Nedim Hadžiahmetović





Critica moralei decadenței. O morală „altruistă”, o morală în cadrul căreia egoismul se atrofiază - reprezintă în orice împrejurare un semn rău.≫
Friedrich Nietzsche - Amurgul idolilor






Vestea alunecă repede în mass-media: Marele Fotograf s-a îmbolnăvit subit. MF îmbogățise zestrea imagistică a lumii cu portrete ce clonau distilatul sufletului celui surprins de camera sa. Peisajele sale deveneau dorințe de înhumare în acele locuri, publicul fascinat le privea ca și cum ar fi fost de pe alte planete. Tot ceea ce era surprins de aparatul său de fotografiat crea o surpriză în mintea celui ce privea. Aglomerările urbane înghețate pe film transmiteau eposul unei generații, toate frustrările acesteia, pe chipuri se puteau citi profesiile acelor oameni; acela este avocat, celălalt asistent social, altul comis-voiajor. Femeile apăreau în lumina declarată a feminismului acelei epoci, femei puternice, aprige, dornice.


Acum ajuns în scaun cu rotile, două institute de cercetare au început necondiționat să se ocupe de confortul său. Unul dintre ele, cu un grup de cercetători (internaționali) au început elaborarea unei aparat de fotografiat special pentru MF, va fi executată o ultimă fotografie din partea acestuia.


S-a apelat la firme de renume, ca Hasselblad, Zeiss, Leica, pentru proiectarea optică, cele două din urmă au uitat de cearta lor matematică asupra calculării distanței focale la obiectivele de peste 1000 de mm. S-a ales chiar și locul și mijlocul de transport. Un EuroCopter îl va transporta direct acolo într-un timp extrem de scurt. Este vorba de un vârf de munte, de Mont-Blanc, de aici, pe o vreme superbă, aleasă cu o grijă meteorologică, MF va putea să-și desăvârșească geniul.


Filmul? în nici un caz nimic ce ține de digital. Filmul era normal să fie cel de 125 de mm, vorba lui Victor H., filmul de 125 nu moare niciodată. S-au ales chiar și substanțele de developare, clasicismul chimic și-a spus cuvântul, metol+hidrochinonă.


Cum boala înainta dramatic, lucrurile s-au grăbit, și în ultima zi de mai s-a aranjat tragerea. Totul a funcționat perfect; pe un trepied stătea aparatul, s-au reglat azimuturile, apoi s-au măsurat distanțele. Când scaunul pe rotile a ajuns pe platformă, un fir de oțel elastic îmbrăcat în mătase, a fost pus în mâna Marelui Fotograf, urma declanșarea.


Când toate televiziunile din lume transmiteau în direct această scenă, când toată lumea privea cu sufletul la gură, un fulger s-a iscat din cer senin și l-a pietrificat pur și simplu pe Marele Fotograf.


Mai târziu un mare sculptor sârb pe nume Nedim Hadžiahmetović l-a imortalizat la rândul său pe MF copiind din memorie statuia de pe Mont-Blanc, i-a spus Nike. Nike cea victorioasă.

marți, 22 mai 2012

Phaon - tinerețea ca răsplată

http://www.wga.hu/frames-e.html?/html/c/chasseri/sappho.html 

Phaon - luntraș bătrân din Lesbos, prefăcut cu ajutorul unui filtru magic în bărbat tânăr de către zeița Aphrodite, ca răsplată pentru că o trecuse peste mare fără să o întrebe cine este și să-i ceară plata transportului. După un mit complementar, probabil din surse literare, în cea de-a doua ipostază a sa, Phaon stârnește dragostea poetei Sappho care, respinsă de el, se sinucide.„
Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Albatros, 1983, pag.553.


În paralel se mai spune că Afrodita l-a ascuns pe Phaon și la păstrat numai pentru ea, deoarece Phaon era cel mai frumos bărbat de pe pământ.
Combinând toate aceste surse, reiese că tinerețea și frumusețea devin pedepse grele pentru oamenii obișnuiți. Mai ales că frumusețea pentru a fi suportată mai ușor mai trebuie și educată nu numai arătată.


Mitul îmi amintește de toate acele femei, poete sau scriitoare, artiste sau cântărețe, care s-au sinucis. Nu toate au făcut-o din dragoste, dar din pasiune sigur.

luni, 21 mai 2012

Asamblarea eu-lui

Zid roșu
Dacă am înțeles eu bine, dacă pot să explic mai departe, omul cunoaște numai în două moduri: cel în care -odată ce stabilește niște principii, încearcă să cucerească mediul exterior, celălalt -neîncetățenit contemporan, ocupă tot ceea ce este în jurul tău, fără să ia în considerare ceea ce naște acest exterior, apoi urmează cunoașterea -spre centru, în interior.


Ulise asamblează barca, unește și petrece cu mare grijă scândurile, face o carcasă rezistentă -în interior fără grabă unește numai niște puncte de rezistență cu elemente ușoare și întregul corp are o tărie ce aruncă forțele (pe tangente) pe circumferință, nu pe raze. Astăzi se execută un schelet -rezistent, cu un mare indice de demultiplicare a forțelor exterioare în interior, peste care se aplică un înveliș. Forțele exterioare sunt preluate de raze, nu de circumferință.


Educația actuală se bazează pe acumularea unor date exacte, imuabile, pe a căror fundament ia naștere ulterior întregul edificiu pe care un absolvent de liceu ar trebui să-l folosească în interesul personal și al societății. Trebuie să știe neapărat că 1+1=2 și mai ales că toate merele cad pe pământ. Falimentul celor care nu se regăsesc în câmpul muncii, nu ține de șomaj, ține de neînțelegere sau de neadaptare, adică în final, de ceea ce spun sociologii și politologii; de lipsa educației.

http://www.chelseadaft.org/2011/01/will-didier-drogba-leave-chelsea-for.html

În finala jucată ieri, finală de fotbal a Cupei Ligii Campionilor, africanul Didier Drogba a înțeles că trebuie să alergi, și să alergi, în jurul a ceea ce se cheamă dorință. Nu există putință fără dorință. Iar în vestiare, acest ivorian (locuitor al Coastei de Fildeș) a ținut să aibă o discuție personală cu trofeul, cu acea cupă înaltă de aproape un metru, sclipitoare și atrăgătoare. A sorbit-o din ochi și totem-ul i-a răspuns. Este adevărat că patronul Abramovici a auzit numai cântul lui Drogba, iar antrenorul Di Mateo și-a avansat conferința de presă pentru a lua parte la întregul sacru, căci în final aici ajung. Ajung la ideea de circumferință, de înconjurare și de cunoaștere interioară. Aș putea acum să vin cu citate din Frazer, din Creanga de Aur, să vin cu tot spectacolul antropologic și astfel ar fi meritat să pun doar o imagine cu un zid de cărămidă, un zid roșu, atât de drag mie.

duminică, 20 mai 2012

Ping-pong

Un fel travesti de-a face sport și a bea bere!

Daidala - hylé - bărci - Ulise - arérós

Indra Kagis McEwen, Străbunul lui Socrate, pag.53
≪F. M. Comfort și Jean-Pierre Vernant, printre alții, au susținut că în mare parte lumea mitică se agață de speculația lui Anaximandru. Deși sublinierea mea diferă oarecum de a lor, această perspectivă a fost asumată în prezenta discuție, unde este sugerat că compactitatea experienței mitice continuă să fie baza pentru expresiile diferențiate din opera lui Anaximandru. Și aceasta, pretind eu, este adevărat atît pentru speculație, cît și pentru construcția sa, al cărei sens fragmentul B1 îl articulează în proză.


Construcția (pe lîngă teoria sa)21 reflectă mai departe o înțelegere mitică, întrucît acest model cosmic, în timp ce acționează paradeigma pentru toate cosmologiile următoare pînă în vremea lui Galileo, a fost de asemenea un daidalon, care împărtășea mare parte, dacă nu toate trăsăturile esențiale atribuite creațiilor legendarului Dedal.


Decupare, asamblare, harmonia


Françoise Frontisi-Ducrouxz conchide22, după un studiu detailat al întrebuințărilor homerice, că termenul de daidalon, în aplicările lui cele mai limitate și primitive23, denotă o cioplire sau decupare (découpage), în lemn ori în metal, iar acest découpage a fost invariabil asociat cu noțiunea complementară de ajustare, de potrivire laolaltă. Armura, în special cea a lui Ahile, al cărei scut de bronz, aur și argint era fabricat în cinci straturi de divinul fierar Hefaistos, era cu deosebire daidalon, căci într-adevăr armura era un asamblaj de piese decupate. Lucrări de tîmplărie, îndeosebi nave, erau de asemenea daidala.


Este semnificativ că hylé, ”materia” mai tîrziu plasată în opoziție cu principiul formativ inteligent în distincția aristotelică formă-materie24, a fost mai întîi, în întrebuințarea homerică și chiar mai tîrziu, pădure sau pămînt împădurit, ori, specific, lemn sau cherestea.25 Cînd Ulise tecton, constructorul de nave, își construiește nava în cîntul al V-lea al Odiseei, ajutat de nimfa Calipso (care, apropo, s-a îmbrăcat foarte atent pentru ocazie)26, cheresteaua pe care el o tăia și o asamblează ar fi fost la început hylé.


[...] Cu totul zece
Copaci trînti pe jos cu toporul
Îi tot ciopli și-i netezi cu barda
Ca meșter [epistamenós] și-i obli cu ciripia [epi stathmón]
Într-ast-aduse sferedele zeița,
Și grinzile le sfredeli pe toate,
Le potrivi pe urmă laolaltă [harmoniésin aréren]
Și le-nnădi cu scoabe și cătușe.27

Proba arheologică despre cum erau asamblate în realitate bărcile antice sugerează ferm că atunci cînd Ulise și-a construit nava, a construit-o după imaginea corpului homeric, a lui chrós ca suprafață vie: ephiphaneia, aparență.28

Există, spune Lionel Casson,
în esență, două feluri de a asambla o carcasă de lemn. Un fel este de a construi un schelet din chilă și rame (grinzi) și a fixa de el un strat de scînduri. Celălalt fel se dispensează de șarpantă și construiește doar o carcasă de scînduri, prinzînd fiecare scîndură, într-o oarecare formă, de cele învecinate.29

Grecii antici, și Ulise, au folosit metoda din urmă, fixînd cu atenție scîndură de scîndură cu îmbinări cu cep și crestătură meticulos meșteșugite. Cu aparent puțină preocupare pentru viteză sau ușurința construcției, Ulise și-a modelat barca din exterior în interior, ca pe o cochilie sau piele rezistentă la apă. Numai după aceea, dacă, astfel construită, carcasa părea să aibă nevoie de întărirea suplimentară, el ar fi adăugat o structură internă. ”Constructorul de nave greco-romane”, continuă Casson,

efectua tîmplăria cu atîta grijă, încît se aseamănă mai mult cu ebenistica decît cu tîmplăria. [...] Lucrul implicat era laborios, în schimb recompensa era o carcasă de o tărie remarcabilă, cu o mare economie în greutate și mărime.
Mai devreme sau mai tîrziu, el era obligat să realizeze că nu trebuia să treacă prin procesul care necesita mult timp de îmbinare cu cep și crestătură a scîndurilor laolaltă, să realizeze că, dacă folosea rame mai grele, putea să le construiască pe acestea mai întîi, să fixeze repede și ușor scîndurile direct de ele și să încheie cu o carcasă care, deși mai puțin tare, era cu totul potrivită.30



Hylé, s-ar putea spune, a fost materialul bărcii lui Ulise. Dacă, în căutare de cauze evolutive, se interpretează în sens invers înțelegerii ulterioare a lui hylé ca materie brută31, este înșelător de simplu a pretinde că înțelegerea preclasică a lui hylé ca păduri și cherestea era că acestea nu erau ”nimic altceva decît” materia neformată a bărcilor sau că hylé ca lemn de foc32 nu erau ”nimic altceva decît” combustibilul care alimentează flacăra. Aceasta ar fi foarte înșelător. În Grecia preclasică, hylé, ca pădure, cherestea sau lemn de foc, era parte a unui physis divine și nemuritoare. Hylé, lemn, era ciopîrțit, probabil cu toată circumspecția devotată unei victime sacrificiale, pentru a fi refăcut, așa încît să poată reapărea în altă formă - ca o barcă sau, și mai magic, ca o flacără -, așa cum reasamblarea oaselor unui animal sacrificial, sfînt, tranșat, sub pielea sa jupuită făcea animalul să ”reapară”33 în chip magic.
Adjectivul arérós, însemnînd echilibrat sau perfect potrivit laolaltă, este, aparent, un cuvînt foarte vechi, a cărui întrebuințare este databilă în trecut de la scrierea lineară/linearul B.34 În arérós există atît rădăcina etimologică, cît și cea experiențială a întregii noțiuni de harmonia, la Homer un termen pentru construcția de nave, cu referire specială la îmbinări.35 Mai tîrziu doar, în perioada clasică, devine el noțiunea ce urma să fie modelată, verigă cu verigă, în Marele Lanț al Ființei36, una dintre cele mai persistente imagini ale armoniei cosmice în întreaga istorie a culturii occidentale.


Modelul lui Anaximandru, ca barca lui Ulise, trebuie, așa cum mi-l închipui eu, să fie fost arérós, în cel mai vechi sens al termenului. Deși era menit, îndeosebi, să fie un model cosmic și cu toate că el într-adevăr, pentru prima oară, a descoperit o noțiune clară a proporțiilor fixe37, aceasta a fost, aș sugera eu, în special întrucît ca model a fost arérós că această construcție a lui Anaximandru a fost capabilă să reveleze toată acea armonie nevăzută. Este important a aminti că hetera tis physis apeiros din Anaximandru B1, acea ”vreo altă natură infinită” care este sursa cerurilor și a acelor kosmoi din interiorul lor, este gîndită în termeni navigaționali, cîrmuind, dirijînd sau acționînd pe post de cîrmaci pentru (kubernein) toate lucrurile.

******

21. Posibilitatea înțelegerii cărții lui Anaximandru drept un tratat arhitectural va fi discutată în concluzia acestuie eseu.
22. Frontisi-Ducroux, Françoise. 1975. Dédale:mythologie de l'artisan en Grèce ancienne. Paris. p.78.
23. Pentru un studiu recent, foarte minuțios, despre daidala și aplicațiile sale, vezi și Morris, Sarah P. 1992. Daidalos and the origins of Greek Art. Princeton. Partea I.
24. Opoziția între formă și materie este una la care Heidegger obiectează foarte mult în eseul său ”Originea operei de artă”. Cf. Heidegger 1971, p.26 sqq. [ed.românească, p.41 sqq].
25. Iliada, VII, 418; XI, 155; Odiseea, V,257; IX,234; XVII,316; și Herodot, I, 203.
26. ”Zeița / Se învăscu în haină mare, albă [argypheon] / Și gingașă, subțire; se încinse / C-un brîu frumos de aur și-o maramă / Își potrivise pe cap” (Odiseea, V, 233-235 [ed. românească, versurile 303-307, p.128-129]). Și aici, kosmos-ul ținutei feminine reflectă sau este reflectat de kosmos-ul producerii.
27. Odiseea, V, 243-248 [ed.românească, versurile 322-329, p.129].
28. Casson, Lionel. 1963. ”Ancient Shipbuilding: New Light on an Old Source”. Transactions of the American Philological Asociation 194, p.28-33.
Casson, Lionel. 1991. The ancient Mariners: Seafarers and Fighters of the Mediterranean in Ancient Times. Ed. a 2-a. Princeton.
29. Casson 1963, p.28-29.
30. Ibid., p.32.
31. Înainte de secolul al II-lea d.H., hyle devenise un termen medical referitor la excrețiile corpului uman.
32. Ca și în Iliada, VII, 418 și Odiseea, IX, 234.
33. Despre practicile sacrificiale, vezi în special Detienne și Vernant 1989, dar și Burkert 1972a, Durant 1986, Hersey 1988.
34. Linearul B, cea mai timpurie formă scrisă a limbajului grec, păstrat pe tăblițe de lut din era miceniană, datează din 1200 î.H. sau mai devreme.
35. Vezi mai sus, și Odiseea, V, 361.
36. Vezi în special Lovejoy 1936.
37. despre proporțiile cosmologiei lui Anaximandru, vezi Kahn 1960, p.86 sqq., și Kirk, Raven și Schofield 1983, p.134-137.




Indra Kagis McEwenStrăbunul lui Socrate - un eseu despre începuturile arhitecturale, Ideea Design&Print, 2011, pag.51-55.

Proseco+Aperol

nu uitați gheața și felia de portocală!

sâmbătă, 19 mai 2012

Transparență


Diferența aceea dintre paharul plin și cel gol, ce avea legătură cu optimistul și cu pesimistul, în lumina soarelui, apare altfel. Paharul gol aruncă o umbră mai frumoasă, dar o altă umbră îl arată pe cel plin. În final cred că totul ține de transparență.

Privire de felină

Pisica de iarnă
Sentimentul că ești urmărit sau că ai fost detectat că urmărești pe cineva este confuz în mintea fiecărui om. Privind o persoană, dacă aceasta se întoarce, cauți cu privirea în altă parte. În mașină -la semafor, privești profilul de lângă tine, din stânga, din cealaltă mașină, privit fiind mai apoi, te simți dat de gol.


Întocmai la fel pe internet, încercăm să navigăm, fără ca cineva să-și dea seama ce vedem, ce citim. Intrăm din browser-ul by default, nicidecum din pagina noastră de blog; să citim anonim, să privim la fel. Discreția face parte din maniere.

joi, 17 mai 2012

Tarzan - omul maimuță

http://www.imdb.com/title/tt0023551/

Bărbatul văzu că femeia se zbătu în brațele sale atât timp cât o strângea mai tare.
Apoi, mai văzu că femeia se liniști odată cu lipsa sa de vigoare.
O licărire se ivi în ochii acesteia și lumina aceia îl sperie destul de tare.
Bărbatul se înfricoșă îndată de ceea ce venea poate prea ușor,
de aceea privind ieșirea-l apucă un fior.
Aruncă nechibzuit balastul ce-l reținea spre viitor.


Ieșind puțin mai târziu afară, dădu de altă lumină,
cu un efect binefăcător;
Dădu de altă femeie ce-i trezi un efect răpitor.

Povestea asta nu se termină niciodată.

miercuri, 16 mai 2012

Din istoria tenisului -Schimbarea culorilor

http://www.tenis.info.ro/galerie-foto/sexy-foto-poze-ana-ivanovic.html


„Este de remarcat că toată istoria acestui sport a fost marcată de culoarea albă.”
1951 - Leonard van Picton, jucător de tenis amator

extras

Tenisul fiind un sport de vară, a ales culoarea albă ca o umbrelă împotriva razelor de soare, nimeni nu s-a împotrivit deloc la început. Ulterior, spre sfârșitul mileniului II, au apărut ceva caroiaje gri (și albăstrui) la Ivan Lendl și dungi la Chris Evert Lloyd, ba chiar și bluza a devenit de altă culoare, toate acestea aproape în același timp cu schimbarea culorii mingii, din alb în galben-verzui.


Se poate spune că la trecerea în noul mileniu, echipamentul de tenis a evoluat atât de mult, încât numai cu opoziția unor membri marcanți s-a interzis costumul de scafandru, de cosmonaut sau pantalonii lungi, căci short-urile băteau deja genunchii.


Un mare revoluționar al tenisului a fost și Ion Tiriac, care după ce a introdus sonorizarea, a permis majoretelor să danseze în căutarea mingilor date de jucători. Marele om de afaceri a schimbat și culoarea zgurei, după ce în prealabil a fost oprit să vopsească iarba. Silicații de aluminiu, maroni, brun-roșcați din cauza arderii, acum au fost colorați în albastru. Turneul de la Madrid a intrat în marele șlem cu tot protestul jucătorilor. Trebuie menționat că sumele de bani care au intrat în contul Federației au fost covârșitoare, mai ales că lumea traversa o criză financiară globală în acele timpuri.


Un nepot al acestui maestru al inventicii sportului alb, pe nume Ion Ion Ion Tiriac, a schimbat culoarea mingilor din nou în alb, dar terenul a devenit negru, iar fileul era verde-fosforescent, la fel ca liniile. Fetele de mingi, aproape goale, vopsite în negru (numai dacă era necesar), alergau fantomatic...


Istoria acestui sport este ca istoria unei țări ce a devenit imperiu, apoi a decăzut, pe urmă iar s-a ridicat.
Astăzi, datorită acestui înaintaș, nume ce poartă cea mai mare competiție din acest sport, tenisul se joacă în întuneric absolut, mingea fiind electroluminescentă, totul în lipsa gravitației, într-un bazin elipsoidal de kevlar semitransparent în care jucătorii trebuie să facă Ion (punct), adică să înghită mingea.


Despre evoluția punctajelor, a regulilor de joc, în episodul următor.

marți, 15 mai 2012

Imagine aeriană - teatru antic grec scufundat








decupare, filtrare, operare,
adică:
Purgare, Sagnare, Clyserium dare.

Crizarea

Sin City
Criza nu este o furtună, un fenomen natural,
Criza este o comandă ce tună, ceva real.
Nu ne interesează lipsa sticlei de șampanie din frigiderul celui bogat,
Ci mai degrabă lipsa laptelui de pe masa celui sărac.
Nu mă privește leasing-ul limuzinei vreunui corporatist
Ci dobânda celui cu copii mulți, sărac și trist.


Îmi amintesc promisiunile guvernatorului Băncii Naționale;
„Luați credite dacă vreți să ajungeți în finale!”
Îmi amintesc de Caritas și de Fonduri naționale,
De politica unor spoturi inițiale, garantate de CEC și furate apoi sec.


Criza nu este dorința și nici lăcomia, nici avariția sau prostia,
Criza a venit la comandă și doar arată infamia,
Sinuciderile, fuga și nebunia.


Criza este lațul în gât pentru unii și
Tăcerea pentru alții.
Vor trece 8 ani de minunăție,
În care țipătul te va duce în împărăție.


Deci prin definiție;
criza este un monstru galben și urât ce îți violează visele deja strangulate.

luni, 14 mai 2012

Criza

The Crash of 1929

Întreruperea, switch-ul, deconectarea, unplug-ul, toate declanșează criza; pământul fără apă, omul fără sânge, lumea fără bani. Atunci toate percepțiile se îndreaptă către salvare, dar nu sunt bărci destule -orchestra să cânte până la capăt.


Lucrurile ar fi putut continua așa, până la sfârșitul lumii, până la epuizarea rezervelor, până la descompunerea totală, totul și toate în ultima beție. Dar omul este rațional, își taie venele încetul cu încetul, nu epuizează efortul, nu risipește sângele pentru spectacol, o singură barcă ajunge, restul să moară. Felul de-a supraviețui face parte din spectacolul speciei, pentru asta s-au inventat documentarele despre natură, despre animale și plante.


Umanitatea repetă articulat greșelile și oprește brusc prin asta orice detașare, cel ce a creat civilizația trebuie să o suporte, nu este timp de distracție, la muncă toată lumea. Copil fiind, eram înspăimântat de proletarii uniți care mă îndemnau la muncă, astăzi politicienii și afaceriștii ne îndeamnă tot la muncă: pe când noi la pompe, ei fură barca de salvare.

Dacă-ți pierzi sufletul din nebăgare de seamă

http://fuckyouverymuch.dk/post/17945801228/we-like-this  
≪Ce face această indiancă huichola care stă să nască? Își amintește. Își amintește intens noaptea de dragoste din care vine copilul pe care îl va aduce pe lume. Se gîndește la asta cu toată puterea memoriei și a bucuriei ei. În felul acesta trupul se deschide, fericit de fericirea pe care a cunoscut-o, și atunci se naște un bun huichol demn de bucuria care l-a zămislit.


Un bun huichol se îngrijește de sufletul lui, luminoasă forță a vieții, dar e un lucru știut că sufletul e mai mic decît o furnică și mai gingaș ca un freamăt, ceva neînsemnat, ca o adiere, și o clipă de neatenție e de ajuns ca să-l pierzi.


Un copil se împiedică pe coasta muntelui, iar sufletul se desprinde și cade în rostogolire, fiindcă nu era legat decît cu un fir de pînză de păianjen. Atunci micuțul huichol amețește și se îmbolnăvește. Bîlbîindu-se, îl cheamă pe păzitorul cîntecelor sacre, preotul vrăjitor.


Ce caută indianul acesta bătrîn care scormonește muntele ? Umblă pe urmele bolnavului. Urcă, tăcut, printre stîncile ascuțite, scotocind printre crengile copacilor, frunză cu frunză, și pe sub pietricele. Unde a căzut viața ? Unde s-a ascuns, speriată ? Umblă încet și cu urechile ciulite, pentru că sufletele pierdute plîng, iar uneori șuieră ca o boare.


Cînd dă peste sufletul rătăcit, preotul vrăjitor îl ridică în vîrful unei pene, îl înfășoară într-un fuior minuscul de bumbac și, într-o trestie goală, îl duce înapoi stăpînului, salvîndu-l de la moarte. (124)≫ *
_____________________________________________

Memoria; căsuța poștală ce adună amintirile perene, un colac de salvare uneori, o piatră de moară alteori. Toate șerpuirile unei lumi trec prin conștiința colectivă a locuitorilor traversând muntele. În partea cealaltă, are loc întâlnirea, în sunetele unui dans ce coboară coastele muntoase, ce-i ce se întâlnesc încep să-și povestească amintirile. Dar nu a fost așa, unii au trecut peste alții, pârjolind apa, spărgând piatra. Alții i-au biruit pe ceilalți și le-au făcut uitate memoriile.


Citind cu luare-aminte mă prefac doar că-mi amintesc, mă  prefac apoi că scriu, îmi creez iluzia pe care nimeni nu o crede, nu este asta Memoria Focului care arde tot?



* Eduardo Galeano, Memoria focului, ed. Politică, 1988, pag.251-252,
124 = Furst, Peter T. și Salomón Nahmad, Mitos y arte huicholes, México, Sep/Setentas, 1972.

duminică, 13 mai 2012

Anna O

http://stamps-gallery.com/Bertha-Pappenheim-stamp-10144500

     ≪În 1954, Republica Federală Germană sărbătorea memoria Berthei Pappenheim, moartă în 1936 la Frankfurt pe Main, printr-un timbru cu efigia sa. Socotită drept o figură aproape legendară în domeniul muncii sociale, Helfer der Menschheit (asistentă a umanității), ea trecuse în posteritate alături de alți filantropi celebrii ca Pestalozzi sau Käthe Kollwitz.
          În mod ciudat, aceeași Bertha Pappenheim, cu pseudonimul Anna O..., aparținea deja de mitologia psihanalizei. Îngrijită în 1880, cînd Freud era încă student la medicină, de Dr. Joseph Breuer, cazul ei a fost relatat în Études sur l'hystérie („Studii asupra isteriei”) de Breuer și Freud; acesta din urmă vedea în tratamentul Annei O... punctul de plecare al psihanalizei. Și pînă astăzi, expunerea, în forme elementare, a teoriei freundiene începe prin povestea acestei tinere căreia, sîntem asigurați, „simptomele isterice îi dispăruseră unul cîte unul pe măsură ce Breuer îi evoca circumstanțele în care apăruseră”.


          Anna O... prezenta o serie de simptome legate, pe de o parte, de raporturile foarte proaste pe care le întreținea cu mama sa și, pe de alta, de boala mortală a tatălui adorat: paralizii isterice, înțepeniri, anestezii cutanate, tulburări ale vederii, anorexie, tuse nervoasă; suferea de asemenea de halucinații înspăimîntătoare cu vedenii de șerpi și capete de morți; în afară de aceasta, cînd nu era cuprinsă de mutism se exprima într-un jargon agramatic, compus din mai multe limbi, deoarece își uitase complet limba maternă. Personalitatea sa, observa Breuer, era scindată în două: o parte „normală”, tristă și anxioasă; cealaltă „rea”, grosolană, agitată și distructivă. „În momentele de deplină luciditate, scrie acesta, se plînge că mintea îi e cuprinsă de tenebre, spunînd că nu mai putea gîndi, că devenea oarbă și surdă, că avea două „euri”, unul adevărat și celălalt, malefic, care o împingea să facă rău.”


          Spre sfîrșitul după-amiezii, intervenea ceea ce ea numea „înnorările” sale (clouds), adică o stare de somnolență în cursul căreia putea fi ușor hipnotizată. Breuer, care era socotit atunci unul dintre cei mai buni medici austrieci și pe care Freud îl considera părintele său spiritual, avea obiceiul de a o vizita în aceste momente; ea îi povestea atunci reveriile, angoasele, spaimele sale. „Ea a desemnat acest tratament, scrie Breuer, cu numele foarte adecvat și serios de talking cure (cură prin cuvînt) și cu cel umoristic de chimney sweeping (curățatul hornului). Știa că după destăinuire își pierde întreaga încăpățînare și energie.” Breuer și Freud au numit mai apoi această „poveste de eliberare” „catharsis” sau „purgarea pasiunilor”: ea deschidea drumul psihanalizei.


         De-a lungul celor optsprezece luni cît a durat tratamentul, starea ei s-a ameliorat în mod sensibil. Faptul de a avea posibilitatea să-și exprime liber sentimentele i-a fost, desigur, de mare ajutor. Dar nu este exclus, de asemena, să ne gîndim că, îndrăgostită de Breuer -ceea ce psihanaliștii ar numi astăzi un „transfer” - ea îi oferea în dar simptomele. În același timp, ideea că ceva de natura unei relații amoroase s-ar fi putut înnoda între ei era cu totul străină de Breuer. A fost necesară perspicacitatea feminină a doamnei Breuer pentru a descoperi sensul ascuns al legăturii dintre Anna O... și soțul ei. În prezența manifestărilor de gelozie ale soției, acesta din urmă a decis să pună capăt tratamentului. Or, chiar în seara care a urmat ultimei ședințe, a fost chemat urgent la familia Pappenheim. O găsi pe Anna O... în chinurile unei nașteri nervoase, care se dezvoltase lent, fără ca el să fi băgat de seamă. În fața acestei revelații, o luă la fugă și, a doua zi, părăsi Viena împreună cu soția lui, pentru a petrece la Veneția a doua lună de miere.


          După cîteva decenii, într-o epistolă către Stefan Zweig, Freud scrie în legătură cu acest episod: „În acel moment, Breuer ținea în mînă cheia care i-ar fi putut deschide „porțile Mamelor” (referire la explorarea profunzimilor extrasă din Faust), dar a abandonat-o. În ciuda marii sale înzestrări intelectuale, nu exista nimic faustic în firea lui.” ≫

Roland Jaccard, Nebunia, ed. de Vest, 1994, pag.106-109

sâmbătă, 12 mai 2012

„Noaptea îl apăra pe Corson de Monstru, ai cărui ochi nu percepeau nici infraroșul, nici chiar roșul, dar care vedeau destul de bine în ultraviolet. Era de asemenea în stare să se deplaseze în întuneric, proiectînd o fîșie de ultrasunete. Dar era mult prea ocupat să se înduioșeze de el însuși pentru a începe să-l urmărească pe Corson.
Corson se străduia cu disperare să înțeleagă natura durerii Monstrului. Era aproape sigur că Monstrul nu cunoștea frica.”
Gérard Klein, Seniorii războiului, ed. Univers, 1975, pag.19

O suprafață plană, reflectorizantă, curbată de obiectivul lacom de lumină, ascunde în spatele celui ce o privește toți monștrii acestei lumi -ochiul atent îi decupează în imaginarul unei minții curioase. Există o apăsare ce provine din preistorie, memoria unui Monstru ce bântuie lumile noastre, venind de undeva, căutând drumul spre casă.

vineri, 11 mai 2012

Salvador Dali Animated Video...

Leica -scumpa legendă foto

http://us.leica-camera.com/photography/s_system/
aparatul cu un obiectiv de 70 mm are prețul cam pe la 20.000 de euro, se pot face imagini de 37 de MPixeli, se pot cumpăra accesorii (inele) pentru obiective Hasselblad, se pare că Leica și-a găsit soțul, care-i și mai scump.

„: monstrul era frumos.”

„Desfășurînd firul, am pătruns în cea de-a doua sală, mai întunecoasă încă decît prima ; apoi într-alta și mai întunecoasă ; apoi într-alta unde nu puteai înainta decît pe bîjbîite. Tot căutându-mi drumul, am dat cu mîna de clanța unei uși. Am deschis-o și sala s-a umplut de un val de lumină. Intrasem într-o grădină. În fața mea, pe o pajiște smălțuită de felurite flori, lalele, campanule, narcise, anemone, garoafe, l-am văzut pe Minotaur lenevind. Spre norocul meu, dormea. Ar fi trebuit să mă grăbesc și să trag foloase de pe urma somnului său, dar ceva m-a oprit și nu m-am năpustit asupră-i : monstrul era frumos.


Cum se întîmplă cu centaurii, așișderea în Minotaur, omul și animalul se îmbinau într-un tot armonios. Pe deasupra era și tînăr și tinerețea adăuga nu știu ce farmec frumuseții lui ; toate acestea erau în ochii mei arme mai de temut decît forța, și ca atare știam că trebuie să-mi adun toate puterile. Căci nu lupți niciodată mai bine decît atunci cînd ura îți vine într-ajutor, și eu nu-l puteam urî. Am stat chiar o bucată de vreme să-l privesc, dar Minotaurul deschise un ochi și am înțeles atunci că era stupid și că trebuia   să-mi văd de treabă...”

André Gide, Tezeu - din file de toamnă, ed. Univers, 1971, pag.57-58