luni, 30 aprilie 2012

Orizont auriu


Firele de praf, suspensia și lumina, împreună cu un apus de soare de acum câteva ore îți încearcă echilibrul, orientarea. Totul este perfect, se poate și muri din asta, dar trebuie să mai privești, prea repede totul, prea repede asfințitul -pentru a muri din asta.


Păpădiile sclipesc în contralumină asemeni unor senzori. În depărtare, o pădurice încearcă să ascundă ceva, mai departe o antenă, iar și mai departe, orașul. Orașul nu se vede, dar se simte, firele duc acolo, drumurile se petrec acolo, natura moare acolo.


Un tractor a trecut, și praful ridicat de arătura roților sale a prins auriul, soarele l-a despicat, aerul l-a ridicat, așa a apărut acest orizont auriu fermecat.

vineri, 27 aprilie 2012

Violența premergătoare a timpului

≪ Căci nu este cu putință cufundarea de două ori în același râu, 
după Heraclit, 
și nici atingerea de două ori a esenței muritoare în aceeași dispoziție; 
ci prin imboldul și repeziciunea transformării ea se împrăștie 
și iar se adună 
(mai bine zis, nici din nou, nici mai târziu, ci totodată se întrunește și se delasă),
se apropie și se îndepărtează. ≫
violența trecătoare a timpului


violența seducătoare a timpului


violența vindecătoare a timpului



________________________
Gheorghe Vlăduțescu, Ion Bănișoiu, Filosofia greacă în texte alese, Cartea de liceu, ed. Punct, 2002, pag.34

joi, 26 aprilie 2012

Undița

Lumea a evoluat, tehnologia s-a impus, este noua religie.
În afara telefonului mobil și a internetului, lumea doar simte tehnologia. Dar foarte puțini știu ce-i undița.

Macaralele de acum zeci de ani erau proiectate pentru a se împotrivi unor greutăți suspendate -totul era judecat static, și înmulțit cu 10 (la poduri se înmulțește doar cu trei), astfel rezultatul, proiecția vectorului final, trebuia multiplicat pentru a eluda orice eveniment. Ori evenimentele vin și pleacă, la fel ca sinuciderile sau avorturile.

Astăzi, pentru că omul a evoluat, totul se judecă în mișcare și puțini știu că dinamica ajută omul spre supraviețuire: fă mișcare, gimnastică, jogging, înot, cicling, sex, mișcare, gimnastică, sex, jogging, sex...

Inginerii au studiat felul în care inerția unei greutăți devine elastică și de aici lucrurile s-au simplificat. Sisif, împinge o greutate care venind  perpetuu la vale își conservă un lucru mecanic; știind asta desface conserva și pescuiește de acolo toată dinamica de care are nevoie, în timpul liber, fute toate sinucigașele, paricidele, pruncuciderele, avortoanele și bețivele, niciodată nu termină acest lucru. Mai târziu -atunci când acest timp apare, cugetă: totul este să fii elastic, adaptat, fluent - dar și cascadic, să rupi gura târgului și...de fapt să nu te alegi cu nimic în final, doar să pescuiești. Asta venind din N.T.

marți, 24 aprilie 2012

Un muzeu la soare răsare

http://alljapantours.com/go-attrcont.php?cid=2&sid=6&p=AW112184572 

http://www.ohara.or.jp/200707/eng/menu.html

În 1930, pentru a-l comemora pe Kojima Torajiro, un pictor ale cărui lucrări erau marcate de stilul occidental și care a murit în anul precedent, un antreprenor din orașul Kurashiki, Ohara Magosaburo, a fondat Muzeul de Artă Ohara. Acest muzeu privat are cea mai veche colecție de artă occidentală din Japonia.


Magosaburo era binecunoscut ca fiind un colecţionar de artă japoneză care respecta talentul lui Torajiro și mai ales felul său de a munci neobosit. Tocmai de aceea l-a trimis pe Torajiro în Europa de trei ori. Torajiro a studiat arta în Europa, dar în acelaşi timp l-a sfătuit pe Magosaburo să cumpere lucrări de artă europeană, a ales piese superbe, frumuseţea acestora corespundea întocmai educației pe care pictorul o avea ca artist japonez.


Torajiro, care a avut un spirit tipic erei Meiji, a cântărit foarte atent alegerile, simţul estetic japonez cu care a fost educat l-a făcut să privească arta Occidentală dintr-un unghi nou atunci când el a reținut special anumite opere de artă. El a ales prudent capodopere de El Greco, Gauguin, Monet, Matisse şi alţi artişti pe care le-a adus la Kurashiki, picturi celebre care acum alcătuiesc vârful de lance al Muzeului de Artă Ohara. Acum, colecţia muzeului de artă chineză şi egipteană arată conflictul de frumusețe dintre arta occidentală și cea orientală, acest contrast poartă amprenta dilemelor cu care s-a confruntat Torajiro în încercarea de-a găsi esenţa artei.


Muzeul de Artă Ohara joacă un rol activ în Kurashiki, colectarea de artă continuă și azi, ea include atât arta modernă şi contemporană din Vest, cât şi din Japonia. Sunt în vedere și piese ale artiştilor care au servit  Mişcarea Rotundă (Arta populara japoneză). Acum, muzeul este binecunoscut în lume ca un muzeu privat, cu propriul său caracter ce reflectă cultura japoneză.
traducere de la

Împodobit cu o elegantă fațadă grecească, acest muzeu deosebit a fost deschis în 1930. Mărit substanțial după aceea, acum este unul dintre cele mai bune din Japonia. Să nu lași paradoxul de a călători până în Japonia ca să dai peste un muzeu dedicat artei occidentale să te împiedice să vezi colecția ce ar fi la fel de impresionantă și în Europa. Într-adevăr, unele dintre lucrările artiștilor niponi în stil occidental te pot face să concluzionezi că ei ar merita o reputație internațională  mult mai mare.


Arta occidentală este expusă pe cele două niveluri ale Galeriei Principale (Honkan) prezentând o gamă substanțială de lucrări ale unor artiști de renume, de la El Greco la Jasper Johns, între ei aflându-se Gauguin, Monet, Munch.


Anexa (Bunkan) are ca exponate lucrări japoneze contemporane și din secolul al XIX-lea, în stil european. Există camere dedicate ceramistului britanic Bernard Leach și maestrului în grafică modernă Shiko Munakata.


În Galeria de artizanat (Kogeikan) sunt prezentate remarcabile lucrări ale artiștilor niponi moderni din domeniu. Galeria Asiatică (Toyokan) expune o colecție deosebită de artă veche orientală, inclusiv figurine policrome din timpul dinastiilor chineze Sung și T'ang.
[...]
Această stare de fapt se datorează în special familiei Ohara, proprietara Corporației de Filatură din Kurashiki, care a prosperat înaintea celui de-al Doilea Război Mondial.
Mare iubitor de artă occidentală, Ohara Magosaburo a strâns o colecție - prin cunoscătorul în domeniu Kojima Torajiro - ce a dus la crearea Muzeului Ohara (Ohara Bijutsukan).


National Geografic -Traveler, Japonia, Biblioteca Adevărul, pag.283

O privire spre far

≪Se cațără de la o ramură la cealaltă, ici colo, lăsându-și mâna când pe o floare, când pe alta.


Nu prețui în roză rubiniul aprins,


citi ea și, citind, simțea că urcă pe culmi, sus pe creastă. Cât de odihnitor! Toate reziduurile zilei rămăseseră la fund, lipite de acest magnet; spiritul ei fusese bine măturat și era perfect pur. Și iată aici, întregindu-se brusc și deplin în mâinile ei, frumoasă și înțeleaptă, clară și totală, însăși esența vieții, extrasă și conținută în rotunjimea unui sonet.≫


Virginia Woolf, Spre Far

Un trunchi de piatră, bine așezat, ce poartă o pălărie pe conturul hexagonal al capului, privește prin cele șase ferestre cu un singur ochi. Ochi ce se mută repede de la o fereastră la alta, astfel că nu se vede, în schimb știi că te privește. Te privește un Far fără lumină.


______________________
Virginia Woolf, Spre Far, ed. Adevărul Holding, pag.119.

luni, 23 aprilie 2012

Melcul de dimineață


Păpădiile încă nu s-au deschis și cățărat pe floarea închisă, puiul de melc s-a trezit primul.
Începea să cunoască universul din jurul său, este la începuturi.
Din noaptea ce trece ziua abia apare.

duminică, 22 aprilie 2012

Ploaia pe bicicletă - trecut, prezent, viitor

Norul lovi stâlpii ce petreceau firele de curent de înaltă tensiune cu stropi mari care în lunecarea lor spre pământ aruncau scântei. O ploaie de vară asaltă cartierele mărginașe. Ploaia era așteptată de dimineață, dar până spre după-masă, soarele s-a tot jucat cu norii; acum la apus, noaptea părea că vine mai repede.


Ploaia m-a prins pe bicicletă. Priveam apusul de soare ca pe-o despărțire. Plecasem târziu în căutarea fazanilor ce se împerechează. Pe câmp, sunetele guturale scoase de mascul, îmi alertau vigilența. N-am făcut nici o fotografie, n-am înregistrat nimic, vântul a stricat totul și a adus ploaia.


Orașul, la numai opt kilometri depărtare, nu îmi mai crea impresia de siguranță. Pierdut pe șosea, cu vântul în față, cu ploaia de vară pe mine, obosit de așteptare, toate cauzele îmi păreau pierdute. Unde era eroul neînvins, unde era alergătorul neobosit, unde era marea?


O camionetă mică opri în fața mea și șoferul se dădu repede jos, mă opri, mă întrebă dacă nu doresc să mă ducă în oraș. Ploua deja repede. El a acceptat.


Celălalt vâsli în continuare. După zece minute în fața lui: accident. O camionetă intrase sub un TIR, ce căuta TIR-ul acela duminica pe un drum județean? greu de explicat! Carosabilul plin de praf devenise un patinoar suplu noroios. Mașina alunecase pur și simplu. Un martor povesti de un biciclist pe care camioneta a dorit să-l ferească.

Pe steaua lui David

Verdens Undergang (1916)
http://www.reference.com/browse/verdens+undergang

Vechiul Testament - II Regii 11 - David și Urie

l. Peste un an, pe vremea când regii pornesc la război, David a trimis pe Ioab şi slugile sale cu el şi pe toţi Israeliţii şi aceştia au lovit pe Amoniţi şi au împresurat Raba;
2. Dar David a rămas în Ierusalim. Odată, spre seară, sculându-se David din pat şi plimbându-se pe acoperişul casei domneşti, a văzut de pe acoperiş o femeie scăldându-se, şi femeia aceasta era foarte frumoasă.
3. Atunci a trimis David să se cerceteze cine este acea femeie. Şi i s-a spus că este Batşeba, fiica lui Eliam, femeia lui Urie Heteul.
4. Apoi David a trimis slugile să o ia; ea a venit la el şi el s-a culcat cu ea. Iar dacă s-a curăţit ea de necurăţia ei, s-a întors la casa sa.
5. Femeia aceasta a rămas însărcinată şi a trimis de s-a vestit lui David, zicând: “Eu sunt însărcinată”.
6. Atunci a trimis David să se zică lui Ioab: “Trimite la mine pe Urie Heteul!” Şi a trimis Ioab pe Urie la David.
7. Venind Urie la David, acesta l-a întrebat de sănătatea lui Ioab, de starea poporului şi de mersul războiului.
8. Apoi a zis David către Urie: “Du-te acasă şi-ţi spală picioarele!” Ieşind Urie din casa regelui, în urma lui i s-a trimis un dar de la masa regelui.
9. Dar Urie a dormit la poarta casei regelui cu toate slugile stăpânului său şi nu s-a dus la casa sa.
10. Şi i s-a spus lui David, zicând: “Urie nu s-a dus la casa sa”. “Iată, a zis David către Urie, tu ai venit de pe drum, de ce nu te-ai dus la casa ta?”
11. Iar Urie a zis: “Chivotul Domnului şi Israel şi Iuda sunt în corturi; stăpânul meu Ioab şi robii domnului meu sunt în tabără, iar eu să mă duc la casa mea să mănânc, să beau şi să mă culc cu femeia mea? Mă jur pe viaţa ta şi pe viata sufletului tău că nu voi face aceasta”.
12. “Rămâi aici şi ziua aceasta, a zis David lui Urie, iar mâine îţi voi da drumul”. Şi a rămas Urie în Ierusalim în ziua aceea până a doua zi.
13. Şi l-a chemat David şi a mâncat Urie înaintea lui şi a băut şi David i-a arătat cinste. Dar seara Urie s-a dus să se culce în patul său cu robii stăpânului său, iar la casa sa nu s-a dus.
14. Dimineaţa David a scris scrisoare lui Ioab şi a trimis-o pe Urie.
15. În scrisoarea aceea el scria aşa: “Puneţi pe Urie unde va fi luptă mai crâncenă şi retrageţi-vă de la el, ca să fie lovit şi ucis”.
16. De aceea, când Ioab a împresurat cetatea, a pus pe Urie într-un astfel de loc, de care ştia că este apărat de oameni viteji.
17. Şi au ieşit oamenii din cetate şi s-au luptat cu Ioab şi au căzut câţiva din popor, din slugile lui David. Acolo a fost ucis şi Urie Heteul.
18. Atunci a trimis Ioab să se facă cunoscut lui David tot mersul luptei.
19. Şi a poruncit trimisului şi i-a zis: “După ce vei povesti regelui tot mersul luptei,
20. Şi vei vedea că regele se mânie şi-ţi zice: “De ce v-aţi apropiat să vă luptaţi aşa aproape de cetate? Nu ştiaţi voi că de pe zidurile cetăţii pot să arunce în voi?
21. Cine oare a ucis pe Abimelec, fiul lui Ierubaal? Au nu o femeie, care a aruncat în el de pe zid o bucată de râşniţă şi l-a lovit şi el a murit în Tebeţ? De ce v-aţi apropiat aşa tare de cetate?” Atunci să-i zici: “Şi robul tău Urie Heteul a fost lovit şi a murit”.
22. S-a dus deci trimisul lui Ioab la rege în Ierusalim şi, ajungând, a povestit lui David despre toate, pentru care fusese trimis de Ioab şi de tot mersul luptei. Şi s-a mâniat David pe Ioab şi a zis trimisului: “De ce v-aţi apropiat aşa tare de cetate să vă luptaţi? Nu ştiaţi voi oare că vă pot lovi de pe zidurile cetăţii? Cine a ucis pe Abimelec, fiul lui Ierubaal? Oare nu o femeie care a aruncat în el de pe zid cu o bucată de râşnită, şi a murit în Tebeţ? De ce v-aţi apropiat aşa tare de zid?”
23. Atunci trimisul a spus lui David: “Acei oameni ne-au răpus pe noi şi au ieşit asupra noastră în câmp, dar noi i-am alungat până la poartă.
24. Atunci au început a săgeta arcaşii de pe ziduri asupra robilor tăi şi au murit câţiva din robii regelui; şi a murit de asemenea şi robul tău Urie Heteul”.
25. Atunci David a zis: “Aşa să spui lui Ioab: Să nu te tulbure lucrul acesta, căci sabia o dată mănâncă pe unul, altă dată mănâncă pe altul. Înteţeşte lupta împotriva cetăţii şi dărâm-o. Aşa să-l încurajezi”.
26. Şi auzind femeia lui Urie că a murit Urie, bărbatul ei, a plâns după el.
27. Iar dacă s-a isprăvit vremea plângerii, a trimis David şi a luat-o în casa sa şi ea a ajuns femeia lui şi i-a născut un fiu. Fapta aceasta, pe care a făcut-o David, a fost rea înaintea Domnului.


http://www.bibliaortodoxa.info/capitolul-11-david-si-urie.html


Notă 
The End of the World (Danish: Verdens Undergang) is a 1916 Danish science fiction drama film directed by August Blom and written by Otto Rung, starring Olaf Fønss and Ebba Thomsen. The film depicts a worldwide catastrophe when an errant comet passes by Earth and causes natural disasters and social unrest. Blom and his crew created special effects for the comet disaster using showers of fiery sparks and shrouds of smoke. The film attracted a huge audience because of fears generated during the passing of Halley's comet six years earlier, as well as the ongoing turbulence and unrest of World War I. The film is also known as The Flaming Sword. It was restored by the Danish Film Institute and released on DVD in 2006.

sâmbătă, 21 aprilie 2012

Verde prim roșu

≪Apoi, ființa este aceea ce se schimbă în chip necesar , iar schimbarea se face din ceva în altceva. De altfel, nu e adevărată nici teza că totul se află în stare de nemișcare sau de mișcare numai din când în când, nu totdeauna, căci este ceva care veșnic pune în mișcare ceea ce se mișcă, iar Primul Motor este el însuși în mișcare.≫
Aristotel, Metafizica, Cartea a IV-a (Γ)

πρώτον κινούν este Primul Motor pentru Aristotel; ajungând în mijlocul mișcării și nemaiputând să definească, inventează cuvintele Proton Kinoun, astfel se vor naște particulele subatomice cinetice: protonii (care suportă și starea de repaus, dar și cea de mișcare). Dar toate acestea au pornit de la ființă, de la mișcarea ei. Este îndeajuns să definim și lucrul acela va apare, ceea ce contează este de fapt felul în care definim, pentru că niciodată o definiție proastă nu va da naștere unui lucru. Primul Motor nu lasă asta, lasă, spre exemplu; mișcarea verdeprimroșu, care este esențială.

vineri, 20 aprilie 2012

Seduce Me - Isabella Rossellini in Green Porn



http://www.sundancechannel.com/greenporno/

Joc

≪Lupta pe viață și pe moarte cu arma întrebărilor este un motiv nelipsit în tradiția eddică. În Vafþrúðnismál, Odin își măsoară înțelepciunea cu cea a uriașului atoateștiutor, care posedă știința vremii străvechi. Este un rămășag în deplinul sens al cuvântului și o încercare a norocului, și este în joc capul. Mai întâi, întreabă Vafþrúðnir, apoi Odin. Întrebările sunt de natură mitologică și cosmogonică, pe de-a-ntregul identice cu exemplele vedice: de unde au venit ziua și noaptea, de unde iarna și vântul, de unde vântul?


În Alvíssmál, Thor îl întreabă pe piticul Alviss numele pe care le poartă tot felul de lucruri la asi, la vani, la oameni, la uriași și la pitici, și la Hel; la sfârșit, piticul, când dă de lumina zilei, este ferecat în lanțuri. Aceeași formă o are și cântul lui Fjölsvinn. În ghicitorile lui Heidrek, motivul este următorul: regele Heidrek a făcut un legământ, ca un om care s-a făcut vinovat față de el să-și poată salva capul dacă îi propune o ghicitoare pe care el, regele, să n-o poată dezlega. Cu toate că cele mai multe dintre aceste cânturi sunt socotite a fi cele mai recente din ciclul eddelor, iar poeții n-au urmărit, cu siguranță, decât să-și desfășoare iscusința poetică, relația cu lupta enigmistică sacrală este pretutindeni mai mult decât evidentă.


Răspunsul la întrebarea enigmistică nu este găsit prin meditație sau prin raționament logic. răspunsul este o soluție, o dezlegare subită a unui nod, cu care întrebătorul te-a legat. De aceea, soluția corectă îl face deodată pe întrebător să-și piardă puterea. În principiu, fiecare nu are decât un singur răspuns. Răspunsul poate fi găsit de cel care cunoaște regulile jocului. Regulile jocului sunt de natură gramaticală, poetică sau rituală. Participantul trebuie să cunoască limbajul enigmistic, trebuie să știe ce categorie de fenomene este indicată prin simbolurile „roată”, „pasăre”, ”vacă”. Dacă pare că este posibil un al doilea răspuns, care satisface regula și pe care întrebătorul nu-l bănuie, atunci vai de întrebător. Pe de altă parte, unul și același lucru poate fi figurat și exprimat în diferite feluri, adică poate fi ascuns într-o serie întreagă de întrebări enigmistice diferite. Adeseori, soluția unei ghicitori constă numai în cunoașterea, unui anume nume sacru sau secret al lucrurilor, ca în mai sus-menționatul Vafþrúðnismál.≫
Johan Huizinga, Homo Ludens

De aceea în societatea modernă, felul în care omul se descurcă, cum se adaptează, cum reușește să satisfacă dorințele celor apropiați, să plătească cu timpul său îndatoririle cerute de comunitate, devine joc. De aceea -și mă repet, cunoștințele sale, acumulate de-a lungul timpului îl ajută în limbaj, în motivație. Dezlegarea sau rezolvarea problemelor ce vin de la toți îi dau prilejul în a fi mai bun, sau mai mediocru. În a urca sau a rămâne pe loc, mulți mai și cad.


Copiii percep devreme acest joc al celui ce privește deasupra tuturor, dar nu știu încă, nu pricep că totul ține de regulile jocului; care se schimbă foarte repede. Nu știm ce s-a întâmplat când nu suntem înțeleși; s-au schimbat regulile.


Desenul conține o ghicitoare.

______________________________________________
Johan HuizingaHomo Ludens, Humanitas, 2007, pag.192-193

miercuri, 18 aprilie 2012

Noaptea - un fetiș

Dans în noapte - Gif cu sursă necunoscută

  ≪ Ea se mișcă, ochii i se întredeschid.
Întreabă: Câte nopți mi-ai mai plătit?
Spui:Trei.


      Ea întreabă: N-ai iubit niciodată o femeie? Îi spui că nu, niciodată.
      Ea întreabă: N-ai dorit niciodată o femeie? Îi spui că nu, niciodată.
      Ea întreabă: Nici măcar o singură dată, nici măcar o clipă? Îi spui că nu, niciodată.
      Ea spune: Niciodată? Niciodată? Repeți: Niciodată.


      Ea zâmbește și spune: Ce ciudat este un mort.
      Și spune din nou: Și n-ai privit niciodată o femeie? Îi spui că nu, niciodată.
      Ea întreabă: Atunci ce privești? Îi spui: Orice altceva.
      Ea cască și se întinde, tace. Zâmbește și adoarme iar. ≫
Marquerite Duras, Maladia morții


Escher a deschis un drum, a strâns toată geometria lui Leonardo da Vinci și a mișcat liniile, totul curge, nu există decât alb și negru, contraste, treceri repezite, străpungeri. Toate inexistențele din realitate, au căpătat viață în bidimensional, acolo totul este extrem de plauzibil, întocmai ca un pleonasm. Căutați-l pe Escher, și noaptea ce apare în desenele lui este cea mai serioasă, cea mai neagră și asta datorită liniilor albe ce o străbat.


Deseori în fața luminii, a focului mai ales (chiar și a lumânării), apar umbre, aceste apariții se datorează mișcării celor din jurul nostru, dar umbrele sunt în spatele luminii, ele apar acolo unde lumina nu poate trece mai departe și totuși noi le vedem -cu coada ochiului în fața flăcării.


Într-un dialog personal la care întrebările aruncau întâmplări din trecut pe care nu doream să mi le reamintesc, răspunsul niciodată a fost cel mai potrivit și căpătând astfel acest reflex nu mi-am dat seama când am ajuns în fața porții, abia acolo m-au anunțat că am murit, dar eu țineam cu tot dinadinsul la niciodată.




Marquerite DurasMaladia morții, ed.Univers, 2099,pag.34-35

marți, 17 aprilie 2012

Mișcarea; un cânt?


Eu nu cînt noaptea căci oricum în cîntecul meu
Soarele pe care-l cînt va sfîrși prin a deveni noapte. 
          Eu nu ignor ceea ce uit,
          Cînt numai ca să-l uit.


Ce n-aș da eu să pot suspenda, fie doar și în somn,
Apolinicul curs, și să mă descopăr,
          Chiar dacă nebun, geamănul
          Unei ore nepieritoare!

2 septembrie 1923
Pessoa (Ricardo Reis) - ode și alte poeme

Mișcarea este ceea ce face ca mediile să se amestece, omogen sau eterogen.
Mișcarea fără medii, chiar singulare, ar însemna repaos. Ceea ce se mișcă se naște într-un mediu și se pierde în altul.

Ne pierdem prin medii, și pentru a le împărți, folosim mass-media ca mijloc de informare, care a devenit mijloc de intoxicare. Ca o singură reflectare și cu asta termin, nimeni, dar nimeni nu recită o poezie la buletinul de știri, altfel am deveni nebuni și nimeni nu ne-ar stăpâni. Cine își permite un asemenea risc?!


____________________________________
Pessoa (Ricardo Reis) - ode și alte poeme, ed.Paralela 45, 2004, pag.39.

luni, 16 aprilie 2012

Pictura antică greacă

Răpirea Persephonei - frescă din mormântul de Vergina, Macedonia, Grecia

Despre pictura antică greacă se știe puțin, frescele nu s-au păstrat la suprafață, lumina directă și invadatorii le-au distrus, puțin câte puțin și brusc, astfel, chiar și fragmentele pe care apoi ploaia rară le-a spălat au devenit bucăți gri de tencuială, culoarea a dispărut.

În 1977, în Macedonia, arheologul Manolis Andronikos descoperă palatul de la Aigai lângă un sat numit Vergina; undeva între palatul regal și Marele Tomb macedonean descoperă un mormânt intact, el se numi (metaforic) Mormântul „Persephonei”.


≪Liniile austere, bogat colorate pe o suprafață mare, și expresia gravă a personajelor ce sunt cuprinse de un ethos face ca această frescă să fie cea mai remarcabilă din Mormântul Persefonei.≫ [arh. Stella Drougou]


Tavanul mormântului este drept și a fost pictat, dar pictura nu s-a mai păstrat, pereții laterali sunt toți pictați. În mormânt au fost găsite urne funerare și obiecte de cult, vase și bijuterii. A fost datat ca fiind construit în jurul anului 350 î.e.n. (Î.H.)

Pictura este deosebită, un dinamism tragic îi dă amploare chiar și în fața privitorilor ce nu cunosc mitul. Carul din bronz este pictat simplu, în urma lui, mai mic ca el, este zeița Demeter (Demetra), ea este cuprinsă de oroare. Zeița nu aleargă după răpitor, cum ar fi normal poate, asta din cauză că îl cunoaște; este Hades, zeu ca și ea, puternicul stăpân al domeniilor subpământene. Demeter încearcă doar să avertizeze, să arunce mai apoi blestemul asupra tuturor celor care vor lăsa această faptă nepedepsită. Fata ei Persephona a fost răpită de sub ochii ei. Îmbrăcămintea zeiței tinere se desfășoară în spatele carului, pieptul îi este dezgolit, iar zeul îi ține protector și sigur sânul stâng în mâna sa stângă, cu dreapta ține hățurile (se sprijină de car și ține și sceptrul - ...!).

Se pot scrie multe despre această pictură: figura zeului este neutră, semn că fapta nu este o întâmplare, ci o determinare - s-a plâns prea mult celorlalți olimpieni despre lipsa unei consoarte.
Ideea unui crescendo de la stânga la dreapta amplifică starea de tensiune, finalul este anticipat, martorul este împietrit și el de privirea zeului.

prelucrare digitală - claritate și contrast


imaginea și citatul din
Great Moments in Greek Archaeology,Vergina(de Stella Draugou),ed. Kapon,Athina,2007,pag.262-263.

duminică, 15 aprilie 2012

Logica, etica și fizica

Stoicii lui Zenon

≪[40]. Filosofia, spun ei, este asemenea unui animal, logica corespunzînd oaselor și tendoanelor, etica părților cărnoase, iar fizica sufletului. O altă comparație folosită de ei este aceea cu un ou: coaja este logica, pe urmă vine albușul care-i etica, iar gălbenușul din centru este fizica. Mai asemuiesc filosofia și cu un cîmp purtător de roade: logica fiind gardul care îl înconjoară, etica, recolta, iar fizica, solul sau copacii; sau cu o cetate bine apărată cu ziduri și cîrmuită de rațiune.
           Niciuna din aceste părți, spun unii dintre stocii, nu-i independentă de alta, ci toate țin împreună și expunerea lor o făceau combinînd cele trei părți.≫

Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Polirom, 1997, pag.227-228

sâmbătă, 14 aprilie 2012

Noaptea Iguanei - Cap. I - Alungarea din biserică

Night of the Iguana


346. Se crede că înțelepții vor avea parte de mai multă glorie și respect în rai decât cei simpli, deoarece în Daniel se spune: „Cei înțelepți vor străluci ca strălucirea cerului, și cei ce vor învăța pe mulți să umble vor străluci ca stelele, în veac și în veci de veci” (12: 3); puțini știu însă ce se înțelege prin „cei înțelepți” și prin „cei ce vor învăța pe mulți să umble în neprihănire”. Părerea comună este că se vorbește despre erudiți și învățați, în special despre cei ce au învățat în Biserică și care i-au depășit pe alții prin doctrine și predici, și cu atât mai mult decât cei ce i-au convertit pe alții la credință. În lume toți aceștia sunt priviți ca oameni inteligenți, însă nu ei sunt acei inteligenți din rai despre care au fost rostite aceste cuvinte, decât dacă înțeleg lucrurile cerești. [...]


       Dar cei ce trăiesc în dragoste de adevăr, fie pentru gloria din această lume, fie pentru gloria din rai, nu pot străluci acolo; deoarece ei nu sunt umpluți de încântare la atingerea luminii raiului ci la atingerea luminii lumești care în rai nu e decât un întuneric dens. Căci motivația lor principală este parvenirea eului, deoarece este unicul scop văzut de ei; iar când acesta este scopul ultim, omul se pune pe sine pe primul loc și privește adevărurile ce-i servesc propriului succes doar ca mijloace pentru acel scop și deci ca pe niște lucruri subordonate. ...≫

Emanuel Swedenborg, Raiul și Iadul, ed. Dacia, 2001, pag. 175-176.

Lumina pe care o vedem este doar o parte din radiația universală, noi vedem doar un dinte din întreaga dantură ondulatorie a Universului. La fel cum auzim doar o parte din cele ce trec prin timpan și înțelegem mai puțin din cele văzute și auzite. Cu cititul stăm și mai prost, rândurile ne obosesc ochii, atenția este distributivă, concentrarea scade, pricepem din ce în ce mai puțin. Mă întreb încă, cum de știa Swedenborg de întunericul din Rai, mă simt atât de prost, sunt un oraș fără ziduri ?

L'Apollonide (Souvenirs de la maison close)

...am încercat doar să redau un fragment din lumea ființelor plutitoare:
http://sexreader.wordpress.com/2012/04/13/de-la-prostitution-publique/

joi, 12 aprilie 2012

Lumini





≪Vieții regulate, ocupate cu treburile zilnice, liniștite, prinse într-un sistem de interdicție, toată numai precauții, în care maxima quieta non movere menține ordinea lumii, i se opune efervescența sărbătorii. Aceasta , dacă-i băgăm de seamă numai aspectele exterioare, prezintă caracteristici identice la orice nivel de civilizație. Ea implică o mare afluență de mulțime, agitată și zgomotoasă. Aceste adunări masive favorizează eminamente nașterea și contagiunea unei exaltări ce se cheltuiește în strigăte și gesturi, și incită lumea în a se abandona fără control celor mai necugetate impulsuri.


Chiar și astăzi, când totuși sărbătorile secătuite se reliefează atât de puțin pe fondul cenușiu constituit de monotonia vieții curente, încă se mai disting în ele câteva biete vestigii ale dezlănțuirii colective ce caracterizează vechile banchete ale confreriilor.≫
Roger Caillois, Omul și sacru

În nota din subsol, Caillois revine asupra sărbătorii:

„Este inutil să subliniem că această teorie a sărbătorii [sacrul transgresării nota mea] e departe de a-i epuiza diferitele aspecte. Ea trebuie îndeosebi articulată unei teorii a sacrificiului. Într-adevăr, aceasta pare un fel de conținut al sărbătorii. El este aidoma mișcării interioare care o rezumă sau îi dă sens. Amândouă se înfățișează în același raport ca sufletul și trupul. Din pricină că n-am putut insista asupra acestei conexiuni intime (trebuie să optez), m-am străduit să pun în valoare atmosfera sacrificială care este aceea a sărbătorii, în speranța că astfel cititorului îi va fi perceptibilă faptul că dialectica sărbătorii  o dublează și o reproduce pe aceea a sacrificiului.”

Dacă nu ar fi Paștele (și Crăciunul), creștinismul s-ar dilua în esența sa spirituală, de aceea Sărbătoarea Paștelui trebuie privită ca o rupere de cotidian, de coabitare cu natura -căci prezența primăverii de Paște este de cele mai multe ori evidentă.

Trebuie să găsim în Sărbătoare ceea ce ne-a lipsit de la începutul anului, astfel Paștele ne deschide orizontul spre vacanță, spre cea mai mare sărbătoare (scriu în numele meu). Spre vârful unei munci anuale, spre o odihnă meritată. Lumina pascală are reverberația unei treziri spirituale din iarna ce tocmai a trecut și mintea trebuie să-și joace sfera imaginației, este jocul pe care mulți înaintea mea, au scris că este necesar omului.

Sacrificiul lui Isus, apa din mâinile lui Pilat, vocea lui Barabas, arginții lui Iuda, cocoșul lui Petru, hainele lui Caiafa, zbaterea lui Ana și multe, multe altele, îmi umplu poate o zi, sau două; îmi odihnesc spiritul. Spirit ce reia sisific aceleași întrebări și răspunsuri, aceleași ipoteze, aceleași cugetări. Dacă iubesc Sărbătoarea Paștelui este numai pentru faptul că ea este o reluare a adevăratei Sărbători, cea pe care omul modern a uitat-o demult și pe care antropologii se chinuie doar să o mai descopere.

__________________________________________
Roger CailloisOmul și sacru, Nemira, 2006, pag.115-116

miercuri, 11 aprilie 2012

Frigul


Frigul ascute orice privire, totul devine opac, strâns, întocmai ca apa care îngheață.
Emoția primară oprește orice mișcare, de aceea apa strălucește.

marți, 10 aprilie 2012

Porn _ horn _ corn


A existat tot timpul o simbioză a imaginilor cu cuvintele. Un cuvânt, o imagine. Dar această starea parazitară nu a rămas așa. Avem imagini care scuipă cuvinte, obsesii, dureri, dorințe...

luni, 9 aprilie 2012

Serpentina


Cele ce se văd sunt recunoscute ca fiind părți ale mișcării, sensul acestei serpentine dispare într-un zbor, într-o plenitudine atât de clară încât participarea noastră nu apare. Nici măcar nu ne dăm seama cărui rost aparține această rotire, cărei rostire; cea sacră, cea artistică, cea imaginară, știm doar că a existat și va exista în continuare, o continuare a ceea ce este libido sentiendi, libido sciendi și libido dominandi -pomenite de Caillois.

duminică, 8 aprilie 2012

Detaliu - Clopotul de sticlă

≪ Stăteam în vîrful pistei de schi de pe muntele Pisgah și mă uitam în jos. N-aveam niciun motiv să mă aflu acolo sus. Nu mai schiasem niciodată în viața mea. Totuși, mă gîndeam să mă bucur de peisaj cît mai aveam prilejul să o fac.


În stînga mea, cablul de teleschi depozita schior după schior pe piscul acoperit de zăpadă care, bătătorită de atîta traversare și retraversare și ușor topită de soarele amiezii, se întărise acum pînă căpătase consistența și luciul sticlei. Aerul îmi pedepsea plămînii și sinusurile, aducîndu-i o claritate vizionară. [...]


Trăgîndu-mă spre buza culmii, mi-am înfipt vîrfurile bețelor în zăpadă și mi-am făcut vînt într-un zbor pe care știam că nu-l pot opri prin iscusință sau printr-un act tardiv de voință.
M-am îndreptat direct în jos.
Un vînt tăios, care se ascunsese pînă atunci, m-a izbit din plin în gură și mi-a ridicat părul la spate, făcîndu-l să fluture orizontal. Eu coboram, dar soarele alb nu se ridica deloc. Atîrna peste valurile suspendate ale dealurilor, un pivot impasibil, fără de care lumea n-ar fi existat.


Un punct mic din corpul meu zbura spre el, răspunzîndu-i. Simțeam cum mi se umflă plămînii de năvala peisajului -aerul, munții, oamenii. Mă gîndeam:
- Așa e cînd ești fericit.≫


Sylvia PlathClopotul de sticlă, Polirom, 2003, pag.115-116,118-119


Renașteri, morți, sevraje - à la Kerouac

Muzeul de Arheologie și Istorie Națională din Athina (Atena)
≪ Pentru o clipă doar, reușisem să ajung la acea culme a extazului pe care dorisem dintotdeauna să o ating, ieșirea completă din timpul cronologic în tărâmul umbrelor veșnice și miracolul simțit în întunecimea lumii muritoare și senzația că moartea mă îmboldește să merg înainte, ca o fantomă care se urmărește pe sine însăși, iar eu mă grăbesc, precum marinarii legați la ochi, pe o scândură de unde toți îngerii s-au aruncat în genunea sfântă a necreatului pustiu, ei , îngerii, preaputernice și de neînchipuit  străluciri ale Miezului arzător al Minții, infinite tărâmuri ale belșugului deschizând aripile și prăbușindu-se în fermecate roiuri de fluturi ale paradisului.


Auzeam un murmur și-un foșnet indescriptibile care nu erau în auzul meu, ci veneau de peste tot și nu aveau de-a face cu sunetele. Am înțeles că murisem și renăscusem de infinite ori, dar nu-mi mai aminteam, deoarece trecerile din viață în moarte și înapoi la viață sunt atât de lesnicioase, o lucrare magică și inutilă, ca totala obișnuință și profunda ignoranță a gestului de a adormi și de a te trezi de un milion de ori.


Am înțeles acum că doar stabilitatea Minții lăuntrice făcea posibil acest du-te vino al nașterii și al morții, aidoma vântului care încrețește suprafața pură, senină, a oglinzii unei ape. Simțeam pendularea blândă a extazului ca pe o doză de heroină injectată în vena principală, ca pe o înghițitură de vin băută într-o după-amiază târzie, și m-am cutremurat. Picioarele mă furnicau. Credeam că am să mor atunci, pe loc. Dar n-am murit și am mai mers mai departe vreo șase kilometri și am cules zece chiștoace lungi și m-am întors la camera de hotel a lui Marylou și am turnat tutunul în pipa mea veche, pe care mi-am aprins-o. Eram prea tânăr ca să înțeleg ce se întâmplase cu mine. ≫


Jack Kerouac, Pe drum, Polirom 2009, pag.246-247

sâmbătă, 7 aprilie 2012

prunul și rostopasca


Prunul meu din Camera de Gardă a înflorit, în jurul său mușchii au început să apară, plantați artificiali pe paliere de beton amestecat cu piatră și lemn, o rezervă de nisip le ține cât de cât umezeala. Gerul și zăpada acestui an n-au afectat prunul.
Pentru pandhora, cea care și-a adus aminte de prunul meu exilat într-o încăpere.


Aici este fotografia dedicată Anonimului din comentariile precedente, îi doresc sănătate prin această plantă miraculoasă.


Aici în această imagine sunt clipe pe care ochii mei le pierd privind florile de cireș.

Împotriva ploii, a vântului, a întunericului ______________________________terra genetrix


≪ Un profet indian, Smohalla, din tribul Umatilla, refuză să muncească pământul. „E păcat, zicea el, să rănești sau să tai, să spinteci sau să zgârii pe mama noastră a tuturor prin muncile agricole.” Și adăuga: „Îmi cereți să muncesc ogorul? Să iau un cuțit și să-l împlânt în inima mamei? Mă va lua ea atunci la sânul ei? Îmi cereți să sap și să înlătur pietrele? Vreți să mutilez carnea să ajung la os? Dar voi mai putea oare atunci să mă întorc în pântecele ei pentru a mă mai naște o dată? Îmi cereți să tai iarba și fânul, să-l vând și să mă îmbogățesc asemeni albilor? Dar cum aș îndrăzni să tai părul mamei mele?”


Aceste cuvinte au fost pronunțate acum o jumătate de secol -scria Eliade în 1957 la capitolul Pământul-mamă și hierogamiile cosmice, dar ele vin de foarte departe. Emoția pe care o trezesc ascultându-le ține mai ales de faptul că ele ne revelează cu o incomparabilă prospețime și spontaneitate imaginea primordială a Pământului-Mamă≫
Mircea Eliade Mituri, vise și mistere

Un frig pătrunzător s-a ivit azi dimineață, nori culcați pe orizontul vestic anunțau ploaie. Soarele se ferea și din când în când stropea cu lumină. Lalelele, prea tinere pentru această vreme, se tutuiau cu vremea; două ore de dimineață au încercat să se deschidă, apoi o ploaie scurtă și rece le potoliră. Petalele fragede au dat semne de retragere, hierogamia se sfârșise înainte de act, de praxis.


Mai apoi două ore am prelucrat imaginile, la prânz am obținut ceea ce doream: respirația Pământului-Mamă, tactul calm și culoarea dorită, acea aură ce apare datorită unei lumini venită dintr-un unghi precis, unghi din care totul se privește altfel. Respirație vitală, care vine de foarte departe.


_________________________
Mircea EliadeMituri, vise și mistere, ed. Univers enciclopedic gold, 2010, pag 164

vineri, 6 aprilie 2012

Lalele înainte de


Viața scurtă pe care am trăit-o până acum, m-a bucurat cu toate trezirile de care am avut parte. Una dintre ele, și pe care am auzit-o doar de mic copil, dar n-am înțeles-o atunci; a fost identificarea cu cineva, cu o persoană, cu un om, cu un sfânt chiar. Exemplu comparativ venea să însuflețească eu-l tău, acea stare (impersonală) dar binefăcătoare celor din jur că tu poți face, poți simți, poți fi ca cel pomenit în exemplu. Începând de pe casa scărilor, când părinții mă dojeneau că nu pot fi ca vărul (meu) de cuminte, de ascultător, de voluntar, până la biserica satului bunicilor mei, unde preotul spunea (nu numai mie, ci întregii adunări) că trebuie să ne identificăm cu Isus. Identificarea cu văru' căzu repede, când vărul nu era se uitau repede faptele, și prezentul lua loc repede trecutului imediat. În schimb cu Isus am avut mari probleme. Dar anii treceau și pe popă îl auzeam din ce în ce mai rar (numai la bunici mergeam la biserică), eu am crescut, nu mai dădeam nici pe la bunici, așa că totul părea uitat.


Citind în adolescență La răsărit de Eden de John Steinbeck, cartea m-a cutremurat aproape de final, acolo unde se pomenește de cuvântul timshel - sigur acum îmi este mai ușor să scriu după ce toate au fost explicate. Cuvântul în ebraică dă un sens compus, din care, poate cel mai probabil și mai ușor de înțeles ar fi: "tu îl poţi stăpâni". Fiind vorba de V.T. (Vechiul Testament), automat posesia unei stări impersonale, dovedită de alții îmi reveni... fiți ca Isus, îmi răsună și acum în urechi dorința (neînțeleasă pentru mine) a preotului.


Personalitatea mea nefiind cristalizată, vârsta naivă nu-mi arăta mare lucru, reușeam să mă retrag în vis visând la eroi, la cei din cărțile de istorie, la cei din mituri, din povești. Această formă de identificare îmi făcea bine, sau poate era doar somnul. În mintea mea de atunci imaginea lui Herakles (Hercules), era cea mai dorită, puțin mai târziu deja Achilleus (Ahile) începea să vină mult mai aproape de eposul meu visător.


Eram oarecum frustrat de un alt erou, nu înțelegeam clar de ce Homer i-a dedicat ceea ce a făcut la fel eroilor ahei, dar și troieni, prin Iliada. Odisea citită chiar de mai multe ori îmi ascundea mult mai multe necunoscute decât Noul Testament.


Omul, fiecare, bărbat sau femeie, se identifică mult mai bine cu Odiseu (Ulise) decât cu oricare personaj, fie el real sau imaginar. Omul în toate căutările sale, în toate peregrinările și dorințele -cele mai aprige, face o mare călătorie, este viața sa, cu bune și cu rele, cu greșeli chiar. Toți la sfârșit vor limanul, locul unde să se retragă -cimitirul elefanților, locul visat, acolo, chiar dacă numai o clipă se întâmplă ceea ce se dorește, viața nu s-a trăit degeaba.


Desigur că Odisea este o călătorie atât de reală în spiritul ei, încât numai imaginarul lui Homer a salvat-o de la monotonie și clasicism. Odisea nu este clasică, este ceea ce ni se întâmplă în fiecare zi. De aceea, mari scriitori și mari învățați s-au întors la cel mai dubios erou al tuturor legendelor, Ulise.


Am citit că Romulus, dorind să se impună în fața unei aristocrații nou formate, a fost asasinat chiar în public și pentru ca asasinatul să nu fie răzbunat de plebe, s-a instituit repede fenomenul prin care Romulus a fost ridicat în ceruri, iar marele Jupiter l-a primit. Prefer prin acest exemplu, căutările și dorințele istețului și greu încercatului Ulise.


Lalele nu s-au deschis încă, dar știu că toate sunt roșii!

joi, 5 aprilie 2012

Familia Rockefeller: aici am dat cu banul - Stoa lui Attalos


Lăsând la o parte criza financiară și umană prin care trece Grecia astăzi -nefiind singura criză și nici cea mai mare, o știre ce ține doar de interesul celor ce sunt plimbăreți (peripatetici) va deschide spațiul acestora. Adică, se vor plimba și la etaj în acest spațiu antic reconstituit definit drept Stoa lui Attalos, ori termenul de stoa, tocmai de la ideea de mers, de discuție, de preumblare vine, sau de preambul al unor discuții ce vor deveni interesante, sau, aprige.
http://www.ekathimerini.com/4dcgi/_w_articles_wsite4_1_26/03/2012_434797


Istoria acestui spațiu se întinde pe milenii, dar, mai presus de istorie intervine banul; banul chiar schimbă istoria sau dimpotrivă, o leagă de realitatea cunoașterii posibile, dovedită datorită paralelismului surselor. Astfel, printr-o generoasă donație, a devenit posibilă, renașterea unei părți ce făcea parte din marea agora din Athina (Atena).


Coloanele ce susțineau tavanul arătau așa:

Locul ne apare ca o terasă de marmură, în spate, pătrundem în muzeu. Se intră pe o parte și se iese pe cealaltă, ca la un autobuz, călătoria pe care o faci îți amintește de o lume ce a dispărut. Amănuntele îți îmbogățesc viața, prea multe devin obositoare, timpul nu stă pe loc și nu le poți reține pe toate, de aceea merită o plimbare. Ieși afară, te plimbi printre statui și iar intri în muzeu, încă o dată.

A fost numai parterul, anul acesta în luna mai se deschide și etajul. Toate acestea într-un timp ce pare prea lung, reconstituirea a început acum șaizeci de ani, ori omul trăiește prea puțin, ori istoria sa a ajuns prea lungă. Să pierzi câteva ore bune ca să te plimbi doar pentru a vedea, atât.

Lalele virgine


Mesajul ascuns pe care ți-l transmite virginitatea, ține de educație, mentalitate sau de morală. Și religia s-a amestecat în acest mesaj, redecorându-l cu minuni, cu fapte care nu s-ar fi întâmplat dacă subiectul nu era virgin, genul feminin; virgină.


Lalele care se deschid prima dată, nu reușesc că atingă deschiderea plenară decât după câteva zile, astfel laleaua, se deschide și se închide cam de cincisprezece de ori, poate mai puțin, poate mai mult, factorii ce influențează acest ciclu sunt multipli.


Urmăresc de două-trei zile un grup de lalele pregătite pentru explozia colorată, astăzi sigur nu se mai deschid, soarele a trecut de zenit. Ploaia de azi-noapte le-a prins deosebit de bine și trupul lor subțire s-a întărit, albul-gălbui apropiat de sol s-a înverzit. Acum soarele le încălzește interiorul, căldură necesară pe timpul nopții.


Aștept ziua de mâine.

miercuri, 4 aprilie 2012

Un țap în stânci

Căderea lui Acteon
Figurația pe care realitatea o face ochiului se cheamă imaginație. Astfel iau naștere, în proporție covârșitoare, superstițiile, închipuirile -de tot felul, și mai târziu un pic, povestea, legenda, mitul.


Noaptea de primăvară a venit însoțită de zgomotele norilor încărcați electric, lumina atmosferică se perindă deasupra orașului. În mintea mea, fulgerul însoțit de trăznet, mă întoarce departe în trecut, deja îmi închipui Ciclopii făurind aceste arme, iar pe Zeus aruncând cu ele în Titani.


Am primit, fără să vreau, o viziune din lumea de atunci, atunci când Moartea se bucura de năzdrăvăniile zeilor, se plimba prin Ateliere, alături de cei ce supravegheau apariția marilor arme.

sursă necunoscută, primesc link-uri către autor

marți, 3 aprilie 2012

Furnicile; ca oamenii



Oamenii, asemeni furnicilor, adună tot, culeg tot, ignoră cantitatea, calitatea.
Oamenii înghit tot, strică tot; spre deosebire de furnici, care aleg, care triază, care văd înaintea de intrarea în mușuroi. Priviți cu atenție cum spinii nu au ce căuta în casă, cum spicele lipsite de fruct sunt aruncate, cum ceea ce este nefolositor este oprit în final în a intra.
Oamenii strâng -proastă comparație pentru cei ce zic că strâng ca furnicile, să te compari cu natura? tu om lipsit deja de ea; proastă comparație.


Muzica? o capodoperă!

luni, 2 aprilie 2012

Doi miei cu adevarat albi nu se găsesc niciodată

Panou publicitar dintr-o bijuterie renumită
de lângă Acropole, Athina
≪Numele meu este Silicos. Tatăl meu se numește Hifion, iar mama Hiperina. Am fost pe vremuri cetățean al orașului Cnidos, iată de ce numele meu întreg sună așa : Silicos al lui Hifion, Cnidianul. Poate că e exagerat să mă prezint astfel eu, libertinul infirm, care mi-am petrecut cei mai frumoși ani ai vieții în casa lui Pericle al lui Xantip, îndeplinind cele mai ciudate însărcinări și alergînd tot timpul de colo pînă colo ca să satisfac capriciile stăpînului meu Alcibiade.≫


Așa începe romanul istoric al lui Anghelos S. Vlahos - ce nume cunoscut Vlahos, roman care se numește „Stăpînul meu Alcibiade”. Cine a fost Alcibiade? este o poveste prea lungă ca să încapă aici, mai ales că ne aflăm în secolul de aur.
Povestea pe care am cules-o ar fi trebuit să o scriu ieri, dar o scriu azi și asta nu are importanță când o copiez, importantă este povestea și ceea ce mi-a transmis ea mie. Povestea se petrece în Ionia, acolo unde cetățile grecești erau despărțite de Athina (Atena) și de Europa, de marea Egee, adică în Asia Mică. Pe vremea aceea perșii înaintaseră mult spre Europa, multe cetăți grecești din acea parte căzuseră sub ocupația lor, inclusiv Cnidos-ul.


≪Pe tatăl meu îl chema Hipion, și nu Hifion...un grămătic [...]i-a spus că numele lui era fără îndoială compus din Hipo și Ion și s-a străduit să-l încredințeze că, dacă p s-ar fi transformat în f, numele acesta ar fi făcut o impresie mai bună.[...]


La Cnidos, Afrodita era - este încă și azi - mai venerată decît ceilalți zei, dar cu decență și cuviință, fără nerușinare ca la Delos, unde i-au construit un șir de falusuri de marmură care amenință cerul. La Delos am văzut cu ochii mei femei îmbrățișînd aceste reprezentări, încununîndu-le și făcînd și alte necuviințe ! Asemenea simboluri nu trebuie lăsate în văzul tuturor și la îndemîna femeilor. Nu ! La Cnidos adorația Afroditei era severă și aducea foloase. Buna zeiță le ajuta cît putea pe fetele sărace ca să-și strîngă o brumă de zestre. Grația sa stabilise printr-un oracol, după care fetele dispuse s-o slujească, adică hierodulele [prostituate de pe lîngă templul Afroditei, n.a.], urmau să trăiască în preajma ei pe lîngă templu, în odăițe separate, anume construite. Credincioșii, care în zilele de sacrificii veneau în mare număr, se odihneau înainte de-a se întoarce pe la casele lor, lîngă vreuna dintre fete, plătind ceva pentru templu. La sfîrșitul lunii, fiecare fată dădea marelui preot jumătate din ceea ce încasase, păstrînd cealaltă jumătate pentru ea. Așa trăia multă lume, și zeița își îmbogățea și-și împodobea templul, a cărui influență și putere creștea. După ce erau doi-trei ani hierodule, fetele sărace își găseau cu ușurință miri. În clasa mijlocie ele erau foarte căutate, fiindcă aduceau zestre soților lor, ceea ce era destul de rar, și fiindcă aveau experiența dobîndită în timpul cît slujiseră la templul Afroditei.


Într-o dimineață, bunicul meu Silicos, cetățean cu dare de mînă în Cnidos, ieși la plimbare cu fiica lui, adică mama mea. Soarta îl făcu să pătrundă în marea incintă a templului Afroditei. Cînd marele preot, omul perșilor, care ieșise în piața din fața templului să se încălzească la soare, îl văzu pe bunicul însoțit de frumoasa sa fiică, se ridică măreț în picioare și le făcu semn să vină spre el. Fără să bănuiască nimic, bunicul se supuse numaidecît, dar cînd se apropie împreună cu mama, marele preot spuse arătînd spre ea :


- Zeița va fi foarte bucuroasă să aibă o hierodulă atît de tînără și de frumoasă.
Bunicul se tulbură. Oricît de cucernic era, n-avea de gînd să-și lase fata într-una din cămăruțele templului. Încercă să se îndepărteze, dar marele preot bătu din palme și o mulțime de paznici perși năvăliră de peste tot. Nemaiavînd încotro, bunicul se apropie atunci cu respect de marele preot și-l întrebă în cuvinte îngrijit alese cum ar trebuie să procedeze ca să nu-și lase fiica în templu, dar fără ca zeița să i-o ia în nume de rău și să se supere. Marele preot se retrase în templu pentru a se sfătui cu zeița și, după o consfătuire tainică ce ținu vreme destul de îndelungată, ieși iar și declară că Afrodita cere în schimb o ofrandă în aur și, în chip de jertfă, doi mielușei albi : unul pentru bunicul, celălalt pentru fiica lui, fiindcă erau amîndoi răspunzători. Bunicul se bucură și dădu să plece luîndu-și fata cu el, dar marele preot îi opri, spunînd că acea condiție trebuie îndeplinită imediat, chiar în ziua aceea, și că mama trebuie să rămînă acolo drept zălog. Bunicul se împotrivi, spuse că sentimentele lui cucernice erau cunoscute și că nici nu-i trecea prin minte să nu se supună poruncii zeiței, dar protestele nu slujiră la nimic. Mama rămase în templu și tatăl ei porni pe drumuri ca să găsească doi mielușei albi și o ofrandă de aur. Aceasta din urmă nu-l punea în încurcătură. N-avea decît să treacă pe la un bijutier oarecare și să cumpere ceva aur. Cunoscut cum era, toată lumea i-ar fi dat pe credit, dar cum să găsească cei doi mielușei albi? Du-te și caută într-o zi de lucru, cînd nu e tîrg, doi mielușei albi !


Mama rămăsese singură în templu. În jurul ei se adunaseră slujitorii, ajutoarele templului și alți oameni, care-i spuneau glume grosolane și o insultau. Erau încredințați că în curînd avea să ocupe și ea o cămăruță a templului și-și băteau joc... Soldații perși rîdeau și-și frecau mîinile, crezînd că vor fi printre primii care s-o viziteze. În sfîrșit, puțin după prînz, se ivi bunicul gîfîind, asudat, ținînd în mînă și tîrînd după el un mieluț alb. Puse săculețul jos și scoase din el o minunată farfurie pictată cu aur și un ulcior de aur curat cu toartă de fildeș.


Marele preot era încîntat de cele două daruri, dar nu-și arătă mulțumirea și atrase atenția că erau destinate templului. Cum rămînea însă cu zeița ? Trebuia oare să se aleagă doar cu un mieluț pentru două păcate : păcatul bunicului care nu voia să-și lase fata și păcatul ei, care nu voia să rămînă ? Apropiindu-se de miel, marele preot începu să-l cerceteze ca să se convingă că e alb, fără nici o pată.


- Asta-i bună ! strigă bunicul furios. Îți aduc două ofrande în loc de una, cum mi-ai cerut, și un mieluț alb și tot nu înțelegi să mă lași în pace ?
- Voi comunica nelegiuirea ta sacerdoților și consilierului politic ! Așa-ți trebuie ! spuse sever marele preot.
Iată ce șantaje mîrșave foloseau perșii și cei care-i slujeau... Nu-i nimic ! De atunci ne-am răzbunat noi pe ei...


Bunicul se gîndi că, dacă treburile luau o asemenea întorsătură, urmările puteau fi neplăcute. Dușmanii lui ar fi uneltit, firește, împotriva sa și consilierul politic, care nu-i deloc binevoitor, l-ar fi condamnat , sub acest pretext, la cine știe ce amendă uriașă, care l-ar fi adus în sapă de lemn, l-ar fi exilat, sau cine știe ce altă grozăvie s-ar fi întîmplat. În afară de asta, pedeapsa nu i-ar fi salvat fata. Bunicul își plecă deci capul, se supuse și-și înăbuși revolta. Marele preot, însă, cercetă mieluțul, descoperi o pată gălbuie pe burtă și, făcînd pe furiosul, ridică mîinile în sus, chemînd-o pe Afrodita drept martoră că voiau să-l înșele.


În jurul lor se adunaseră multă lume, care se împărțise în două tabere : unii, patrioții, susțineau că un singur mieluț era destul, că mieluțul acela era foarte alb, însă cei ce doreau să se pună bine cu satrapul persan erau de partea marelui preot. N-ar fi fost imposibil ca, dintr-o clipă într-alta, marele preot să dea ordin gărzii persane s-o înhațe pe mama. Atunci cineva din mulțime îi șopti bunicului să-și logodească fata imediat, pentru ca toată povestea aceea mîrșavă să se termine, dat fiindcă o veche poruncă a zeiței hotăra că nu poate să fie slujită de o fată avînd alt legămînt. Uluit și văzîndu-și fata plîngînd, bunicul, care nu mai știa ce să facă și care în zăpăceala lui uitase de acest amănunt, se agăță de sfatul acela. Se apropie de un cetățean oarecare din mulțime și-i șopti:


- Ți-o dau pe fiica mea ! Te logodesc cu ea !
Necunoscutul se îndreptă spre mama și, mai înainte ca marele preot să-i fi putut împiedica, cei doi își întinseră mîinile cruciș, după care bunicul își scoase brîul lat, îl legă în jurul mîinilor lor unite și rosti cuvintele sacramentale.


Marele preot turba ! Dar ce putea să facă ? Porunci mulțimii să se împrăștie și se întoarse în templu, așteptînd o altă ocazie ca să-i facă rău bunicului. Faptul că fiica unui om bogat și cu vază ca Silicos avea să ia pe un oarecare nu-l mulțumea destul.
Bunicul își luă fata și plecă împreună cu ginerele. Cînd ajunseră la o depărtare destul de mare, Silicos se întoarse către necunoscut și-i spuse :
- Îți mulțumesc, fiule ! Am să-ți trimit un dar frumos ! Cum te numești ?
- Hipion, răspunse tatăl meu cu sfială.
- Și ce meserie ai?
- Lucrez la un atelier de sandale.
- Bine ! Am să te ocrotesc ! răspunse bunicul și-i făcu semn să plece.


Hipion însă nu înțelegea și bunicul fu silit să-i explice că nu fusese vorba de-o logodnă adevărată, ci de-o înscenare ca să scape din capcana marelui preot. Doar nu credea serios că el, Silicos, avea să-și dea fiica după un meseriaș ! Tînărul plecă ochii, oftă cu amărăciune și plecă, aruncînd o ultimă privire spre mama, care în tinerețea ei era foarte frumoasă. Dar una voia Silicos al lui Pafios și alta hotărîse Cloto, fiindcă se vede că undeva, în peristilul templului Afroditei, era ascuns micul zeu care o săgetase pe mama : poate că era o răzbunare a zeiței. Și așa cu toată împotrivirea inițială a bunicului, mama s-a căsătorit cu tata [...].≫

Anghelos S. VlahosStăpînul meu Alcibiade, ed. Univers, 1970, pag.5,14-17


http://www.mlahanas.de/Greeks/Arts/Erotic.htm