miercuri, 29 februarie 2012

Fuga


Suntem un tren în noapte, pentru noctambuli.
Suntem un tren în zi, pentru diurni.


În fața noastră -a trenului, pare că nimic nu se întâmplă; o opoziție simplă pe care o călcăm fără să băgam de seamă.
În spatele nostru; urma, și mai ales ce urmă lasă existența noastră!

marți, 28 februarie 2012

Direcția de curgere

≪ Voiam să stau pe malul noroios și să privesc fluviul. În loc să fac asta, a trebuit să mă uit la el cu nasul lipit de un gard de sîrmă. Cu ce mai rămîi cînd începi să pui garduri între oameni și rîurile lor? ≫
Jack Kerouac, Pe drum, Polirom 2009, pag.211 jos.


Fiind Pe drum, m-a interesat direcția, când s-a terminat, mi-am ascuns pudoarea, ce prostie, să te intereseze direcția!


Privesc de acum încolo curgerea ca fiind acea renumită bandă a lui Möbius, undeva sus merge la stânga, undeva jos la dreapta, undeva la dreapta merge în sus, undeva la stânga merge jos, undeva mă aflu și eu, undeva și voi...


Mai contează direcția?
Hai să fim sinceri că toți știm încotro ne îndreptăm, atunci mai contează direcția?
Drumul în schimb contează, la fel ca albia, ca valea, ca țărmurile mărilor și crestele munților, ca orice ce mișună prin capul nostru; când toate acestea se vor încheia, ne vom aminti doar ceva ce n-am întâlnit. Atât.

luni, 27 februarie 2012

Pentru a prinde...

Pentru a prinde un ochi, zmeul trebuie înălțat,
Și alergarea trebuie să prindă vântul,
Care,
     din spate venind, mugește ca un taur bălțat.


Pentru a vedea, trebuie să prinzi un ochi,
Care,
     odată înălțat, așteaptă un vânt rotat.


Pentru a te înălța, îți trebuie
vârtejul;
      cel ce vine din tine, vârtejul ce te chinuie,
      ce te biruie, ce te petrece.


Abia acum, fiind în văzduh, nimeni nu te mai întrece.
Ești tu, ești zmeu, ești ochi și...
      un orizont întreg te privește. 

În desiș - prezentare de L. Hanu

Torii Kiyonobu -Three actors;  Nakamura Denkurō, Katsuyama Matagorō and Arashi Kiyosaburō
Hosoban 30.4 x 15.5
Tan-e
Published by Nakajimaya Isaemon
c. Hōei 5-6 (1708-1709)
          ≪ ÎN 1951 filmul lui Akira Kurosawa, RASHOMON, își începea spectaculoasa carieră internațională cu „Leul de Aur„ obținut la festivalul de la Veneția și cu premiul pentru „cel mai bun film străin”, decernat de critica americană.
            Odată cu el, era descoperită de marele public arta contemporană japoneză, filmul constituie un mijloc de persuasiune infinit mai eficient decît bibeloul sau acuarela. Paradoxal, însă, ceea ce occidentalii au resimțit ca fiind specific japonez, exotic, impregnat de simboluri criptice - inclusiv jocul inedit, cu gesturi largi și bruște, al actorilor -, criticii japonezi au condamnat ca fiind „o copie neîndemînatică a realismului occidental”!
            Și totuși, abia Rashomon a deschis calea unui dialog cultural mai profund; diferențele majore de civilizație, tip de gîndire, de raportare la univers, viziune etc. dintre Europa și Japonia ar fi rămas la fel de greu surmontabile dacă Akira Kurosawa nu ar fi avut inițiativa - înscrisă într-un proces amplu de deschidere a culturii extrem-orientale - unor anchete prealabile efectuate în țările europene de specialiști japonezi și referitoare la gustul publicului, la capacitatea de a înțelege, simbolurile orientale. Pe baza acestor anchete, el a intuit exact limita insesizabilă la care uimirea seducătoare se transforma în snobism excentric sau refuz datorat incapacității de comprehensiune. Și nu a depășit acea limită, asumîndu-și riscul de a fi dezaprobat de compatrioți pe motiv că ar fi alterat specificul național.


            Operă de referință în cinematografia mondială, Rashomon nu numai că a deschis drumul creațiilor japoneze spre occident, dar a și impus, pe plan național, un anume stil de realism, mai atenuat, cu simboluri mai puțin compacte și aglomerate și cu un joc al actorilor mai apropiat de normele occidentale decît de cele ale teatrului clasic japonez.
             Acțiunea filmului se petrece în sec. VIII, pe cînd războiul civil făcea ravagii în Japonia. Sub ruinele porții Rashomon de pe drumul spre orașul sfînt Kyoto, se adăpostesc trei năpăstuiți ai soartei: un tăietor de lemne, un servitor și un preot buddhist. Ultimii doi, încă puternic emoționați, povestesc ce s-a întîmplat cu puțin înainte: capturarea lui Tajumaru, un celebru bandit care a violat o femeie sub ochii bărbatului ei. Și, rînd pe rînd, banditul, femeia, și soțul ne înfățișează același fapt, fiecare din propria perspectivă și, natural, punîndu-se pe sine - cu o naivă sinceritate - într-o lumină favorabilă. În final, tăietorul de lemne oferă propria versiune, poate (dar cine știe?) mai senină.
            Valoarea filmului rezidă în măiestria scenariului, atmosfera, perfecțiunea tehnică a realizării (ritm, mișcarea camerei, specularea luminii), jocul actorilor - în rolul banditului: Toshiro Mifune.


            Un merit însemnat revine nuvelei lui Ryunosuke Akutagawa, În desiș, aflată la baza scenariului. Autorul, care s-a sinucis în 1929 la numai 30 de ani, oferă o mostră de finețe a tușei psihologice și de tensiune extrasă din maxima concentrare și sugestie. Nuvela e socotită o filiație directă a scrierii lui L. Pirandello, „Fiecare cu adevărul lui”.
            Simbolul porții Rashomon, deschise spre pacea sperată a orașului sfînt, apare doar în filmul lui Kurosawa. ≫

L. Hanu, Almanah România Literară 1988, pag.257.

În postarea precedentă este nuvela „În desiș” de  Ryunosuke Akutagawa.

duminică, 26 februarie 2012

În desiș - Rynosuke Akutagawa

Vă prezint o capodoperă, dar nu eu, ci L. Hanu, cel care a tradus povestirea lui Akutagawa în almanahul România Literară din 1988
(pag.257-262).
Acum traducerea, următoarea postare va fi prezentarea.


ÎN DESIȘ
de Rynosuke Akutagawa


Declarația unui tăietor de lemn, chestionat de un înalt demnitar al Poliției

          DA, DOMNULE. Eu sînt cel care a descoperit cadavrul. Azi dimineață mă duceam, ca de obicei, să-mi tai cota zilnică de lemn de cedru, cînd am zărit cadavrul într-un desiș, în văgăuna din munți. Locul exact? Cam la 150 de metri de drumul către Yamashina. E acolo un desiș de bambuși și cedri.
          Omul, căzut pe spate, era îmbrăcat într-un chimono de mătase liliachie și cu fruntea înfășurată cum se poartă pe la Kyoto. Pieptul îi fusese străpuns de o singură lovitură de sabie. Frunzele de bambus căzute primprejur parcă aveau flori de sînge pe ele. Nu, deja nu-i mai curgea sînge pe ele. Rana se uscase și un tăun se lipise de ea atît de lacom, că abia mi-a luat în seamă pașii.
          Mă întrebați dacă am văzut o sabie sau așa ceva?
          Nu, nimic, domnule. Am găsit doar o frînghie la rădăcina unui cedru pe-aproape. Și... ei bine, lîngă frînghie am găsit și un pieptene. Asta-i tot. Se pare că s-a luptat înainte să fie ucis pentru că iarba și frunzele lungi de bambus erau călcate de jur împrejur.
          Dacă era și un cal pe-acolo?
          Nu, domnule. Și pentru un om e destul de greu să intre în desiș, darămite pentru un cal.

Declarația unui preot buddhist rătăcitor, chestionat de un înalt demnitar al Poliției

          CÎND? Ieri pe la amiază, domnule. Nefericitul mergea pe drumul care duce de la Sekiyama către Yamashima. El - pe jos și alături o femeie călare; am auzit că era nevasta lui. Ea avea fața ascunsă de-o eșarfă care atîrna peste borurile pălăriei. Tot ce-am văzut a fost culoarea liliachie a veșmintelor ei. Calul era murg, cu o coamă bogată. Înălțimea doamnei? O, cam un metru și jumătate. Eu sînt preot buddhist, știți, așa că nu prea am luat-o în seamă. Bărbatul însă era înarmat cu o sabie, arc și săgeți. Și îmi aduc aminte că ducea în tolbă peste douăzeci de săgeți.
          Nu m-am așteptat să dea peste ei așa o nenorocire. Cu adevărat, viața omului e tot atît de insesizabilă ca roua zorilor sau ca strălucirea fulgerului. Nu aflu cuvinte pe potriva compasiunii pentru el.

Declarația unui polițist, chestionat de un înalt demnitar al Poliției

          OMUL pe care l-am arestat? E un tîlhar prea-bine știut, pe nume Tajumaru. Cînd l-am arestat, căzuse de pe cal. Gemea și se zvîrcolea pe pod, la Awataguchi. Cînd? Ieri, pe înnoptate. Pentru întregirea dosarului, aș mai adăuga că am încercat să-l arestez și alaltăieri, dar, din nefericire, a fugit. Purta un chimono de mătase albastru închis și o sabie lată. Și, cum vedeți, a luat de undeva un arc și săgeți. Spuneți că arcul și săgețile astea seamănă cu ale mortului? Atunci Tajumaru trebuie să fie ucigașul. Arcul înfășurat cu fîșii de piele, tolba de lac negru, cele 17 săgeți cu pene de șoim - toate erau ale lui, cred. Da, domnule, calul era cum ziceți, un murg cu coamă bogată. L-am găsit păscînd lîngă drum, în spatele podului. Precis că mîna soartei l-a îmbrîncit de pe cal.


http://entertainment.time.com/2007/04/26/top-25-greatest-villains/slide/toshiro-mifune-as-tajomaru/#toshiro-mifune-as-tajomaru  
          Dintre toți tîlharii care dau tîrcoale orașului, Tajumaru le-a făcut cele mai multe necazuri femeilor din Kyoto. Astă-toamnă o nevastă care venea de la templul Toribe din Pindora, prin munți, a fost ucisă împreună cu o fată. Mulți socotesc că el a făcut-o. Dacă criminalul ăsta l-a ucis pe bărbat, de unde știți ce-a făcut cu soția lui? Veți avea bunătatea, înălțimea voastră, să cercetați și această problemă?

Declarația unei bătrîne, chestionate de un înalt demnitar al Poliției

          DA, DOMNULE, cadavrul acesta e al bărbatului care s-a însurat cu fata mea. Nu venea din Kyoto. Era samurai în orașul Kokufu, din provincia Wakasa. Se numea Kanazawa Takehiko și avea 26 de ani. Era om blînd și nu cred să fi făcut ceva spre a stîrni mînia altora.
          Fata mea? O cheamă Masago și are 19 ani. E o fată isteață și veselă, chiar nărăvașă, dar sînt convinsă că nu a cunoscut alt bărbat decît pe Takehiko. Are o față mică, ovală, măslinie și o aluniță la colțul ochiului stîng.
          Ieri Takehiko a plecat din Wakasa cu fata mea. Ce nenorocire că lucrurile au luat așa întorsătură! Ce s-a întîmplat cu fata mea? Cu pierderea ginerelui m-am consolat, dar mă chinuie soarta ei. În numele cerului, nu lăsați piatră nerăsturnată pînă n-o găsiți! Îl urăsc pe tîlharul ăsta de Tajumaru sau cum l-o fi chemînd. Nu numai ginerele meu, dar și fata mea... (ultimele ei cuvinte au fost înecate în lacrimi).

Mărturia lui Tajumaru

          PE EL L-AM UCIS; pe ea nu. Unde s-a dus? Nu pot să vă spun. Oh, stați o clipă! Nici o tortură nu mă poate sili să mărturisesc ce nu știu. Însă pentru că s-a ajuns aici, nu vă mai pot ascunde nimic.
          I-am întîlnit ieri, puțin după prînz. Chiar atunci o pală de vînt a ridicat eșarfa care-i ascundea ei capul și i-am zărit fața. Aproape în aceeași clipă eșarfa a căzut și i-a acoperit-o iarăși. Acum cred că ce-am făcut a avut  o singură noimă; semăna cu o Bodhisattva. Atunci m-am hotărît să o fac femeia mea, chiar de-ar fi să-i ucid pe bărbatul.
          De ce? Pentru mine a ucide nu e o problemă de așa mare însemnătate cum ați bănuit. Cînd iei o femeie trebuie neapărat să-i ucizi bărbatul. Eu, cînd ucid, folosesc sabia pe care o port la șold. Sînt singurul care ucide oameni? Voi, voi nu folosiți săbiile. Voi ucideți cu puterea voastră, cu banii voștri. Uneori ucideți oamenii pretextînd că e spre binele lor. Adevărat, nu sîngerează; sînt sănătoși tun și totuși voi i-ați ucis. E greu de spus cine păcătuiește mai tare: voi sau eu. (Surîs ironic.)


          Dar ar fi fost bine să pot captura femeia fără să-i ucid bărbatul. Așa că m-am hotărît să fac tot ce o să-mi stea în putință ca să nu-l ucid. Orice încercare însă era sortită eșecului pe largul drum spre Yamashina. Și atunci i-am ademenit în munți.
          A fost destul de ușor să le devin tovarăși de călătorie și să le spun, din vorbă-n vorbă, că știu eu un mormînt părăsit în munți, unde am săpat și am găsit o droaie de oglinzi și săbii. Le-am mai zis că le-aș fi îngropat apoi într-un desiș, de cealaltă parte a muntelui și că aș vrea să le vînd pe un preț de nimic. Și... vedeți, nu-i îngrozitoare lăcomia? El începuse deja să freamăte la auzul spuselor mele înainte încă să-și dea seama că dorește să le aibă. În mai puțin de jumătate de ceas mergeam împreună spre munte, pe potecă.


          Cînd am ajuns în fața desișului, i-am zis că acolo e îngropată comoara și i-am rugat să vină s-o vadă. N-a zăbovit; era orbit de lăcomie. Femeia a spus că ea rămîne pe cal să-l aștepte. Era firesc să se sfiască la vederea unui desiș așa încîlcit. Ca să vă spun cinstit, planul mergea strună, așa că am intrat cu el în desiș și pe ea am lăsat-o să ne aștepte singură.
          Întîi, desișul e numai din bambus. Abia după vreo douăzeci de metri e un pîlc de cedrii; taman ce-mi trebuia. Mi-am croit drum prin desiș și i-am îndrugat ceva minciuni, cum că, vezi bine, comoara ar fi îngropată sub cedrii. N-am terminat bine și s-a repezit să ajungă mai iute la primul copac ce se întrezărea prin frunziș. Bambusul s-a rărit și am ajuns în locul unde cîțiva cedrii creșteau în șir. Nici n-am apucat să pășesc acolo că i-am și sărit în spinare. El, păsămite, ca luptător cu sabia, era destul de vînjos, dar dacă l-am luat prin surprindere, pînă să se dumirească, l-am legat fedeleș de rădăcina unui cedru. De unde am luat frînghia? Sînt hoț de meserie, așa că port mereu cu mine o frînghie; oricînd s-ar putea ivi nevoia să mă cațăr pe un zid. N-a fost greu nici să-l împiedic să strige la nevastă-sa, că i-am înfundat gura cu frunze de bambus de pe jos.


          Cînd am terminat cu el, m-am dus la ea și-am chemat-o să-l vadă, zicîndu-i că i s-a făcut brusc rău. Nu-i nevoie să spun că și planul ăsta a mers strună. Femeia și-a scos pălăria de rogoz, a descălecat și m-a urmat în adîncul desișului. În clipa în care și-a văzut bărbatul a scos o mică sabie din sîn. N-am întîlnit în viața mea o femeie mai aprigă. Dacă n-aș fi stat cu ochii-n patru, m-aș fi pomenit cu pielea găurită. Noroc că am sărit într-o parte și m-am ferit, dar nu s-a lăsat și a încercat ca o tigroaică să mă atingă. După cît era de pornită și ageră, ar fi putut să mă și omoare; însă eu sînt Tajumaru! Am lovit-o peste sabie și a scăpat-o din mînă. Și fără armă, cea mai sprintenă femeie e neputincioasă. Ce s-o mai lungesc, mi-am îndestulat poftele cu ea fără să-i iau viața bărbatului.
          Da... fără să-i iau viața. Nici n-aveam de gînd... Tocmai voiam s-o las în desiș să se vaite și să fug, cînd mi s-a agățat ca o nebună de mînă. Printre sughițuri a zis că trebuie să moară unul din noi, ori bărbatul ei, ori eu, pentru că e un lucru mai groaznic decît moartea ca rușinea ei să fie cunoscută de doi bărbați și că voia să fie nevasta supraviețuitorului. La auzul vorbelor ei, m-a cuprins o nestăpînită dorință de a-l ucide. (Emoție sumbră.)


          Cînd vă povestesc astfel ce s-a întîmplat, fără tăgadă par un om mai crud decît voi. Dar asta pentru că nu i-ați văzut chipul. Mai ales arsura din priviri. De cum i-am văzut ochii am vrut s-o fac nevasta mea, întreg cugetul mi-era plin de gîndul ăsta. Nu, nu era simplă dorință trupească, deși așa credeți. Dacă ar fi fost doar asta, i-aș fi dat un brînci și-aș fi fugit. Și nu mi-aș fi pătat sabia cu sîngele lui. Dar cînd i-am zărit chipul în umbra desișului, am hotărît să nu plec fără să-l ucid.
          Însă în luptă dreaptă, nu mișelește; i-am tăiat legăturile și i-am zis să-și încrucișeze sabia cu mine. (Frînghia găsită la rădăcina cedrului e frînghia pe care am tăiat-o eu atunci.) Negru de furie și-a scos sabia și a sărit sălbatic la mine, iute ca gîndul și fără o vorbă. Nu e nevoie să descriu lupta. A 23-a lovitură... vă rog să rețineți asta. Încă sînt impresionat. Nimeni sub soare nu a apucat să-și ciocnească sabia cu mine nici de 20 de ori. (Zîmbet voios.)


          După ce a căzut, m-am întors spre ea, lăsînd în jos sabia udă de sînge. Dar spre marea mea uluire, plecase. M-am întrebat încotro. Am căutat-o printre cedri. Am ascultat; nu se auzea decît horcăitul omului în agonie.
          Pesemne că îndată ce ne-am încrucișat săbiile ea a fugit prin desiș după ajutor. Cum mi-am dat asta prin gînd, am priceput că eram în primejdie de moarte. Așa că i-am furat sabia, arcul și săgețile și m-am grăbit spre poteca din munți. Ar fi pierdere de timp să vă povestesc ultimele amănunte, doar că înainte de a intra în oraș m-am descotorosit de sabie pe un preț bun. Asta-i toată mărturisirea mea. Știu că voi fi spînzurat oricum, așa că înscrieți-mă de-acum cu pedeapsa cu maximă. (Atitudine sfidătoare.)

Mărturia unei femei care a sosit la templul Shimuzu

          BĂRBATUL în chimono de mătase albastră, după ce m-a forțat să-i cedez, a rîs în bătaie de joc către soțul meu legat fedeleș. Oh, cît de îngrozitor trebuia să te fi simțit Takehiko! Dar oricît s-a căznit să se dezlege, frînghia i-a intrat în carne și mai adînc. Nu m-am putut stăpîni și-am dat fuga, poticnindu-mă, spre el. Sau mai degrabă am încercat să alerg spre el, însă tîlharul m-a lovit și-am căzut. În aceeași clipă am văzut o lumină indescriptibilă în ochii soțului meu. Ceva dincolo de cuvinte... Mă înfioară și-acum. Privirea aceea de o frîntură de secundă a soțului meu, care nu putea rosti o vorbă, mi-a spus tot ce avea pe suflet. Străfulgerarea din ochii lui nu era nici mînie, nici amărăciune... doar o lumină rece, o revărsare de oroare și dezgust. Mai lovită de acea privire decît de tîlhar, am scos un țipăt și m-am prăbușit fără simțire.
          Cu vremea mi-am revenit și mi-am dat seama că omul în chimono albastru plecase. Rămăsese doar bărbatul meu, încă legat la rădăcina cedrului. M-am ridicat cu greu din frunzele de bambus și l-am privit în față; avea aceeași expresie ca înainte.
          Sub disprețul rece din priviri mocnea ura. Rușine, mîhnire, mînie...Nu mă pricep să spun ce simțeam în acel moment. M-am dus lîngă el și-mi tremurau genunchii.


          - Takehiko, i-am spus, fiindcă s-a întîmplat ce s-a întîmplat, nu mai pot trăi cu tine. Sînt hotărîtă să mor... dar trebuie să mori și tu. Tu ai văzut ce rușine am pățit. Nu te pot lăsa în viață.
          Numai atît am zis. El încă mă fixa cu dezgust și dispreț. Mi se frîngea inima, dar i-am căutat sabia. Cred că i-o luase tîlharul. nici sabia, nici arcul cu săgeți nu erau nicăieri în desiș. În schimb, la picioare sclipea sabia cea mică. Am ridicat-o deasupra capului și am spus:
          - Dă-mi viața ta! Am să te urmez îndată.
          Abia atunci și-a mișcat buzele; gura îi era îndesată cu frunze așa că nu l-am auzit. Dar dintr-o privire i-am înțeles vorbele nerostite. Disprețuindu-mă privirea lui spunea: „Ucide-mă!” Nici conștientă, nici inconștientă, i-am înfipt sabia în piept, prin chimonoul liliachiu.


          Și cred că iarăși am leșinat. Cînd am izbutit să-l privesc își dăduse sufletul, încă legat. O fîșie de soare în asfințit curgea printre frunzele de cedru și bambus și licărea palid. Abia stăpînindu-mi hohotele de plîns am tăiat frînghia de pe trupul lui mort. Și... și ce s-a întîmplat cu mine de atunci nu mai am putere să vă spun. Oricum, n-am avut puterea să mor. Mi-am rănit gîtul cu sabia cea mică, m-am aruncat în lacul de la poalele munților, am încercat să-mi iau zilele în fel și chip. Neputincioasă să-mi sfîrșesc viața, încă trăiesc mînjită de rușine, pîngărită. (Un zîmbet singuratic.) Inutilă cum sînt, trebuie că m-a părăsit pînă și cel mai milostiv dintre zei. Mi-am ucis bărbatul.Am fost batjocorită de un tîlhar. Ce pot să fac? Ce pot... ce... (Hohote din ce în ce mai nestăpînite.)

Povestirea celui ucis, relatată de dincolo de moarte...

          DUPĂ ce mi-a violat nevasta, tîlharul a rămas lîngă ea, și a început să-i înșire vorbe frumoase, ticluite s-o mîngîie. Desigur, eu nu puteam vorbi. Eram legat strîns de rădăcina unui cedru și-n gură aveam frunze. Dar i-am făcut cu ochiul soției mele de mai multe ori, vrînd să-i sugerez: „Nu-l crede pe tîlhar.” Ea însă ședea mîhnită și își înălța privirea abia pînă la poalele rochiei. Părea să-l asculte. Gelozia mă sfîrteca. Iar tîlharul continua să sporovăiască ba de una, ba de alta, pînă a ajuns și la propunerea aceea nerușinată:
          - Pentru că virtutea tot ți-e pătată, n-ai s-o duci bine cu bărbatul tău, așa că de ce să nu fii nevasta mea? Numai dragostea m-a împins să fiu brutal cu tine.
          Ea și-a ridicat fața ca în transă. Niciodată nu fusese atît de frumoasă ca în clipa aceea. Ce i-a răspuns frumoasa mea soție în timp ce eu stăteam acolo neputincios, legat? Sînt mort demult, dar nu m-am gîndit nicicînd la răspunsul ei fără să ard de mînie și gelozie. Căci i-a zis:


          - Atunci ia-mă cu tine oriunde te duci.
          Și nu-i ăsta tot păcatul ei. Ieșind din desiș, ca în vis, mînă în mînă cu tîlharul, s-a albit deodată la față și a arătat spre mine:
          - Ucide-l! Nu pot să mă mărit cu tine dacă trăiește. Ucide-l! Ucide-l!, a țipat de mai multe ori de parcă ar fi înnebunit.
          Au mai părăsit vreodată asemenea vorbe odioase buzele vreunui om? Asemenea vorbe blestemate au lovit urechea vreunui om măcar odată? Măcar o singură dată, ca... (Țipăt de furie și dispreț). Auzindu-i cuvintele, chiar și tîlharul s-a îngălbenit.
          - Ucide-l!, a țipat și s-a agățat de brațele lui.
          El n-a privit-o și n-a spus nici da, nici ba... și nici n-am apucat să-i aflu răspunsul căci a îmbrîncit-o pe frunzele de bambus. Apoi și-a împreunat liniștit brațele, s-a uitat la mine și-a zis:
          - Ce-ai de gînd să faci cu ea? S-o omor sau s-o las? Ajunge să dai din cap. S-o omor?
          Fie și numai pentru vorbele astea și mi-ar plăcea să-i iert crima.
          Eu ezitam, iar ea a început să țipe ca din gură de șarpe și a fugit în adîncul desișului. Tîlharul s-a repezit s-o înșface, dar nu i-a prins nici măcar mîneca.
          Apoi mi-a luat sabia, arcul și săgețile. Cu o singură lovitură a tăiat frînghia. Îmi amintesc că a mormăit:
          - Mă urmărește nenorocul.


          După aceea a dispărut din desiș și... s-a așternut liniștea. Ba nu; am auzit un strigăt. Mi-am desfăcut restul legăturilor, am ascultat atent și am înțeles că era propriul meu strigăt. (Liniște prelungă.)
          M-am ridicat ostenit de pe rădăcina de cedru. În față strălucea mica ei sabie. Am luat-o și mi-am înfipt-o în piept. Un bulgăre de sînge mi-a țîșnit pe gură dar n-am simțit nici cea mai mică durere. Cînd pieptul mi s-a răcit, totul în jur era la fel de tăcut ca în mormînt. Ce liniște profundă! Nici măcar un tril de pasăre nu răzbătea pînă la mormîntul meu din căușul munților. numai o lumină însingurată lîncezea pe cedri, pe munte... Încet, încet lumina s-a istovit, pînă cînd cedrii și bambușii mi s-au șters din priviri. Zăceam învăluit în cea mai adîncă tăcere.
          Apoi cineva s-a strecurat lîngă mine. Am încercat să văd cine. Dar în jurul meu se adunaseră negurile. Cineva... acel cineva mi-a scos încet sabia cu mîna-i nevăzută. În aceeași clipă, încă o dată, sîngele mi-a inundat gura. Și iarăși, pentru totdeauna, m-am cufundat în beznă...

sâmbătă, 25 februarie 2012

Întoarcerea în timpul negru



La Madrid, în Xanadú Commercial and Leisure Center, există un loc ferit la mezaninul fântânii multietajate, o ceasornicărie. Aici se mai repară încă ceasuri foarte vechi, pendule sau cronometre, chiar şi acele cutiuţe de cântat sau acele metronoame ale profesorilor de muzică, este un loc în care tatăl şi fiul refac o parte din amintirea pe care scurgerea timpului o avea cu secole în urmă. Însăşi ticăitul acelor ceasuri are farmecul aparte al secundei prelungite, un hârâit lungeşte timpul. În ziua de astăzi, secunda se oprește brusc, metalic, fără nici un avertisment, ca mai apoi să devină monotonă, inaudibilă.


Tatăl are cam patruzeci și ceva de ani, știe meseria de la bunicul său ce-a luptat alături de Franco, un tip dur, conservator, care, spre senectute s-a înmuiat. Poate că lipsa tatălui l-a făcut pe nepot să-și găsească sprijinul în bunic, ce odată cu trecerea anilor orbea. O generație a fugit în America, fiul căpitanului franchist, n-a mai îndurat atitudinea milităroasă din casă și mai bine a fugit, neștiind că va lăsa în urmă un copil, ce s-a născut din dragostea lui cu fata vecinului. Nimeni n-a mai auzit de el.


Acum tatăl își învață copilul, dorește ca fiul său să poată avea o altă copilărie decât a lui.
Eu sunt acum în fața ceasornicăriei, în stânga mea fântâna ce izvorăște cu un etaj mai jos îmi aruncă stropi fini de apă, nu mă feresc, trag cu urechea. Aud dialogul dintre tată și fiu, aud ceea ce numai apa aude. Apare un bătrân, nu-i văd fața. La măsuța de primire apare fiul, desface o cutie, iar eu mă mut puțin ca să văd mai bine, văd ceea ce numai aerul vede. În cutie este un ceas foarte vechi, dar și foarte greu, copilul abia îl scoate din cutie. Mă mir cum bătrânul l-a cărat până aici, prin toată aglomerația și vânzoleala mall-ului. Vine și tatăl, studiază cadranul cu o lupă, ceasul are și o sonerie ce aduce a talangă, pe acolo tatăl strecoară o fibră optică, pe un monitor apare o lume inertă alcătuită din rotițe și arcuri, osiile strălucesc ca niște săgeți; ceasul a fost o păstrat foarte bine, gândește tatăl și eu știu asta la fel cum numai vidul știe.


Bătrânul vrea să știe dacă ceasul mai poate fi reparat, fiul răspunde că „Da!”. Tatăl încă se mai uită înăuntru cu fibra optică; apar înscrisuri tremurânde, sunt în latină, în cea mai pură latină și eu le citesc de aici de unde privesc. Bătrânul scoate o hârtie, este o bacnotă nou nouță, cu generalul Franco pe ea, nu mai este valabilă și tatăl o ia ca și cum ar fi fost, dă o repede o chitanță, un zumzet și imprimanta laser a scos-o. Bătrânul pleacă dând din cap. Tot nu i-am văzut chipul, dar acum în schimb pot să văd mult mai bine ceasul.


Fiul aduce o trusă de scule, iar tatăl îl mută cu grijă pe o masă aflată mai în spate. De unde stau eu, pot să văd și așa, pot să aud chiar cum tatăl începe să-i arate fiului componentele pe care ceasul acum și le dezvăluie la lumina zilei. Nu este nevoie de lampă, în Mall lumina este suficientă, lumina vine de la soare prin fântână, prin acoperișul de sticlă, se împrăștie peste tot, oamenii sunt foarte clari.


Trec ore și eu nu mă mișc de la locul meu, soarele doar s-a înclinat puțin, este miezul verii.
Fiul privește la un moment dat ceva și întreabă:
„Tată, putem să luăm timpul ceasului acesta?!”
„Știi ce se întâmplă dacă facem asta!” răspunde tatăl.
„Știu, dar dacă reușim de data asta, putem călători acolo unde nimeni nu și-a închipuit că poate ajunge!”


Și tatăl, și fiul, reușesc mai apoi să ia timpul ceasului vechi. Mai departe de ei, peste multe străzi, un bătrân moare subit pe când citea o carte.
Și tatăl, și fiul, reușesc mai apoi să strecoare timpul într-un ceas de mână, pe care fiul îl pune la mână.
Fiul dispare și ajunge în Infern, timpul era negru, și ei n-aveau de unde să știe asta.


Eu acum îl văd cum cotrobăie pe acolo în căutarea unui timp alb pentru a se întoarce, dar nimeni nu poate să știe unde va ajunge și cu acesta.

vineri, 24 februarie 2012

Zboară, zboară...

http://anapauper.wordpress.com/2012/02/23/deanna/#comment-12029

caietul stă pe trepte care au piatra încastrată.
locul nu a fost ales întâmplător,
iar Deanna zboară ca o pasăre maiastră,
în jurul unui copac plutitor.


nori bogați de ploaie,
uda-ntr-una pe fata bălaie
și ea zboară, zboară,
sub un soare lucitor.
http://anapauper.wordpress.com/2012/02/23/deanna/


Ordinea creației fiind de fapt invers, de jos în sus, prima dată au apărut treptele, apoi caietul, apoi desenul, apoi poezia, apoi harta cu sensuri ale cuvintelor, apoi postarea!

joi, 23 februarie 2012

O lecție pentru toată lumea

profesorilor din ciclul gimnazial
http://www.buzzinefilm.com/columns/film-column-forbidden-zone-color-07182009 
      Spre seară am ajuns în fața școlii, sigur cea mai mare din oraș, concepută ca o adevărată școală gimnazială modernă, asta era prin anii 1985-1988, când s-a și dat treptat în folosință.
      Intrarea principală are largi trepte de beton și multe la număr. Le-am urcat în grabă știind că ușa de aici este închisă pentru cei care vin din exterior și nu fac parte din club. O doamnă învățătoare dădea să iasă, iar eu politicos i-am ținut ușa, dar când să intru mă avertizează că n-am voie.


      - De ce? întreb eu.
      - Pentru că pe aici nu trece toată lumea! îmi răspunde vizibil agasată de întrebarea mea.
      Revin cu o altă întrebare:


      - Ați spus toată lumea?!
      - Da, îmi răspunde nervoasă doamna învățătoare, ce părea a avea în jur de vreo șaizeci de ani.
      - Dumneavoastră nu faceți parte din toată lumea?! dar acum treceți pe aici.
      A urmat o pauză lungă, în timpul căreia a apărut și un elev (care sigur era elevul de serviciu) ce dorea să-mi închidă ușa în nas; trăgea din răsputeri de clanță.


      - Sunteți cadru didactic? am întrebat-o eu din nou calm și cu cât eram eu mai calm cu atât învățătoarea se enerva, iar elevul se opintea.
      - Da, tocmai de aceea eu am voie să trec pe această ușă, părea salvată cu acest răspuns și își mai potoli nerăbdarea de a mă vedea plecat.
      - Dar faceți parte din toată lumea! am încheiat eu, lăsând ușa liberă elevului ambițios și coborând treptele prin fața doamnei. La câteva trepte de trotuar m-am întors, am privit în sus și i-am mai spus:
      - Și predați lecții copiilor, nu?


      N-am mai auzit răspunsul. Am plecat grăbit să ocolesc școala enormă pentru a putea ajunge la bazinul de înot pe care îl are în interior. Deasupra acestui imens bazin este o sală de sport, cu teren de handbal, volei sau tenis, cel de tenis este întocmai ca mărime ca cel omologat. Arhitectul a conceput această școală, poate fără să vrea pentru vremea aceea, ca un mall educațional, holurile sunt mari, lumina ajunge ziua în fiecare colț, sunt săli de pictură, de festivități, alături de terenuri ce înconjoară acest lăcaș, totul foarte liber. Cred că sunt patru intrări (sau ieșiri), din care aceasta de care v-am povestit este cea pricipală, este locul pe unde nu trece toată lumea.


      Am plecat mai târziu cu amintirea acelei mochete uzate pe care numai profesorii și învățătorii o putea călca, este vorba de mocheta de la intrarea pricipală. Atunci erau alte vremuri, vremuri pe care eu mi le amintesc cu plăcere, căci mai târziu în institutele de învățământ superior, profesorii ne numeau colegi și intram odată cu ei prin intrarea principală din cadrul facultăților.
      Școlile decad vizibil, învățătorii sunt debusolați, lipsa unei morale pedagogice îi face absenți în fața dorințelor unor copii care au început să învețe de pe internet.
      Învățătorii încă se cred stăpâni în școlile care nu le-au aparținut niciodată, și toate acestea pentru că nu au salariile pe care și le doresc? Noroc pentru ei că au intrarea pricipală, este a lor, numai a lor, mai mult chiar; este lumea lor.

miercuri, 22 februarie 2012

Celei ce așteaptă dansul



„Dacă-i primul, atunci este și al doilea, or, primul este, deci este și al doilea” Zenon *

În acest fel, perpetuarea mișcării este de la unul la celălalt, sau la cealaltă.
Apariția, ivirea, nu este deosebită de creația mișcării, este surpriza dansului, perechea apare, se ivește, este ceea ce publicul dorește.
Dansul capătă mai târziu, reflexia dorințelor umane. Zeul potolit acum, urmărește mișcările celor ce dansează pentru el din orgoliu. Sacrul este literă de lege divină. Și omul mai greșește odată, este în firea lui, apucă partenera, care până acum stătea de-o parte și o introduce în mișcare.


Apare perechea, apare echilibrul, oamenii încep să uite de zei, se iubesc numai pe ei.
_____________________________________________________

* Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Polirom, 1997, pag.235 mijloc.

marți, 21 februarie 2012

Un soare ca o monedă de aur


Lumea este firavă, mișcarea ei, în bătaia soarelui se acutizează. Nimeni nu știe că doi dintre cei patru elefanți au murit. Nimeni nu vede cum broasca țestoasă, devenită astfel mai ușoară dorește să zboare.


Nimeni, în afară de copii; care în joaca lor, țintesc soarele fără a-i ști valoarea.

luni, 20 februarie 2012

Troliu


        Cele ce vin pe cablu, că țin de informație, de teleskiscaunviziune, dau iluzia (optică) întoarcerii, dar aceasta nu se întâmplă imediat -așa cum s-ar crede mai sus, ci întoarcerea survine în urma unui ocol, a unui drum, prin care o mulțime de relee o joacă cum vor mușchii lor pentru ca noi să avem iluzia realității (tot optică).

duminică, 19 februarie 2012

Absența

În spate sus, în alb, Vârful Țarcu, cu 2190 metri ascunși

Păduri inundate de alb ce ascund cu greu negrul

Filosofia simplă a triunghiului


În aceste imagini, neprelucrate, așa cum ochiul digital defect analogic le-a văzut; eu m-am regăsit.
O regăsire în absență: căci acesta este titlul. Așa cum am plecat în a-mi aminti, așa m-am dus în a obosi.
Cum drumul pe telescaun durează 45 de minute, timp în care nu numai că poți spune o poveste, dar poți să o inventezi, să o retușezi, să o ții minte mai apoi, ca mult mai târziu să o scrii.
Așa că acum voi scrie „Povestea păsării ce a găsit un ban de aur”. Această poveste se datorează priveliștilor care mă înconjurau, a absenței (confuze) a oricărei forme de viață, a urmelor pe care zăpada le mai păstra încă și mai ales, a unui ban de aur pe care l-am văzut.


Se face că; într-o țară îndepărtată, plină de munți înalți, de văi adânci și vânturi dese, era un castel. În jurul acestui castel, de pe vârful înalt al unui munte, unde stâncile abrupte formau de fapt zidul și, undeva printre aceste stânci creștea o salcie. Nu se știe cum a ajuns o salcie să crească în acest mediu ostil, în care nici măcar bradul nu reușea să se înalțe. Cineva povestea despre o pasăre ce a adus într-o primăvară scurtă, o rămurică verde, care, poate din nimereală, a căzut între stânci acolo unde trebuia.


Regele ieșea în fiecare dimineață de vară foarte scurtă să admire răsăritul foarte târziu al soarelui. Această plimbare aerială și matinală îi dădea un respect de sine, felul în care își privea probabil tatăl ceresc, sau lumina, sau contrastul imediat dintre alb și negru, felul acesta s-ar putea să nu-l știm.


Când salcia s-a înălțat, suficient de bine, regele, în diminețile târzii ale verilor târzii, n-a mai putut să vadă bine, răsăritul soarelui. Atunci, cuprins de-o furie, a dat poruncă să se taie salcia, pentru a se întregi orizontul sau, felul său de-a privi răsăritul, fel pe care cum v-am scris și mai sus, n-a fost încă descifrat.


Salcia a fost tăiată, stânca a plâns, o crăpătură s-a ivit în zidul natural, mai jos un izvor a început să curgă. Slujitorii, viteji neîntrecuți și-au deplâns soarta de-a fi - chiar dacă numai un timp scurt, soarta de-a fi gâde.


În limpezimea orizontală, lăsată de fierăstrău, de priponeala metalului în lemn, un cavaler a găsit a priori (a prioni), o monedă de aur. Regele a rămas uimit, a chemat pe cei care au tăiat salcia, a dorit trupul lemnului doborât. A vrut să vadă -ceea ce a fost salvat din foc în ultima clipă, corpul înnegrit și ciopârțit ce amintea de salcia maiestoasă care, printre frunzele sale (asemănătoare măslinului) arunca lumina soarelui într-un fel nemaivăzut. Trup ireal ce acum se ivi pe-o pătură roșie în fața tronului.


Regele, oarecum hipnotizat, sedus de forma ondulatorie, văzu o gaură, un cerc mai negru decât lemnul ce-l înconjura, o urmă a unui cuib de pasăre ce a cioplit în salcie locuința proprie. Atunci regele se aplecă să se uite mai atent la ceea ce nimeni poate nu observase. Și cum regele se apropie tot mai mult și ochiul său dorea să se uite în cuib, deodată gaura s-a deschis și l-a înghițit pe rege. Și gaura s-a tot deschis până când muntele și-a prăvălit zidurile, care mai departe s-au împrăștiat de-a lungul unei câmpii imense. Acolo, oamenii, care trăiesc și astăzi, visează o dată pe an cum o pasăre vine și plantează un copac. Copacul crește, și crește și în umbra lui, banul de aur, mult dorit de regele mitic, nu mai are putere, astfel, ei mai pot să supraviețuiască încât să caute un munte.

miercuri, 15 februarie 2012

Amintirea celui ce trece sau a celui ce vine?

M-am îndepărtat constant de cauzalitatea evenimentelor ce-mi radicalizează poezia înțelegerii lumii.
De aceea am împrumutat linia silogismelor ce-mi petrec viața în confuzia dorințelor lumii.
Ori titlul de mai sus, nu asta sugerează?


Amintirea este privită de cei mai mulți ca un film, ca o trecere, o derulare a unor evenimente petrecute - o cât îmi place verbul a petrece -; în felul acesta despărțirea - de amintire, nu devine radicală, nu se uită, ea va mai petrece și în viitor, sigur va mai petrece, o altă întâlnire cu realitatea de zi cu zi, sigur unii vor spune atunci că este doar un vis, că au uitat.


Acum eu doresc să vă scriu despre amintirea care vine, despre cea care trece prin tine, cea care te sufocă, care nu îți mai dă drumul, rămâne agățată de prezent, te înfruntă.
Amintirea care își face loc, și asemeni unui virus informatic se propagă în toate acțiunile realității cotidiene, devine perturbatoare, acaparatoare.
Ce facem ?


Cine-i vinovat? cel care trece sau cel care vine?
Răspunsul îl găsim în imagine, căci ea ne bântuie, ea ne zboară.
Răspunsul îl găsim în atitudine, în atitudinea noastră, oare a cui?
Mai târziu când treburile intră spre rezolvare ne vom aminti de întâmpinare.
Cea mai frumoasă amintire va fi cea în care am întâmpinat-o, tot pe ea, amintire.
Acum ea - amintire, cea care venea, se va petrece, odată cu noi.

luni, 13 februarie 2012

Dansul - muzica

Krater, reprezentând un dansator, Vavronia (Brauronia), Atica, Grecia
Yehudi Menuhin:


≪ Fără tăgadă că nu există un loc mai impresionant în lume decît templul lui Apollo de la Delfi, pe muntele Parnas ; dintre toate glorioasele locuri sfinte, acest sălaș al oracolului de la Delfi a stabilit legătura între muzică și mister. Conducători și negustori, pelerini și țărani și-au tăiat drum pînă sus în vîrful dealului sacru, pentru a afla de la oracol răspuns la întrebările lor și a-l venera pe Apollo. pentru greci, muzica purta întrețesută ideea celor nouă muze, surse de inspirație ale tuturor artelor care își aveau locașul împreună cu ceilalți zei pe muntele Parnas. Apollo, fiul lui Zeus, era conducătorul muzelor, măiestrit atlet și războinic, ca și muzician. Muntele Parnas a ajuns să fie considerat sălașul muzicii. Imnul lui Apollo este socotit ca unul dintre puținele fragmente ale muzicii timpurii grecești care a supraviețuit săpat pe o piatră la Delfi.


Muzica avea rădăcini în neamul lui Apollo. Fratele său vitreg, Amfion a reușit să apere fortificațiile Tebei, făcînd din blocuri de piatră ziduri puternice la simplul sunet al lirei sale. Hermes, fratele lui Apollo, a ucis o broască țestoasă și legînd de carapace fîșii tăiate din intestinele unui bou, furat de la fratele său, i-a oferit lui Apollo acest nou instrument, pentru a-i mai domoli supărarea. Apollo, cu lira lui, a întruchipat credința și drama cetățeanului.


Perfecționarea treburilor cetății a mers mînă în mînă cu educația muzicală, fiind considerată ca esențială pentru un popor disciplinat. Rolul principal al muzicii în Grecia a fost de a forma caractere și a întări sănătatea. În templul lui Apollo, devoțiunea față de muzică a atins culmile sale, căci în amfiteatrul său au început primele competiții muzicale. Aceste manifestări au început în anul 586, înaintea  erei noastre, în același timp cu jocurile atletice panelenice. Platon a declarat că muzica trebuie să preceadă și să domine gimnastica, căci sufletul este acela care formează corpul și nu viceversa. Cuvîntul muzică vine de la grecescul musiki, însemnînd toate artele celor nouă muze. Cuvîntul nomos înseamnă de asemenea muzică, după cum mai înseamnă și logică, reprezentînd legile morale, sociale și politice ale statului. piatra delfică era centrul lumii și chiar și aici, Herodot din Megara a cîștigat premiul olimpic de zece ori, cîntînd la liră și aulos, acesta din urmă fiind un instrument de suflat, provenind probabil din Orient.

Știm că și dansul juca un rol important în festivalurile și ritualurile grecești. Acest fapt este valabil pentru toate culturile, căci atunci cînd ritmul devine stăruitor, nimeni nu se poate abține să nu bată din palme și să se legene. Corul din dramele grecești era dansat și mimat, formînd un aspect important al spectacolului, ca act de venerare și festivitate. Nu era scris și astfel nu mai știm care a fost funcția sa exactă la acea vreme, deși acum se încearcă reconstituiri inspirate din unele însemnări scrise, ilustrații de pe urne și din cele cîteva dansuri populare care au mai dăinuit.



În lume există o minunată varietate de dansuri, și grecia Antică nu face excepție. Printre dansurile care ar fi fost cunoscute lui Socrate și Aristotel sînt: Piglet, Itch, Snort, ca și Semănatul orzului Incendiind lumea, Furînd carnea. Considerăm civilizația noastră ca fiind mult mai avansată, dar ne mîndrim că sîntem în stare să lăsăm posterității dansuri ca Bump, Hustle și Jerk, împreună cu valsul, samba sau foxtrotul.


În multe sate din Grecia, platforma pe care se treieră grîul aloni, este singurul loc mare, plat, potrivit pentru dansuri. Horele care sînt caracteristice în grecia își au origine aici, și multe sate de-a lungul Peloponezului sau împrăștiate prin insulele  din Marea Egee și-au păstrat podeaua originală din piatră veche de două mii de ani sau chiar mai mult pe care vreo șaptezeci de generații au treierat grîul și-au dănțuit. Unul din aceste dansuri este zervos din insula Karpathos, și pentru că se învîrte spre stînga este considerat a fi un dans pentru onorarea forțelor lumilor subterane. Un altul este serra, dans de război din Pontos, una din comunitățile de pe coasta de sud a Mării Negre, unde se păstrează vechile tradiții cu multă grijă și unde se vorbea un dialect care mai posedă încă multe expresii din greaca antică. În teatrul grecesc, aloni a devenit aproape locul circular, mai jos din fața scenei, unde corul cîntă și dansează. în Grecia citadină modernă, funcția vechiului aloni a fost transferată la cîrciumă.


Cînd Roma a învins Grecia, i-a împrumutat muzica împreună cu sculptura și arhitectura. dar importanța muzicii a scăzut foarte mult, căci Roma era aplecată spre cuvînt, lege și sabie. După căderea civilizației romane o altă forță a început încet să domine cultura apuseană; această forță era biserica creștină. Biserica a fost în măsură să-și creeze marea artă emanînd din centrele din Roma și Bizanț, pentru că absorbise credințele păgîne, trecînd adorația zeilor romani și greci, sfinților creștini. Dar influența biserici asupra muzicii a constituit un proces lent, de fapt a trebuit să se scurgă o mie de ani, pentru ca muzica pe care o știm să înceapă să capete formă. ≫


Yehudi Menuhin și Curtis W.Davis, Muzica omului,
ed. Muzicală, 1984, pag.38-40

duminică, 12 februarie 2012

Pe mijloc


Dacă unii se pot lăuda cu sporturi extreme, eu vă prezint datul pe gheață pe mijlocul canalului Bega, acolo unde apa are cel puțin 3 metri adâncime. Dacă vor reuși să ajungă prin frecare la apă? sigur nu astăzi.

Primul samurai - Karl Friday

http://www.twcenter.net/forums/showthread.php?t=478861&page=2

≪Taira Masakado este probabil cel mai cunoscut samurai, de care însă cititorii nu au auzit. Celebrat ca erou popular, denunțat ca rebel și criminal de stat sau temut ca spirit răzbunător, el este subiect de istorie națională, folclor, imaginație literară și legende locale păstrate din generație în generație, în peste 350 de locuri din Japonia. Istorisirile care îl includ apar în peste 45 de lucrări literare medievale sau premoderne, ca și în sute de cărți, articole sau romane moderne. Mai multe temple Shintō pretind a fi locurile de înmormântare pentru diferite părți ale trupului său -capul, pieptul, mâinile sau altele- sau de a găzdui bucăți din armura sa ori din armele pe care le avea asupra lui când a murit.


O asemenea fascinație față de războinicul din secolul al X-lea este mai puțin ciudată decât ar părea la prima vedere, pentru că istoria lui Masakado este semnificativă în ceea ce privește tema destinului: descendent al unei linii de proveniență nobilă și un descendent din a cincea generație a împăratului Kashiwara, Masakado a servit în tinerețe la curtea imperială din capitală, apoi s-a stabilit și a dus o viață de nobil de țară în provinciile din estul Japoniei, la nord-est de orașul Tokio de astăzi. Necazurile sale au început în anul 935, când a fost atacat pe neașteptate -într-o ambuscadă- de către un alt războinic faimos din regiune, Minamoto Tasuku, într-un loc denumit Nomoto, lângă convergența provinciilor Hitachi, Shimozuke, Musashi și Shimōsa. Natura urii pe care Tasuku o purta lui Masakado este neclară, însă decizia de a-l urmări a determinat un lanț complex de evenimente. În decurs de câteva luni, Masakado s-a trezit învrăjbit, în conflict cu mai mulți dintre compatrioții săi, nobili conduși   de către unchiul din partea tatălui și totodată nașul său, Taira Yoshikane. Yoshikane, care era cumnatul lui Tasuku, fusese certat -se spune- cu Masakado încă din 931, datorită unui neînțelegeri care implica o femeie.


În următorii patru ani, Masakado a reușit să își țină departe rivalii cu care avea divergențe -fără a exceda limitele legislației imperiale- dar în luna a unsprezecea a acelui an, soarta sa a luat o turnură radicală, atunci când a intrat în provincia Hitachi, conducând o mie de trupe, și având drept scop să pledeze în fața guvernului provinciei, în numele unuia dintre supușii săi. Oricare ar fi fost intențiile sale inițiale de a conduce oameni înarmați către Hitachi, a sfârșit prin a ataca și ocupa sediul guvernului local. Prin această acțiune, a încălcat limitele, devenind dintr-un războinic care se supunea, în general, legii din cadrul unei dispute cu rivalii locali, un rebel și un răsculat împotriva statului.


Neadmițând nicio posibilitate de retragere, Masakado a ales să meargă mai departe, cucerind foarte rapid sediile celorlalte guverne locale din Shimozuke, Kōzuke, Musashi, Kazusa, Awa, Sagami, Izu și Shimōsa.


Apoi, după cum arată mai toate versiunile poveștii, a aruncat autorității imperiale cea mai directă provocare din ultimele trei secole -și cea mai directă care avea să fie lansată în următoarele patru secole-, proclamându-se Noul Împărat și începând a-și construi o nouă capitală în apropierea căminului său și numind oficiali care să facă parte din curtea sa.


Însă nu avea să conducă mult timp ca împărat nou. La o lună după ce își asumase titlul de împărat, curtea emisese edicte împotriva sa și angajase mai mulți războinici de valoare -incluzându-i pe Sadamori și Hidesato- să ducă la îndeplinire sarcina de a-l extermina pe Masakado.


Astfel, în ziua patrusprezecea a celei de a doua luni, anul 940, pedeapsa cerului -a coborât asupra lui Masakado. În timp ce el s-a avântat împotriva forțelor guvernamentale din nord-vestul provinciei  Shimōsa, calul său a uitat să galopeze ca vântul; omul și-a pierdut dibăcia. Lovit de o săgeată a zeilor, în final, Noul Împărat s-a prăbușit, întocmai ca Ch'ih Yu în luptă pe câmpia Cho-lu.




Insurecția lui Masakado se înscrie printre cele mai dramatice episoade din istoria timpurie a samurailor. Coincizând cu cutremurele, curcubeiele, eclipsele de lună din capitală, răscoale din nord și turbulențele cauzate de pirați în vest, faptele sale au creat panică la curtea imperială și în capitală și și-au atras oprobriul public cel mai adânc. Un edict emis de Consiliul de Stat, spre exemplu, anunța:


          Încă de la creare, această curte a cunoscut multe rebeliuni,
          dar niciuna comparabilă cu aceasta. Au mai existat persoane
          care au mocnit de spirit trădător, dar aceștia au fost, de obicei,
          acoperiți de uitare. Suveranitatea cerească va arunca asupra
          lui Masakado pedeapsa divină.


În același filon, cea mai importantă sursă de informare cu privire la evenimentele din 935-940, o cronică Shōmonki -Analele lui Masakado- se încheie, în ton melodramatic, cu o relatare despre suferința lui Masakado în iad:


          Masakado sălășluiește acum în satul celor Opt Obstacole
          în orașul celor Cinci Moduri de Existență, în districtul
          celor Șase Moduri de Renaștere, din provincia celor trei
          Regate. Cu toate acestea, un trimis al Regatului de Tranziție
          a transmis următoarele:
                    În vreme ce locuiam pe pământ, nu am făcut nicio faptă
          bună și din cauza karmei rele mă învârt printre incantații
          malefice. Chiar în acest moment, 15000 de suflete mă acuză-
          cât de dureros este! Când am comis fapte rele, am adunat adepți
          și prin intermediul lor am comis alte crime. Dar în ziua
          judecății de apoi, am luat asupra mea toate păcatele și trebuie
          să sufăr de unul singur. Trupul meu a fost aruncat în Pădurea
          de copaci cu frunza -Sabie și făcut să sufere, în timp ce ficatul
          meu a fost pus pe jar, într-o cutie de fier. ...Curajul nu mi-a
          adus glorie după moarte. Drept răsplată pentru aroganța mea
          am primit doar o mare suferință.


Chiar și așa, reputația lui Masakado a fost de curând reabilitată. Shōmonki, cea mai recentă sursă privind aventurile lui Masakado pare să fi fost finalizată la puțin timp după ce insurecția asupra sa s-a încheiat -poate la doar câteva luni după aceea- și cu siguranță a fost terminată înainte de 1099, data înscrisă pe cea mai veche copie care ne-a parvenit. Cronica, scrisă pentru audiere de către curtea imperială, condamnă acțiunile lui Masakado de după 939, dar îl tratează și cu indulgență, portretizându-l drept victimă a circumstanțelor și alegerilor greșite mai degrabă decât ca pe un om rău.


Până în perioada medievală, faima lui Masakado ajunsese la apogeu. Se credea acum că fusese, după cum se afirmă într-un text, un om cum rar se mai întâlnise. Avea peste șapte picioare înălțime, forma sa corporală era din fier, iar ochiul stâng avea două pupile.


Ideea potrivit căreia corpul său era din fier -adică indestructibil- a evoluat rapid în credința similară slăbiciunii lui Ahile, cu două milenii în urmă, deci a unui singur punct slab. În acest sens, descoperirea acestui loc de către Hidesato (secret trădat de către una dintre consoartele lui Masakado) fusese, se pare, cauza soartei sale tragice. Locația punctului slab al lui Masakado variază de la legendă la legendă. Unele povestiri spun că acesta era tâmpla sa, altele, că era fruntea, spațiul dintre ochi sau ochiul drept, O versiune mai neobișnuită chiar relatează faptul că mama sa fusese un șarpe uriaș, care îl făcuse indestructibil, lingându-l pe tot corpul, imediat după naștere. Din nefericire pentru Masakado, totuși se pare că șarpele mamă uitase să lingă creștetul capului, lăsându-i un punct slab. 


Karl Friday, Primul samurai - Viața și legenda războinicului rebel Taira Masakado
ed. All, 2011, pag.9-13

Confuzia lui Platon


Am înțeles confuzia în care mulți văd omul lipsit de pene.
Am înțeles efortul filosofului de-a găsi în om ceea ce în orice ființă se poate găsi.
Am înțeles ceea ce eu nu pot fi.
Am înțeles că nu pot zbura, că nu pot lua altitudine, chiar dacă am pene pe acele mâini numite aripi.

vineri, 10 februarie 2012

Nereușite încercuite

pentru Silvana

       Toate nereușitele mele se vor strânge într-o carte, carte care va alcătui geometric un compas, versurile vor distila mijlocul prin care înțelesurile vor fi orizontale.
       Sunt sigur că se înțelege că este vorba despre un volum de versuri.
       Versuri necitite, dar așteptate, înnoptate într-o căsuță poștală.
       Frigul, gerul sau iarna n-au oprit niciodată poeții. N-au oprit rimele sau versurile, fie ele hexametrice sau pentametrice,  în felul acesta n-au oprit suflarea.
       Am așteptat cartea, n-a venit.
       Un arc compus în timp petrece momentele în care cartea călătorește; ea va veni.
       Un timp cioplit privește versurile în care se povestește sosirea sau odiseic se amintește întâlnirea sau πέρασε, sau mai bine nu mai scriu nimic.

Grecia - latinii spun premoniție - grecii divinație

Casandros

http://www.imdb.com/title/tt0114863/




versiunea lungă și prezumtivă:



Elada, țărmul meu.
pentru pandhora

Ceva negru și posibil feminin

http://www.personaldigital.com.au/p447/Nikon-D5000-Body/buy.html#axzz1ly7kxsHh

joi, 9 februarie 2012

Ceva alb și foarte bărbătesc

Neînțelegerea


Scena VI


MAMA: Vă rog să mă iertați, domnule, dar mi-a spus fiica
      mea că v-a adus un ceai.
JAN: Da, uitați.
MAMA: L-ați băut?
JAN: Da, de ce?
MAMA: Vă rog să mă iertați, dar vreau să iau tava.
JAN (zîmbește): Îmi pare rău că v-am deranjat.
MAMA: Nu-i nimic. De fapt, ceaiul nu era pentru dumneavoastră.
JAN: A! deci asta era. Fiica dumneavoastră mi l-a adus fără să-l
      fi cerut.
MAMA (cu un fel de oboseală): Da, așa e. Ar fi fost mai bine...
JAN (uimit): Îmi pare rău, dar fiica dumneavoastră a vrut totuși
      să mi-l lase și n-am știut că...
MAMA: Și mie-mi pare rău. Dar nu vă scuzați. E pur și simplu
      vorba de-o neînțelegere.
Ia tava și dă să iasă.

Albert CamusTeatruNeînțelegerea, Rao, 1996, pag.107 mij.

miercuri, 8 februarie 2012

Aripa


Pasărea -iubita mea plutitoare, a privit albastrul și și-a luat zborul. Penele ei calde cărămizii, îndreptate în direcția sosirii au parcurs un timp scurt: umbra.
Umbra fiind trecutul, fiind poate singura amprentă pe care o plutitoare, asemenea ei, o poate lăsa pentru un timp foarte scurt. Timp ce pentru unii poate însemna un an și pentru alții o secundă, o arsură; o urmă de fapt.
Trupul păsării este sus, nu se vede, deasupra ei este altă aripă, nu se vede, dar sub ea este aripa pe care o vedeți și direcția acum o ghiciți cu ușurință; este atât alb și albastru în drumul ei, este o căldură în aripile ei.

Soarele - „nici o importanță” - 16 °C


CALIGULA: Perfect. Atunci taci. Aș prefera să-l ascult 
               pe prietenul nostru Mucius.
MUCIUS (în silă): Poruncește, Caius.
CALIGULA: Ei bine, vorbește-ne de soția ta. Și trimite-o,
               mai întîi, să stea în stînga mea.
Soția lui Mucius vine alături de Caligula
MUCIUS (cam pierdut) Soția mea, dar o iubesc.
Rîs general.
CALIGULA: Bineînțeles, prietene, bineînțeles. Dar ce
               sentiment banal! (A și tras femeia cît mai aproape de 
               el și-i linge distrat, umărul stîng. Din ce în ce mai 
               satisfăcut.) De fapt, cînd am intrat aici, voi complotați,
               nu-i așa? Puneați și voi la cale o mică conspirație, nu?
PATRICIANUL BATRÎN: Caius, cum de poți?
CALIGULA: Frumoaso, n-are nici o importanță. Trebuie
               să se ocupe și bătrînețea cu ceva. Nici o importanță,
               v-asigur. Dealtfel, voi nici nu sînteți capabili de
               vreun act de curaj. A, tocmai mi-am adus aminte că
               am de rezolvat cîteva chestiuni de stat. Dar, mai întîi,
               să dăm atenția cuvenită dorințelor imperioase cu
               care ne-a înzestrat natura.
Se ridică și-o trage după sine, într-o cameră alăturată,
pe soția lui Mucius.

Albert Camus, Teatru, Caligula, Rao, 1996, pag.35 mij.