luni, 28 februarie 2011

Missing in the snow

http://blog.madkrakow.com/news-from-krakow-local-knowledge-hands-on/polski-fiat-in-snow.html
     Toată zăpada zilelor trecute a fost adunată la marginea străzii. Astfel s-au creat noi reliefuri după care copiii se ascundeau, unii ascundeau şi gunoaiele în speranţa că odată cu zăpada pe care administraţia oraşului ar fi trebuit să o ridice le-ar fi luat şi lor spurcăciunile. Lucrul acesta din urmă nu s-a întâmplat şi acest început de martie ne-a prins cu munţi de gunoaie în zăpadă sau invers. Faptele acestea nu sunt demne de a fi evidenţiate, popor latin, adaptabil, locuitorii oraşului s-au obişnuit cu peisajul nou creat.

     Soarele a venit nechemat şi în câteva zile va topi această masă îngheţată care la origini a fost atât de pură. Deocamdată se ghicesc doar perspectivele. În aceste speranţe se plimba şi lumea. Frigul nu se lăsa înfrânt cu una cu două, de aceea neatenţi deloc la detalii, oameni nu căutau decât deplasări scurte, cu gulerele ridicate, cu căciuli monstruoase şi pasul apăsat.

     De vină au fost tot copiii care jucându-se au descoperit acel Fiat, ale cărui contururi i-a făcut pe aceştia să-l deszăpezească şi chiar să se distreze scriind pe el, unii dintre ei, pasionaţi auto chiar s-au mirat necunoscând maşina. Şi joaca lor nu s-a oprit aici, pentru că dorind să vadă şi interiorul maşinii au constat, nu cu mirare, mai degrabă cu frică, că în maşină era un om, mai precis, un bărbat.

    A sosit procuratura, poliţia şi salvarea, primii sosiţi au chemat ulterior şi un echipaj de descarcerare, care sosind mai târziu, le-a dat timp oficialilor să se uite, mai de la distanţă puţin în maşină. Un bărbat ce avea pe cap o pălărie gri cu boruri înguste, lăsată puţin pe frunte, el însuşi lăsat puţin pe spate, îmbrăcat cu o haină ce părea a fi sportivă datorită carourilor viu antrenate, haină ce ascundea o helancă ce urca puţin gâtul, helancă de culoare albastru închis; bărbatul părea că doarme. Faţa nerasă doar de câteva zile, ceea ce i-a mirat pe cei deştepţi, arăta vârsta în jurul celor patruzeci de ani de viaţă intelectuală. Ochii închişi, calmi, sub sprâncene frumos arcuite, arătau o paloare obişnuită şi care, odată cu venirea experţilor, care au deschis uşile cu liniare de plastic ce au intrat uşor pe sub chederele celor două portiere, au dovedit că erau vii, căci omul nostru, bărbatul din maşină se trezi.

     După ce s-a dat elegant jos din maşină, primul gest al acestuia a fost să se uite la ceas, un Onsa Prefence cu 17 rubine placat cu aur, care apăru ca o salamandră datorită culorii negre de piele, şi să exclame că a întârziat şi apoi uitându-se în jur; întorcându-se, o dată, de două ori, să clipească curios din ochi şi să întrebe anul în care se află, nu numai el, ci toţi din jur. Apoi, să se culpabilizeze:

"Am dormit brusc!"

     Acest bărbat, profesor de istorie, a fost dat dispărut acum cincizeci de ani împreună cu maşina sa, un Fiat 350, acum înţepenit privea în jurul său luminile girofarurilor alb-albastre ale salvării, alb-roşii ale pompierilor şi tot aşa, alb cu roşu şi alb cu albastru. Apăsătoare lumini ale timpului.

duminică, 27 februarie 2011

William Burroughs

http://www.mapplethorpe.org/portfolios/portraits/

     Hotelul Splendide construit în jurul unei curţi unde cresc câţiva bananieri bolnăvicioşi şi copaci de avocado. De vreme ce curtea e folosită pentru a aduna resturile de la bucătărie, o duhoare perpetuă de gunoi stătut vine de acolo. În zori, porci şi găini forează zgomotos.

     Administratorul e un chinez bătrân. Gesticulează către panoul cu chei. Evident, suntem singurii oaspeţi. Alegem o cameră în partea din faţă a hotelului, cu vedere spre străzi şi lagună. Într-un colţ se află un paianjen cenuşiu uriaş.
     - El foalte bun. Ţine de-o palte miriapozii şi vaduva neaglă, ne spune administratorul.

     Decidem să ne obişnuim cu Arachnid, aşa cum l-am botezat pe bunul nostru paianjen cenuşiu.

William Buroughs, Tărâmurile vestice, ed. Paralela 45, 2005, pag.125

Curajul unui dialog istoric sau isteric



Nu există o măsură a oboselii, la fiecare răsuflare prin care ne spunem "Am obosit!" nu facem altceva decât să mergem înainte pentru a aştepta cealaltă răsuflare care va spune la fel: "Am obosit!" Din oboseală în oboseală urcăm scara vieţii, anii trepte, trepte aniversare, golurile amintiri.

La un moment dat ne cuprinde isteria, pentru unii tăcută, ca un râu îngheţat, pentru alţii ca un râu la cascadă, învolburată şi de neoprit, ambele cazuri duc în final la explozie. Explodăm pentru că trăim.

Filmul "Who's afraid of Virginia Woolf" este un film plin de "explozii umane", toate personajele fac bum, pe rând, într-o ordine firească, apoi se recompun, se regenerează, pentru ca mai apoi "un foc interior" să se reaprindă pentru a exploda din nou; bum.

Am dorit să-mi amintesc drama aceasta; bum, bum este drumul meu urcând pe scară. Ce traiectorie minunată plină cu explozii sunt eu!

___________________________________________

În onoarea marii actriţe Elizabeth Taylor.

sâmbătă, 26 februarie 2011

O idee despre natura înşelătoare a privitului

Queen Victoria on 'Fyvie' with John Brown at Balmoral

     Fotograful G.W. Wilson la cererea reginei Victoria execută fotografia, de fapt este vorba de un set de fotografii de vacanţă, dar se păstrează cea mai estetică, cea care ar putea să reprezinte peste veacuri ţinuta reginei. Dar istoria nu reţine dorinţele oamenilor, nu reţine privitul lor. Fotografia care o reprezintă cel mai bine pe regină este următoarea.

Wilson, Queen Victoria on Fyvie with John Brown at Balmoral, 1863, Realism
Aceasta este fotografia despre care Virginia Woolf a spus:
"Queen Victoria, entirely unaesthetic ..."

Ori tocmai acest joc de imagini ne arată duplicitatea de care dăm dovadă în a ne înfăţişa în fotografii. Care dintre ele vor fi reţinute de public, cele băgate în faţă de noi sau cele care intră pe uşa din spate?

Afirm că Regina Victoria nu este inestetică cum aş traduce repede, Regina Victoria este urâtă şi faptul că cineva încearcă să ascundă asta o face şi mai urâtă, dar ea nu mai are nici o vină, a murit demult, fiţi pe pace că doarme-n pace. Doar pe mine mă trage grija de asta.


a se vedea şi
Barthes reproduces an 1863 portrait of Queen Victoria on horseback (CL 56) along with a caption that appears nowhere in his text: “‘Queen Victoria, entirely unaesthetic . . . ’ (Virginia Woolf ).”

The same caption appears, in English, in La chambre claire (92). In 1961, Barthes described the interplay between photograph and caption in “The Photographic Message”: “The caption, by its very disposition, by its average measure of reading, appears to duplicate the image, that is, to be included in its denotation.” Barthes, Image Music Text, 26.

Photo by
http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Queen_Victoria,_photographed_by_George_Washington_Wilson_%281863%29.jpg


http://quizlet.com/2838131/art-history-test-1-flash-cards/

Yukio Mishima

pagina din spate a cărţii

Roman autobiografic, care îl consacră pe scriitorul Yukio Mishima la numai douăzeci şi patru de ani, confesiunile unei măşti aduce în prim-plan incidentele copilăriei şi ale adolescenţei unui tânăr din Tokyo în anii 40 ai secolului trecut. Invadată de erotism, cartea este, după cum observa Marguerite Yourcenar într-un splendid eseu dedicat lui Mishima, "una dintre acelea foarte rare ce-ţi dau impresia de biografie înregistrată pe viu, înainte ca elaborarea romanească să fi intervenit."

_________________________________________________

"S-ar putea spune: «Iată un Gide japonez» ... Dar nu, Mishima este chiar el - un foarte japonez Mishima; lucid în plină confuzie emoţională, cu umor în toiul disperării, aproape fără preţiozitate, sentimentalism sau autocompătimire. Această carte, ca nici o alta, m-a făcut să înţeleg în bună parte ce înseamnă să fii japonez."

Christopher Isherwood

Acum motto-ul prelung al cărţii pus de Yukio Mishima

     Frumosul este ceva cumplit, înfiorător! înfiorător, înţelegi? Pentru că nu poţi să-l cuprinzi, nu poţi să ştii ce-i acolo în fond, şi nici n-ai cum să ştii, fiindcă Dumnezeu ne-a pus în faţă numai enigme. Aici se întâlnesc toate extremele, şi toate contradicţiile sălăşluiesc laolaltă. Eu, frăţioare, nu sunt un om cult, dar am stat şi am cugetat mult. Sunt atâtea taine care ne înconjoară! Prea multe enigme apasă asupra bietului om pe acest pamânt. Dezleagă-le cum te taie capul, şi ieşi la liman teafăr, nevătămat, dacă-ţi dă mâna. Frumosul! Şi apoi, nu pot să suport gândul că unii oameni cu suflet mare şi luminaţi la minte încep prin a slăvi idealul Sfintei Fecioare, ca să ajungă la urmă să năzuiască spre un alt ideal, idealul Sodomei. Dar şi mai îngrozitor este atunci când omul în al cărui suflet sălășluiește idealul Sodomei nu înseamnă că-şi întoarce faţa de la celălalt ideal, al Sfintei Fecioare, fiind singurul care-l însufleţeşte şi pentru care inima lui arde, arde cu adevărat, ca în anii neprihănitei tinereţi. Nu, sufletul omului e larg, mult prea larg, n-ar strica să fie puţin îngustat! Dracu' să înţeleagă! Acolo unde mintea vede numai ruşine inima descoperă frumosul. Poate oare Sodoma să reprezinte frumosul? 

[Crede-mă că pentru cei mai mulţi oameni frumosul este însăşi Sodoma? Poţi tu să dezlegi taina asta? Şi te cutremuri când te gândeşti că frumosul este nu numai ceva care te înspâimântă, ci în acelaşi timp şi o taină nepătrunsă. Aici se dă lupta între diavol şi Dumnezeu, iar câmpul de bătălie este însuşi sufletul omului.]

     ... Dar fiecare, cum se zice, vorbeşte despre ce-l doare.

F.M. Dostoievski
Fraţii Karamazov

Visul Helenei


Aşternuturile plutiră prin aer, gestul se datora Helenei, felului ei de-a se trezi. Privi patul gol, alb de gol ce era. Se îmbrăcă sumar şi alergă afară, era linişte în toată cetatea, era poate prea dimineaţă. Nu-şi amintea nici un vis. În schimb simţea frigul ce se strecură prin trupul ei. Urcă scările în grabă atunci şi odată ajunsă în marea sală văzu că nu era nimeni, alte scări, alte paliere, până sus la ieşirea spre ziduri. Era din ce în ce mai frig şi regreta deja fuga asta în căutarea celorlalţi.

Toată lumea era pe metereze, toată lumea era albă, ninsese. În jurul cetăţii o pătură albă, fină, groasă acoperea întreg ţinutul Ilionului. Îşi aduse aminte de copilărie, de Taygetos, de muntele sfânt pe care ningea deseori. Dar aici în partea asta a Asiei ningea atât de rar încât un om, într-o viaţă, de o singură dată avea parte.

Acum a nins pentru multe vieţi, soldaţii împreună cu bătrânii, femeile cu copiii, toţi, priveau tăcuţi albul ce cucerise totul, mai puţin marea din faţa lor. Corturile aheilor păreau mult mai mici, corăbiile îmbătrânite şi aplecate, câmpul de luptă pur, ici colo o suliţă ruptă mai purta gândul violenţei trecute. Asta să fi fost ploaia Casandrei, care prevestea sfârşitul războiului, dar Casandra nu a prevestit niciodată aşa ceva, şi se trezi.

Helena se trezi pentru a doua oară, prima dată se trezi în vis, acum în realitate, îi era frig. Afară se auzeau zgomote metalice, troienii se pregăteau să patruleze pe ziduri, se schimbau gărzile. Îşi aminti visul cu frică, de teamă să nu înnebunească. Auzi un scâncet, într-un colţ o găsi pe Casandra ghemuită; plângea ascuns.

vineri, 25 februarie 2011

Le Feu follet - The story

pentru C


     Orice film bun trebuie să conţină o poveste, ar fi aşa ca o poveste în poveste, impactul este mare; astfel se vor suprapune, se vor evidenţia ideile principale.
Filmul Le Feu follet cuprinde o zi, 24 de ore din ceea ce Alain Leroy trăieşte... filmul arată peregrinarea sa prin Paris, pleacă de dimineaţă de la clinica de dezintoxicare unde este internat, de lângă Paris, Versailles;  nu a mai băut alcool de patru luni de zile, medicul îl asigură că este vindecat, amanta la fel.

     Alain cutreieră oraşul asemeni unui mare erou, vrea să-şi întâlnească toţi prietenii cu care are cele mai puternice amintiri, vrea să fac un tur de forţă, un circuit de aducere aminte. Dar lumea aşa cum o ştia el s-a schimbat, nu este vorba numai de aceste patru luni de claustrare, ci de anii pierduţi dincolo de ocean. Anii de la New York, unde s-a căsătorit cu o americancă, cu Dorothy; iar prietena cea mai bună a acesteia este Lydia, care este şi amanta lui, care tocmai ce s-a dat jos din patul lui în dimineaţa aceea, premergătoare călătoriei.

     Pentru Alain, călătoria a fost grea, căutarea l-a pus în faţa multor situaţii, pe unele dintre ele le-a depăşit, pe celelalte le-a primit direct în faţă, ca un adevărat erou. Amintirea a ceea ce a fost cu adevărat pălea în faţa celor, care critic, ironic, aveau acum curajul să-l înfrunte.

     Când a venit seara, târziul zilei, greşeala deja fusese săvârşită, băuse din nou, doar un pahar mic de lichior, cantitate fatală pentru cei aflaţi în situaţia lui. Ajunge la alţi prieteni, acolo, lipsit de puteri se întinde, adoarme şi mai târziu ascultă la cină o poveste, al cărei erou principal este chiar el. Povestea este adevărată şi arată ceea ce putea face Alain în tinereţe, dar nu departe de vârsta pe care o are. Acum pare un leu fără dinţi şi gheare, cu o faţă căzută, ascultă tăcut, absent, evocarea unui trecut în care dă semne că nu se regăseşte.

     O clipă mi-am adus aminte de Filoctet, erou grec, arcaş neîntrecut, părăsit pe o insulă, bolnav, uitat de ceilalţi.

Alain Leroy întruchipează bărbatul care a avut totul la o vârstă la care alţii abia îşi cumpără o maşină, citesc două trei cărţi si au cam tot atâtea femei, ori el deja refulase atâtea dorinţe încât cei din jurul lui se hrăneau cu ele. Acum fără absolut nici o dorinţă (sigur că acea de a bea, acum nu se mai pune), pluteşte în lumea celor care există, în lumea celor care-l privesc cu o mare compătimire şi chiar cu ură, oricum el abia îi mai vede, poate îi simte, dar numai atât.

Am pus povestea mai sus, ea ascunde eroul în erou, filmul nu lasă nimic neterminat.

Le feu follet - plimbarea

pentru C


de aici am început
http://scorchfield.blogspot.com/2011/02/le-feu-follet-marea-singuratate.html

     Perioada de căutări corespunde începutului şi sfârşitului, alfa şi omega dacă vreţi. Bărbatul caută la început, este vitală această căutare, corespunde cu maturitatea hormonală, cu dorinţa, cu iubirea. Apoi, totul devine pasager, superficial, difuz, bărbatul ce a ajuns să cunoască nu mai pune valoare pe ceea ce tinereţea l-a iniţiat şi de fapt aşa ar trebui, valorile fac parte din plictiseala sa, monotonie, vicii.

     Alain este un tip aparte, îşi caută prietenii, fiecare prieten posedă o tipologie clară, indiferent dacă acest prieten este bărbat sau femeie, sau dacă are familie sau nu, sau dacă are la rândul lui o mulţime de prieteni sau este singur; Alain a ajuns în pragul de unde-i înţelege pe toţi, pragul uşii fără uşă.

Alain merge pe stradă, el mai ţine minte că este Alain Leroy, "marele hipnotizator social"; în mersul său aristocratic se vede nepăsarea, nu-l mai miră nimic. Aici încă Alain vede lumea, tot ceea ce se-ntâmplă în jurul său, nu-i scapă nimic, nu este obosit, paloarea pe care o văd alţii în obrajii lui are origini străine lui, dar va rezolva şi asta.

     O întâlneşte pe Jeanne, o veche prietenă, un caracter opus celuilalt de la care tocmai a plecat, Dubourg. Revoltă feminină, împotriva a ceea ce Dubourg, ca bărbat, a lăsat steagul jos. Pentru Jeanne, Dubourg nu mai luptă, ci doar vorbeşte, în el vede "bărbatul domesticit", mistic, preocupat de "egiptenii" lui, -Dubourg scrie istorie, dar nu o trăieşte. Alain priveşte şi ascultă, poate pentru puţinele dăţi a devenit un ascultător.

Le feu follet - marea singurătate

pentru C


    Pe bărbatul pe care-l vedeţi în imagine îl cheamă Alain, el este "fabulosul" Alain Leroy, neîntrecutul bărbat care transforma plictiseala anturajului său în dezmăţ total, dialogul era ridicat la nivel de artă, beţia la o alternativă a vieţii. Dar Alain nu mai poate face toate acestea, pentru că de patru luni nu mai bea deloc alcool, cura de dezintoxicare a fost severă şi sevrajul încă mai are putere asupra intelectului său, intelect de o mare valoare, aplecat asupra singurătăţii bărbatului într-o lume în care dorinţele îi astupă vederea. Acum în acest fragment el vede, sau mai bine scriu că încă mai vede. În jurul său lumea există pentru că se mişcă, pentru că vorbeşte, pentru că unii fac anumite fapte sau gesturi; lumea trăieşte mai mult ca el, şi pe deasupra îl doreşte. O făptură umană întruchipată de o tânără vrea să-l aspire, să-i citească mintea, să-l dorească prin asta, dar el nu poate, pentru că absenteismul alcoolului i-a secat toate dorinţele. Alain priveşte poate pentru ultima oară lumea, apoi se întinde uşor şi ia paharul de lichior lăsat de un prieten ce a trebuit să plece grăbit. Bea.

Ninge de 10 ore



     Să nu poţi ieşi din casă dimineaţa din cauza zăpezii, visul copilăriei mele, un oraş acoperit de zăpadă în care nimeni nu se mai mişcă din cauza albului. Vis pe cale de a se realiza,  afară ninge cu fulgi mari şi zăpada a atins cel puţin 30 de cm. S-a anunţat că va ninge toată ziua; mă bucur şi mă pregătesc de claustrare, rezervele mele de alcool ajung pentru câteva zile, o beţie continuă asta doresc acum, beţie de alb de şi de compuşi alcoolici. Să mă trezesc primăvara, ca ursul mototolit de hibernare, rupt în gură de somn, căutător.

Astrid - păzitoarea mea

joi, 24 februarie 2011

Moartea unui titan




[Roy:]
"I've seen things, you people wouldn't believe, hmmm.
... attack ships on fire off the shoulder of Orion.
I've watched C Beams glitter in the dark near the Tannhauser Gate.
All those moments, will be lost in time like tears in rain..."
["... time to die ..."]

 ___________________________________________________

     Cutremurul,  supravegheat jos acustic, veni pe neaşteptate. Lovi prin replicile sale la fel cum valurile izbesc iarna stânca vie. Unda de şoc tăvăli uşor construcţiile vechi, nepregătite pentru asaltul undelor de joasă frecvenţă; înainte de a se strâmba pământul, acestea deja tremurau.

     Salvatorii n-au raportat niciodată supravieţuitori necunoscuţi, aceştia, alienaţi, internaţi în pavilioane ascunse ale spitalelor speciale nu-şi mai reveneau niciodată, mediul în care se aflau nici nu putea să-i facă normali, pentru că ei nu erau din lumea aceasta.



Dar ei, opuşi, posesori ai acelor reluctanţe, rezistenţe ce provin din matematica vegetalului, ai rezistenţei superficiale lichide ce urcă pe tuburile submilimetrice, reuşesc să traverseze caroiajul, să acopere ariile realului, sus în soare să răspundă întrebării existenţiale: "Cum aţi ajuns aici?"

Dar ei, opuşi realului, temporalului, să subziste o clipă pentru a da răspunsul: "Pentru că ne-aţi răpit!"

Viaţa nu este simplă, aruncată la ruleta secundei pare sau impare, de fiecare dată dorinţa înfrânge avariţia şi părăsirea mesei de joc se datorează blondei ce s-a frecat de colţul mesei de joc. Oamenii văd asta, simt asta, doresc asta, visează asta şi mai departe prelucrează realitatea în sensul acestor răbufniri aşa zis înţelepte; clerici, inspectori fiscali, agenţi de asigurări, propagandişti politici, electorali, sindicali, ecologici, populari, adevăraţi apostoli ai noilor ideologii ce reflectă viitorul prezent, apocalipsa înţeleaptă, ne fac pe noi, prin cei prezenţi, izbăviţi, eliberaţi de toate vinele şi viciile, dorinţele şi visele, ne fac oameni.

Replici ale cutremurelor ce crează mutări imense ale maselor, falii ce dislocă continente, insule ce mor, ţărmuri ce devin munţi, toate acestea în dimensiunea lor duc la modificarea unui timp. O formulă veche şi înţeleaptă stabilea Energia ca fiind masa obiectului înmulţită cu viteza lui, totul supra doi, se lua în calcul relativitatea mişcării; adică viteza, viteza era apropiată cu viteza luminii. Nimeni nu a luat în calcul că nu viteza contează, ci masa obiectului, aceasta fiind enorm de mare, chiar şi cu viteză mult mai mică decât viteza luminii va provoca contractarea timpului, sau dilatarea spaţiului; precum Einstein a scris-o în Teoria Relativităţii.

La cutremure mari apar oameni din diferite epoci, aceştia provoacă mari disensiuni între marii învăţaţi ai epocii curente, binenţeles, marea masă a populaţie nu ştie nimic.

În final este greu de demonstrat că aceştia sunt Titani ce au trăit vremuri în care omul târâia creanga.
_________________________________________
Rămân de văzut filme în care ne simţim aşişderea! :)

Lecţia de scriitur

THE JAMESES - Caribou / Fifth Dimension


citat

     Nu condamn muzica verbală şi tot ce înseamnă ea ca disonanţe, asprimi, catifelări moi. Dar o plastică a sufletului mă solicită mult mai mult. să contrapui o geometriei vie farmecului decorativ al frazelor. Să ai stil şi nu un stil. Un stil care să nu se lase intimidat în nici un fel. Pe care să nu şti de unde să-l apuci. Un stil care să nu se nască decât dintr-o secţiune tăiată prin mine, dintr-o încremenire a gândului prin trecerea brutală de la interior la exterior. Cu acea oprire năucită a taurului când iese în arenă. Să-ţi expui fantomele ţâşnirii unei fântâni împietritoare, să nu înveţi să migăleşti obiecte ingenioase, ci să împietreşti din zbor orice lucru inform care iese din tine. Să dai volum conceptelor.

Jean Cocteau, Opium - Jurnalul unei dezintoxicări, Art, 2007, pag.84.

miercuri, 23 februarie 2011

O mică vedere de jos asupra Meteorei

la cererea pandhorei :)



     Grecia, ca ţară turistică cu tradiţie, se poate vizita şi în sensul ortodox creştin, una dintre atracţiile cele mai dorite este Meteora.
     N-am urcat sus, pe înălţimile Meteorei pentru a vizita mănăstirile (doar 5 dintre cele 23 sau 24 mai sunt locuite). Am stat o noapte în apropiere de Kalampaka, orăşel pitoresc ce se află la doar trei kilometri de înălţimi.
     Am sosit într-o după-masă de august torid şi cu doar o zi înainte părăsisem oraşul natal: oraş de câmpie, pierdut în orizont de praf. Aici, în mijlocul stâncilor, căldura părea altfel, imaginile începeau să abunde de umbre, soarele asfinţea. Umbre pe care le-am regăsit dimineaţa.

Kastri, satul pitoresc de la poalele înălţimilor Meteorei

     Dimineaţa în drumul nostru spre Marea Ionică am luat micul dejun, am făcut poze şi ne-am mirat.
     Nu am urcat sus pentru că ne grăbeam. Nu am urcat şi pentru faptul că n-am ajuns să cunosc încă Grecia secolelor de aur, am de lucru cu mine, iar creştinismul timpuriu îmi aduce aminte de decădere.



     Singura imagine pe care o pot vizualiza despre Meteora este aceea că, atunci când primii creştini au început să se ascundă prin grotele acestor înălţimi, să ridice pe ele biserici, scările ce coborau în prăpăstii erau prinse de zmee uriaşe. Am văzut o clipă o lume fantastică a aerului şi a căutării, sigur n-am visat.

     La plecare am lăsat înălţimile stinse încă în umbra dimineţii venite cu o zi înainte, şocul apariţiei acestora mi-a ţinut memoria multă vreme ocupată.

visul:
Zmee imense proiectate de Dedal, ridicate la înălţimi ameţitoare, trăgeau lungi năvoade ce se descolăceau de pe roţi dinţate asemeni morilor. Arce de metal erau strânse sub acele roţi de lemn de esenţă tare. Odată piedica pusă, zmeul se lăsa liber. Şi astăzi se spune că există zmee ce plutesc în strălucirea soarelui; libere, sălbăticite de vânt, neprinse de nimeni, umbre invizibile pe pământ.

marți, 22 februarie 2011

Metamorfoze à la Orhan Pamuk

Well, what to say about "David und Goliath spielen schach" by Siegfried Zademack.
 pentru Alexandru V.

     "M-am gândit o clipă că ar fi bine ca toţi miniaturiştii mei să fie puşi la cazne odată cu mine şi am răzuit fără milă, cu vârful ascuţitorului de condeie, ochii primului chip care s-a nimerit la îndemână în pictura desfăşurată în faţa mea. Era povestea învăţatului persan care aflase acum să joace şah uitându-se la tabla cu pătrate şi la pietrele pe care le adusese solul indian, învingându-l apoi pe maestrul indian de îndată ce deprinsese jocul! Minciună persană! Am scos pe rând ochii jucătorilor de şah, ai Şahului care-i urmărea, precum şi ai slujitorilor săi. Am dat paginile înapoi şi am răzuit  neîndurător, unul câte unul, ochii şahilor care se războiau, ai soldaţilor care alcătuiau oştiri falnice, înveşmântate în armuri măreţe, ochii capetelor retezate care zăceau la pământ. După ce am săvârşit acest lucru preţ de trei pagini, mi-am vârât ascuţitorul de condeie la cingătoare.
      Îmi tremurau mâinile, dar nu mă simţeam foarte rău. înţelegeam oare acum ce simţiseră atâţia nebuni care făptuiseră acest gest peste măsură de ciudat, cu care mă întâlnisem  adeseori de-a lungul celor cincizeci de ani de viaţă petrecuţi în lumea miniaturii? Îmi dorisem ca din ochii pe care-i răzuisem să curgă sânge pe paginile cărţii!"

Orhan Pamuk, Mă numesc Roşu, ed. Curtea Veche, 2006, pag.452-453
International IMPAC Dublin Literary Award, 2003
Prix du Meilleur Livre Étranger, 2002
Premio Grinzane Cavour, 2002

Fantomas


"...Cum aşa? Baronul de Souvré, după toate luptele, după toate băile, mai poartă mască? Normal. Souvré poartă o mască de catifea neagră. Ăsta e personajul. Ăsta e secretul măreţiei lui Fantomas. Autorii epici nu-şi fac mai multe probleme cu falsurile şi datele fanteziste decât îşi făcea Homer cu geografia şi metamorfozele."
Jean Cocteau *


Noi în schimb ne facem din ce în ce mai multe probleme, probleme care apar la aflarea veştii; vestea sau ştirea cum o denumim acum poartă în imaterialitatea sa, spaima. Cum să nu-ţi fie spaimă când afli că lumea va muri de foame, de lipsa apei potabile, de cutremure, de răscoale sau revoluţii, va muri de alte veşti.

Lumea pe care o trăim nu mai este epică, asta ca să nu spunem că nu este măreaţă, turnuri care ating kilometrul ne vor contrazice imediat; este măreaţă lumea noastră, dar nu epică, scriu eu mai departe.

Lumea se schimbă atât de repede încât îşi pierde istoria, nu mai contează nimic în spate, vestea că în viitorul apropiat vor fi schimbări atât de tragice ameninţă trecutul. Cui foloseşte vestea din viitor? Asta ar veni aşa ca: vestea veştilor? Nu mai putem trăi în prezent din cauza viitorului care se rostogoleşte încoace strivind trecutul. Amară soartă a acestui prezent. Lipsa metamorfozelor.


______________________________________________
*
Jean Cocteau, Opium-Jurnalul unei dezintoxicări, Art, 2007, pag.62 jos
 imagine by:
http://www.worldofescher.com/store/P25.html

Hekate



     Hekate (Εκάτη) Zeiţă greacă enigmatică, patronând magia, vrăjile şi otrăvurile şi simbolizând lucrările tainice ale beznei, nopţii şi ale lumii subpământene (de unde şi varianta că ar fi de fapt Artemis în Infern). Originea culturală e incertă: unii o consideră zeiţă tracică, similară cu Bendis; alţii susţin provenienţa ei autohtonă, fireşte, din Hellada arhaică. În orice caz, într-o epocă timpurie, fusese venerată ca zeiţă împărţind oamenilor binefaceri, ajutându-i în judecăţi civile, şi în războaie, alinând durerile naşterii, ocrotind copiii, vânătorii, pescarii, iar ca simbol timpuriu al fertilităţii, patronând naşterea şi tinereţea animalelor sălbatice, odată cu naşterea şi căsătoria umană. În această formă, cultul zeiţei s-a răspândit devreme mai ales în părţile sălbatice ale Greciei (Samothrake şi Tessalia), până pe coasta Asiei Mici. După Hesiod (Theogonia v.409), era născută de Asteria, de la Titanul Perses, dar se presupune că pasajul e o interpolare provenită de la orfici.

În epoca ei cultuală culminantă era venerată ca zeiţă cu trei capete, sau chiar 3 trupuri, adesea ca zeiţă însă cu 3 ipostaze diferite sau 3 înfăţişări simultane (Tripla Hekate).

Numele, interpretat de obicei drept “cea care lucrează de departe”, s-ar fi referit în special la activitatea ei de magiciană: în această ipostază era asimilată Lunii (Selene) care ziua se adăposteşte într-o peşteră de unde nu vede nimic, însă aude totul (de unde şi obiceiul de a practica magia în timpul nopţii, mai ales în nopţile cu lună plină; această Hekate fiind patroana vrăjitoarelor, le venea acestora în ajutor anume în nopţile cu lună plină; din acelaşi motiv, animalul ei favorit era câinele (şi i se sacrificau câini) de unde şi superstiţia (care a supravieţuit) de a crede în urletul prevestitor al câinilor la lună (întrucât Hekate era socotită şi cârmuitoarea tărâmului subteran al morţii) când îşi adulmecă moartea adusă de Hekate. O variantă explică astfel caracterul triplu al zeiţei: în cer e Selene, pe pământ e Artemis, iar în Infern e Persephone.

     Imaginile plastice de obicei o înfăţişează compusă din 3 trupuri lipite spate în spate (după o interpretare: luna nouă, semiluna şi luna plină) care, în cele 6 mâini ale lor, ţin torţe, uneori şerpi, adesea o cheie (simbolizând calitatea de păzitoare şi stăpână a lumii infernale), un bici sau un pumnal. Explicarea etimologică a Triplei Hekate e hazardată: εκατό - o sută (sacrificial curent fiind 100 victime simultane, dar din aceasta derivase credinţa că Hekate reţine pe malurile Styxului 100 de ani sufletele ale căror trupuri au rămas neîngropate; εκαz - departe (întrucât luna îşi trimite razele de departe); κατ - foc, lumină (în raport cu lumea infernală şi cu cerul selenar). Aceste 3 forme (trioditiz), devenind în latină Trivia, apoi triformis, sunt explicate de mitografii romani (Ovidius ş.a.) într-un mod mult simplificat: epitetul triformis, ar indica fie cele trei capete ale zeiţei (după credinţele romanilor: de cal, câine şi leu), fie cele 3 imperii peste care domneşte cerul (Luna), pământul (Diana) şi infernul (Proserpina).

definiţia aşa cum este ea cuprinsă în Dicţionarul de Mitologie Generală, de Victor Kernbach, editura Albatros, 1983, pag. 256

luni, 21 februarie 2011

Spartan

Impecabil de frumoasă şi aranjată



http://www.gettyimages.com/detail/98472975/Taxi
citat

     Mi-am ridicat privirea şi am văzut că ninsoarea transformase lumea într-un fuior. Fulgii albi îmi cădeau pe faţă şi se topeau imediat ce îmi atingeau pielea, treceau prin solzii mei şi-mi pătrundeau adânc înăuntru. Treptat, m-am lăsat înghiţită de zăpadă. Înainte, aveam o piele de care stropii de ploaie se izbeau cât colo. Şi înainte nu însemna adolescenţă, ci doar cu un an în urmă. Dar ca să nu mi se spună diverse porcării într-o lume condusă în întregime de bărbaţi, am avut de ales între a deveni complet indiferentă pe dinafară şi a fi impecabil de frumoasă şi aranjată. Am încercat să fiu întotdeauna frumoasă. Dar există o limită şi în faptul de a fi întotdeauna frumoasă.  Efortul şi timpul pe care le sacrifici pentru a fi frumoasă au tendinţa de a te solicita din ce în ce mai mult, fără a pune la socoteală şi munca pe care, ca membru al societăţii, trebuie să o depui. Cu toate acestea, te degradezi puţin câte puţin, şi când încerci să inventezi o cale de a lupta împotriva acestui lucru, te cuprind nerăbdarea şi disperarea. Poate am ajuns aşa pentru că am obosit să fiu frumoasă. Sau poate pentru că voiam să dau uitării disperarea.
     Treeebuie să plec.

Mari Akasaka, Vibrator, Nemira, 2005, pag. 38, de sus până jos.

http://www.gettyimages.com/detail/98472982/Taxi
Să fie atât, asta să însemne infinitul, călătoria, topirea clară a unui fulg de nea?

Drumuri



     Dacă aceste drumuri, reale şi bine urmărite, au alcătuit o hartă ca o oglindă a terenului în care toate dejecţiile unui confort uman se pierd, la fel există o hartă a minţii omului, în care toate drumurile care se intersectează, care se suprapun, care se diferenţiază ca importanţă, ca viteză; toate în final nu fac altceva decât să ducă la periferie ceea ce omul nu mai doreşte să gândească. Am constatat în persoana mea că la periferia minţii mele am ascuns metale rare şi grele, asemeni celor care fac parte din componentele cele mai tehnologizate, cele mai comunicante ale umanităţii, asemeni celor care se doresc a fi reciclate şi reintroduse în circuitul industrial. Când obosesc, trag o fugă la periferie, mă aşteaptă ideea în forma ei brută şi nealterată, doritoare să parvină în forma ei cea mai de preţ, ideologia.

duminică, 20 februarie 2011

Sentimentul de trădare

"... Aşa că nu e important să rămâi în viaţă,
Să rămâi uman este important.
Ce contează...
Este să nu ne trădăm unii pe alţii."

1984, filmul, minutul 59... (Orwell)


Acest citat este poate cel mai important din istoria umanităţii; asta cu privire la trădare, pentru că explică trădarea, o pune pe umerii tuturor şi trădarea este lumea purtată de Atlas. Am scris lumea pentru a induce umanitatea, pentru că anularea umanului duce la trădare: trădarea din dragoste este atunci când nu mai iubeşti, numai se spune "din" pentru a nu fi confundată cu "pentru".


Din punctul de vedere al conducătorului, oricine nu-l ascultă este trădător. Primul din istoria ştiută sau bănuită a fost Prometeu, a trădat punctul de vedere al conducătorului olimpian Zeus. Zeus susţine că a fost înşelat atunci când Prometeu i-a învăţat pe oameni cum să aducă jertfe; alegând grămada cea mai mare acoperită cu pânză s-a ales cu oasele, în cealaltă mai mică era carnea jertfei. Dar Prometeu a fost doar uman, la fel ca atunci când a furat focul din atelierul lui Hefaistos, o altă trădare.


Mesajul colectivităţii asupra individului este clar, cine încalcă interdictul este trădător. Interdictul fiind legea locală, cutuma. Pentru a stabili ordinea în marele marş spre Ţara Sfântă, Moise a trebuit să vină cu "tablele", cine încălca Legea murea. Dar "viţelul de aur" fusese creat în absenţa lui, în timpul când era pe munte, legea nu putea acţiona retroactiv, de aceea Moise nu a luat nici o măsură imediată, dar s-a dat rănit de moarte şi în faţa lor s-a rugat la Yahweh astfel:

"Dacă vrei să le ierţi păcatul, iartă-l; iar de nu, şterge-mă pe mine din cartea Ta, pe care Tu ai scris-o" (Ieş. 32, 32).

Mai târziu îl acuză pe Aaron (proiectantul viţelului de aur) de trădare şi rezolvă problema, căci acesta devenise un inamic politic şi religios, ori mai puţină umanitate şi mai multă violenţă duce la trădare; trădarea trădării.

Lumea se destramă, cel ce fuge de acasă este trădător, asta pentru că în întoarcerea acestuia vin obiceiuri noi care intră în contradicţie cu conservatorismul local. A nu respecta pe cei de acasă, devine a nu te alinia din nou la ceea ce ai lăsat când ai plecat, ori lucrurile acestea nu mai pot fi oprite.

Cum devine atunci "trădarea de ţară" ?!
Devine la latitudinea conducătorului, a celor ce conduc ţara.

"Trădarea" ca şi cuvânt poate lua forme diferite, unul dintre acestea, care ridică o problema teologică este "blasfemie", nu se spune că "trădezi divinitatea", nici nu sună bine, ci că "huleşti", adică că "blasfemiezi". Ori Socrate tocmai de asta a fost acuzat, de blasfemie (şi de coruperea tineretului), şi toate acestea dovedeau nereuşita sa umană de a convinge pe cei ce conduceau Atena de nevinovăţia lui. Verdictul: exilul sau cucuta. Socrate a ales cucuta şi a murit senin, nimic din trădarea sa nu s-a dovedit mai apoi.

În aceste zile poţi deveni trădător dacă publici ceva ceea ce alţii consideră a fi un secret.
Secretul a devenit volatil, nu că desecretizarea este la modă, ci că nimeni nu mai ştie care din informaţii este adevărată şi care nu nu, care este este secretă şi care nu, toate seamănă, de aceea însăşi trădarea capătă relativitatea: azi trădător, mâine erou.

Închei cu cuvinte venite din lumea arabă, acolo, acum trădările sunt mai la modă ca niciodată; trădările şi uitările, mai departe violenţele.

"Lumea este un hoit. Oricine doreşte o părticică din această lume va trăi cu cîinii "
Marele Imam Ali *
_________________________________________
 * Albert Camus, Carnete, Rao, 2002, pag. 322 jos

Patriotism şi existenţă

"Este aşadar necesar ca existentul să fie, atunci când este, şi inexistentul să nu fie, atunci când nu este. Dar nu este necesar ca orice existent să fie, nici ca inexistentul să nu fie." Aristotel, Despre interpretare 19a *
_____________________________________________

    Jean Paul Sartre reia ideea sub forma fiinţei, a existenţei acesteia, a omului.

    Piesă de teatru: Morţi fără îngropăciune.

    În urma unui atentat mai mult nereuşit, decât reuşit; membri din rezistenţa franceză sunt prinşi şi sechestraţi într-un pod vechi chiar de conaţionali de ai lor -cei care erau de partea lui Petain. Vor fi judecaţi în grabă şi mai mult ca sigur, vor fi omorâţi. Ideea că în urma unui atentat (unde cei ucişi se numără pe degete) vor fi omorâţi zeci de săteni planează asupra conştiinţei atentatorilor.

    Întorcându-ne la ideea existenţei, extragem un dialog din piesă:

"Henri: Unde-am greşit?

Canoris: Nu ştiu. Ce importanţă poate avea asta?

Henri: A fost undeva o greşeală, mă simt vinovat.

Sorbier: Şi tu? Ah! îmi pare foarte bine: credeam că sunt singurul.

Canoris: Ei bravo: şi eu mă simt vinovat. Şi ce-am câştigat cu asta?

Henri: N-aş fi vrut să mor în greşeală.

Canoris: Nu-ţi bate capul: sunt sigur că tovarăşii n-au ce să ne reproşeze.

Henri: Nu mai pot eu de tovarăşi. Acum trebuie să-mi dau socoteală numai mie.

Canoris (şocat, pe-un ton sec): Şi-atunci? Ai nevoie de-un duhovnic?

Henri: Lasă-l dracului de duhovnic. Acum trebuie să-mi dau socoteală numai mie. (O pauză, apoi adresându-se parcă sieşi.) Lucrurile n-ar fi trebuit să ia o asemenea întorsătură. Dacă aş putea descoperi greşeala...

Canoris: Ai ajunge departe.

Henri: Aş putea s-o privesc drept în faţă şi să-mi spun: iată pentru ce mor. Doamne! un om n-o poate mierli aşa, ca un şoarece, zadarnic, şi fără să facă "uf".

Canoris (dând din umeri): Eh!

Sorbier: De ce dai din umeri? Are tot dreptul să-şi salveze moartea, e tot ce i-a mai rămas.

Canoris: Binenţeles. S-o salveze dacă poate. " **

Concluzia pare simplă, eroii noştri nu mai există deja, căci dovada existenţei lor dispare încet, încet. Toate concluziile pe care aceştia cinic şi le împart nu mai au nici o legătură cu lumea reală, ei deja sunt inutili pentru cei de afară, nu mai există "afară".

_____________________________________________
* Aristotel; Categorii, Despre interpretare; Humanitas 2005, pag.124, mijloc
** Jean Paul Sartre; Muştele.Cu uşile închise.Morţi fără îngropăciune... teatru; Rao 1998,pag 148-149

sâmbătă, 19 februarie 2011

Ceea ce eu dispar!

De obicei verbul "a dispărea" este întrebuinţat la toate persoanele, mai puţin la persoana întâi.
"Eu dispar" este mai rar citit, şi din ce în ce mai rar scris!

Femme Se Regardant Dans Un Miroir - Constantin Brâncuşi

     Despre mâinile ce cuprindeau lateral ochii, nu se putea spune decât că erau arse de soare; de atâta privit, de atâta cuprins!
     Ochii se lăsau încet până ce suprafaţa oceanului dispărea la picioare. Rămâneau picioarele, desculţe şi ele; arse de soare; maronii şi încârligate. De fapt, nu picioarele ci degetele erau de vină, apucaseră ceva de jos, ceva uscat şi se ţineau bine!

     Sentimentul pierzaniei cuprindea mâinile ce strângeau spasmodic un catarg, scurt şi fără drapel! Ochii umblau în căutarea unui punct, oricât de mic, oricât de negru! De fapt toată privirea se rotea într-un unghi orizontal, larg ca într-o imagine răsturnată.

     Era femeia ce aştepta de săptămâni vasul soţului ei, pe un chei putrezit alături de un port-drapel rupt de vânt.

vineri, 18 februarie 2011

Naşterea unei religii


citat celebru
      Parcă mânat de o presimţire, Mahomed se duce în februarie-martie 632 la Mecca; este ultimul lui pelerinaj. Cu acest prilej, el prescrie în amănunt ritualurile pentru -hagg-, ritualuri respectate până azi. În acelaşi timp, îngerul îi dictează aceste cuvinte ale lui Allah: "Azi am desăvârşit religia voastră, am desăvârşit graţia mea trimisă vouă; am făcut din islam religia voastră. " (5:3)
____________________________________________________
Mircea Eliade, Istoria Credinţelor şi Ideilor Religioase, ed. Univers Enciclopedic, Buc. 2000, pag. 520 mijloc

photo by:
http://tazkiyaharts.wordpress.com/

Prea târziu pentru a fi departe şi prea devreme pentru a fi aproape

http://www.worldoffemale.com/cute-animals-driving-cars/

     Opri maşina. Pădurea pe care o avea în faţa lui dădea semne că doreşte să-l înghită. Asta fiind din cauza iernii, din cauza absenţei verdelui, a lăcomiei albului.

     Era singur în parcarea drumului naţional. Coşurile de gunoi suprapline indicau prezenţa umană. Lângă ele; cornete şi ambalaje pentru îngheţată. Vara era departe.


     Coborî din maşină şi se sprijini repede de oglindă, "podeaua alunecă"; şi nu era udă, ci îngheţată. Pe jos totul sclipea. Privi printre copaci; avea senzaţia că vede la kilometrii depărtare. Atât de rari păreau şi atât de singuri.

     Îşi aprinse o ţigară şi zăbovi cu stingerea chibritului. Acesta îi încălzi palmele, apoi acesta îi arse degetul mijlociu, îl scăpă uşor. Pufăi de două trei ori şi respiră adânc. Buzele-i striviră ţigara fără filtru. O scoase din gură şi se uită la ea, ba o mai şi roti, iar pufăi; de două trei ori.
     Părea că aşteaptă.

     Părea că priveşte, prin pădure, pe după copaci şi sprijinit de capotă, privi până se înţepeni de frig, atunci aruncă mucul şi-l privi preţ de o clipă. Ţinându-se cu grijă de maşină se strecură înăuntru. Dârdâi puţin, răsuflă şi se relaxă. În maşină mai dăinuia căldura din timpul drumului, aşa că se înclină puţin, lăsă scaunul pe spate şi adormi.

     Se trezi brusc, ca şi cum cineva l-ar fi trezit. Era frig şi noapte. Realiză unde era şi dădu repede drumul la radio. Pe display văzu ora. Suflă în mâini şi le frecă îndelungat una de alta, apoi porni maşina. Huruitul motorul îi plăcu, un zgomot dătător de viaţă şi speranţă.
"În curând, în curând...", îşi spuse cu voce tare.

     Era linişte. Autostrada era prea departe pentru a auzi maşinile cum treceau. Locul acesta era un loc de deviere către un vechi drum naţional. Şoseaua la rândul ei, avea o buclă intenţionată pentru a trece pe aici. Pentru a privi din locul acesta.

     Începu să ningă. Fulgii care la început erau mici de tot acum păreau c-au explodat ca floricelele din porumb. Veneau rotindu-se ca nişte arme mortale. Pe parbriz curgea apa, ventilatorul dădea deja căldură.
     Brusc în spate două lumini îl orbiră prin lunetă. Şi el intenţionat a pus oglinda aşa. Maşina care veni parcă lângă a lui şi stinse repede farurile. El opri motorul.

     Deschise repede portiera şi se-ndreptă spre cealaltă maşină, cu grijă. Se sprijni de ea şi deschise portiera acesteia. Intră înăuntru.
     Câteva clipe nimeni nu spunea nimic, oricum era beznă. Cuvintele în întuneric sperie, aşa că cineva aprinse plafoniera. El o privi îndelung şi ea scoase o ţigară, apoi după ce o aprinse i-o dădu lui. La fel a făcut şi pentru ea.
"Este gata?", întrebă el.
"Suntem liberi!", răspunse ea.
El pufăi nervos.
"Şi el?"
"Este aproape... de cer!"

     Îi cuprinse cotul şi ea rămăsese cu ţigara în gură. Cu cealaltă mână el i-o extrase încet şi o puse între buzele lui. Deschise electric geamul şi le aruncă pe amândouă. Aerul curat invadă habitaclul. De afară zgomotul motorului ei, într-un ralanti liniştitor îi calmă. Ridică geamul.

     Îşi strecură mâna între picioarele ei şi ea împinse scaunul în spate, apoi îl lăsă. El era atât de aproape şi asta dură mult. Timpul nu mai avea nici un rost. Trezirea s-a produs atunci când sirene de poliţie şi faruri îi traversară. Ei semiculcaţi, în poziţii în care doar eroii antici greci mureau; prinşi ca doi amanţi proscrişi, luminaţi de lanterne; se treziră.

     Poliţia a luat depoziţiile ei, care la aflarea veştii morţii soţului strigă în gura mare că ea doar îl aştepta pe el de şase ore aici.

     Aşa a fost, au făcut schimb de maşini cu o zi înainte, tocmai pentru a abate atenţia detectivilor particulari care o pândeau. Ea îi luase maşina dintr-un garaj subteran înecat în nivele cu două cifre.
     Maşina lui era caldă, maşina înregistrată pe numele lui adică, căci motorul mergea şi a ei, cea parcată prima era deja rece. Ea încasase moştenirea şi el primi 20 de ani temniţă.

     Mult timp după aceea el îşi aminti că fumase o ţigară, în faţa maşinii ei, când veni primul. Că ea, această ţigară îngheţată la doi metri în faţa maşinii era atunci cea mai puternică dovadă criminalistică că el fusese înaintea ei acolo. Ideea asta ca şi mucul de ţigară fuseseră atât de aproape de el.

___________________________________________________

Acţiunea este clasică, siropoasă şi dreaptă în acelaşi timp.
Alţi autori mai mari sau mai mici, de romane poliţiste m-au întrecut.
Dar mie mi-a plăcut atât de mult titlul pe care l-am scris, că era musai să scriu ceva ...
... de obicei încep cu titlul! :)

joi, 17 februarie 2011

Telegrama

     Un mărunt om de afaceri, după o scurtă vacanţă în Europa, se gândi prosteşte să-şi trimită o telegramă. Pe vremea aceea telegrama făcea cel puţin şapte zile şi ce se gândi; să o trimită înainte de plecare ca el să ajungă înaintea ei.

     În timp totul trecu repede şi după vreo două săptămâni de la ultima lui zi de vacanţă, apare şi uscata lui de secretară cu telegrama şi cu un zâmbet prostesc ce părea a-i spune: "Văd că v-aţi făcut prieteni în Europa"!

     Omul pierdut în amănuntele unei mari afaceri îşi dădu seama de prosteasca glumă ce şi-o făcuse şi rupse repede telegrama (avea sens să o citească?).


     Mai trecu o săptămână şi întârziind la lucru, nu îşi dădu seama seama că pe masă îl aşteaptă o telegramă, dar atunci sună telefonul şi dorind să noteze ceva, văzu totuşi telegrama, o strecură repede în buzunarul de la piept, şi cu capul aplecat spre dreapta ţinând telefonul într-o aprigă apăsare pe umăr îşi notă tremurat nişte date. A doua zi îşi aminti de telegramă, dar schimbase haina; tocmai o lăsase la spălatorie.

     Mai trecu o săptămână şi uitase de incident, afacerile mergeau prost, bursa oscila! Se foia pe scaun şi la un moment dat se sculă şi plecă la un coleg de afaceri ce avea biroul pe acelaşi palier; discută! La întoarcere: hopa, pe masă o telegramă, o întoarse mirat, o aşeză din nou pe masă, încet de parcă era fragilă şi urlă după secretară! Aceasta cu două viteze de mers ( încet şi deloc ) apăru cu zâmbetul pe faţă (ce merita împuşcat, nu secretara ci zâmbetul), apoi care răsuflă şi se bosumflă; "Eu nu ştiu de nici o telegramă, nu eu am pus-o pe masă!" 

     Sări cu ciudă spre masă şi o căută printre hârtii ca să i-o arate. Pe hol cineva deschise brusc uşa şi strigă ceva, (geamul fiind ridicat) căteva hârti zburară pe geam. Telegrama n-au mai găsit-o!

     Să spun că a mai trecut o săptămână? Să scriu despre viaţa plictisitoare a acestui amărât om de afaceri lovit de faliment? Nu merită! Merită să pomenesc că un curier special i-a adus o telegramă, hăt-hăt, tocmai de la Amsterdam. Omul nostru holbă ochii la uniforma curierului de parcă îşi văzu moartea, semnă scurt pe notesul poştal şi luă telegrama. Dori să nu o deschidă, apoi râse singur, şi cu gesturi sigure tăie marginea cu o foarfecă, citi; "O să mori!", atunci scaunul alunecă, mocheta se strânse sub masă şi omul se lovi cu capul de colţul unei biblioteci aflate în spate, şi rămase ţeapăn!

Universalitate



citat

      Pînă la Confesiunile unei măşti, Mishima nu cunoscuse decît un succes de critică. Prima lui carte, Pădurea înflorită, scrisă la şaisprezece ani, fusese inspirată de străvechea Japonie poetică; din cînd în cînd, nuvele cu acelaşi subiect şi scrise în aceeaşi manieră aveau să se strecoare pînă la sfîrşit în producţia din ce în ce "mai hotărît modernă". Cunoştinţele lui despre Japonia clasică erau, se spune, superioare celor ale majorităţii contemporanilor, cu excepţia erudiţilor, desigur. Familiaritatea sa cu literaturile europene nu era nici ea mai prejos. Îi citise pe clasicii europeni, manifestînd, se pare, predilecţie pentru Racine. Începe să înveţe greaca după ce se întoarce din Grecia, din care îşi îmbogăţeşte într-atît spiritul încît infuzează scurtei capodopere numite Tumultul valurilor calităţile echilibrului şi serenităţii îndeobşte recunoscute ca fiind greceşti.

Marquerite Yourcenar, Mishima sau viziunea vidului, Humanitas, 2003, pag.19-20.

cartea din imagine
Yukio Mishima, Tumultul Valurilor, Humanitas fiction, 2010

Tumultul valurilor în sudul peninsulei Pelion - Ţinutul centaurilor

miercuri, 16 februarie 2011

Amputări - remake 2010


Prima săptămână

Mi-a amorţit mâna, probabil am stat pe ea prea mult în timpul somnului. Furnicături îmi străbat umărul şi cotul.
În urma controlului medical mi-am întrebat doctorul dacă se poate să încep să scriu o carte.
M-a întrebat cu care mână scriu?
Ironic, nu?


Prima lună

Este prima lună care a trecut de când medicii mi-au amputat mâna dreaptă. Am simţit eu ceva rău din prima săptămână.
Noroc că am reuşit în două săptămâni, cu chiu cu vai să scriu prima mea carte. O culegere de trei nuvele. Prima nuvelă se numeşte: "Mâinile mele", a doua: "Mîinile strâns unite" şi a treia: "La revedere braţul meu drept"


Primul an

Este primul an pe care-l petrec fără o mână, m-am obişnuit deja. Mâna mea pierdută amorţise atât de mult încât am început să n-o mai doresc, parcă făcea parte din altcineva; numai din corpul meu, nu.
Medicii mi-au propus să merg la un psihiatru. Am refuzat.
Acum am început să scriu cu mâna stângă. Merge.
Apropo, am avut un succes nebun cu nuvelele. Un succes atât de mare încât medicii au ajuns invidioşi.
Să vă spun un secret: noaptea sunt asaltat de asistente.
În schimb am începu să simt furnicături în piciorul drept.


Ultimul an

Medicii în şedinţă extraordinară au decis să-mi amputeze şi al doilea picior. Pur şi simplu, ei nu pot să-şi dea seama ce se-ntâmplă şi în ritmul ăsta mi-au cam dat un an de trăit.
Nu pot să spun că mă simt extraordinar. Măcar am terminat a doua carte: "Mâinile în picioare".
Este vorba de dialogul mimetic pe care îl au în timpul somnului mâinile cu picioarele. Este un roman despre scărpinături, băşini şi vise erotice.


Ultima lună

Eu în continuare scriu cu mâna stângă, este adevărat că trebuie să fiu pus într-o "poziţie confortabilă" pentru a face aceasta.
Pot să vă mai spun că am avut din nou succes cu romanul meu. Cred că am luat şi un premiu, dar nu m-am putut duce personal.
Ieri, doctorul de gardă, uitându-se peste analizele mele, m-a întrebat dacă nu mă gândesc să învăţ să scriu cu pixul în gură.
Ironic, nu?
"Nu, n-o să pot!" i-am răspuns.


Sfârşit

Despre limbajul artistic

Tatlin's Tower, 1917

Nichita Stănescu

III

      - Cuvintele, îmi spuse prietenul meu poetul, sînt foarte asemănătoare cu fiinţele, ele sînt chiar fiinţe. Ele seamănă întrucîtva cu plantele, ele sînt chiar plante. Au un fel de a trăi al lor, cînd libere zboară prin aer ca păsările, cînd trăiesc în simbioză cu creierul, cu coardele vocale, cu vălul palatin, limba, cu dinţii, cu buzele.

      Ca şi animalele, cuvintele se înmulţesc, au familia lor, se organizează în grupuri, pornesc la vînătoare, hăituiesc sau sînt hîituite. Sau aidoma plantelor, înfloresc din timp în timp, cresc numai în anumite zone geografice, fac fructe, se scutură, însămînţează cel mai fertil pămînt arabil al lumii, creierul uman.

      Cuvintele sînt animale şi plante abstracte. ele nu locuiesc de-a dreptul pe globul pămîntesc, ca animalele şi plantele, nici pe emisfera nordică, ci locuiesc pe globul creierului şi anume în atmosfera globului creierului, în acea atmosferă abstractă, în care chiar şi stelele cerului pătrund nu prin ele însele, ci prin numele lor. Prin numele frumoase pe care le poartă de obicei razele şi lumina.

      O, dar ar putea să existe cuvinte în sine, aşa cum există animalele şi plantele în sine, aşa cum lucrurile există în sine ! Desigur, şi populaţia lumii abstracte are dreptul de  a fin în sine, şi în aceeaşi măsură în care zona artificială şi concretă a civilizaţiei îşi sprijină "însinele" pe zona naturală a materiei, tot astfel şi lumea abstractă îşi sprijină "însinele" în spaţiul artificial al civilizaţiei. Copacul trăieşte în aer. Plămînii lui verzi sînt la vedere, dar radăcina îi este în pămînt. Cuvintele îşi au rădăcina în creierul uman şi atunci sînt aidoma copacilor, sînt plante, dar după aceea pornesc spre sfera abstractă a auzului, în care şi locuiesc un timp. Adorm în literă scrisă ca să se trezească alergînd pe limbile vorbitoare. Ele sînt asemenea vînatului, mereu gonite din urmă de-mpuşcătura privirii, de explozia timpanelor. decapitate de ghilotina dinţilor, strivite de gura închisă a gînditorilor care le refuză iluzia sonoră.

      Atunci îşi cedează starea lor de animal abstract şi se întorc în starea lor de plantă abstractă şi din nou se însămînţează în creierul născuţilor şi, uneori, şi în umbra de creier a nenăscuţilor. Dar cuvintele şi lumea lor sînt puternice. Odată am avut o revelaţie; se făcea că trupul mi se transformă treptat-treptat în cuvinte. Se făcea că însuşi trupul meu apăruse dintr-o teribilă goană a luminii : alergau atomii după atomi, se izbeau între ei cu o izbitură atît de tare, încît unul în altul intrau şi nu mai puteau să se deslipească.

      Alergau moleculele în nebună goană spre viitor, şi se izbeau între ele din lipsă de loc, căci viitorul e numai o fîşie şi numai pe ea se poate alerga.

      Alergau celulele pînă când se transformau în plante. Plantele se înghesuiau între ele pînă când deveneau de carne. Carnea se sprijinea atît de puternic de ea însăşi, încît interiorul ei devenea os. Alergau animale atât de înghesuite între unul într-altul, pînă cînd vîrful alergării lor deveni maimuţă şi maimuţa era om. Se făcea că oamenii alergau pînă cînd se schimbau în cuvinte, şi, oh, puternicele cuvinte, la rîndul lor, alergau născînd idei.

      Era o trecere de la spaţiul natural la cel artificial, de la cel artificial, la cel abstract.

      Cuvintele şi lumea sînt puternice, nasc idei. Numai cuvintele nasc idei, pentru că ele însumează experienţa de viaţă a lumii.

      Mă gîndeam la o atomică posibilă a cuvintelor. Acum mă gîndesc la o fiziologie a cuvintelor. Mîine mă voi gîndi la o gramatică a lor.

      Cuvintele cresc, descresc şi mor. Locuiesc pe insule şi munţi, pe şesuri, călătoresc pe ape. Există o civilizaţie a cuvintelor, aşa cum există o civilizaţie a materiei organizată în cristale. Ele, cuvintele, sînt organizate în două mari neamuri, în două mari rase, în două continente ale sferei pe care o locuiesc. Sînt organizate în gîndirea în imagini şi în gîndirea în noţiuni. Mai înrădăcinate, mai plante, mai diverse în asociaţiile lor, cuvintele gîndirii în imagini nasc subiectivitatea luxuriantă, pădurea tropicală, abundenţa.

      Celelalte au legile lor interne, ale logicii, sînt mai aspre, mai independente, se orînduiesc numai aşa cum vor ele, după legile lor intime, şi noi trebuie să le acceptăm. pentru că ele au în primul rînd ca ideal adevărul. Gîndirea în imagini, luîndu-şi cu precădere ca ideal frumosul, este gîndirea caniculară a copilăriei şi a adolescenţei. Gîndirea în noţiuni domneşte peste maturitate, peste vîrsta înţelepciunii, peste ştiinţă.

      Nu există o convertibilitate perfectă între cele două tipuri de gîndire.

      Ce se pierde ? Se pierde diferenţa specifică, acel "nu ştiu ce" dintre gîndirea în imagini şi cea noţională, acel "nu ştiu ce" care formează materia pură a limbajului artistic.

      Lumea cuvintelor se subsumează artelor şi ştiinţelor. Artele şi ştiinţele sînt forme superioare ale comunicării umane în ceea ce are ea mai abstract. Cuvintele sînt fiinţe vii, nu ele au fost la începutul lumii, n-au creat ele lumea, ci lumea le-a creat. (sublinierea "prin bold" îmi aparţine)

      Imaginaţia cuvintelor a creat numai artele. Imaginaţia de culoare a creat pictura, cea de sunet armonios muzica, ce a de formă tactilă sculptura.

      Numai poezia se confundă uneori cu însăşi coloana vertebrală a gândirii în imagini. Ea mi se pare cea mai apropiată de esenţa abstractă a cuvintelor. De aceea poate că şi sînt atât de îndrăgostit de poezie

1982
_______________________________________________
Nichita Stănescu, Amintiri din prezent, ed. Sport-Turism, 1985, pag.190-193

imagine by:
http://deeplysuperficialcreatures.blogspot.com/2009/09/lart-pour-lart.html

marți, 15 februarie 2011

Spring, Summer, Fall, Winter... and Spring


Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom


     Film corean de-o înaltă încărcătură emoţională, în care dialogurile sunt atât de rare încât ar putea lipsi. Există totuşi scene care conţin un schimb oral de idei, acea mimică caracteristică orientului îndepărtat, pentru a completa şi a explicita imaginea, sau acţiunea.

     Filmul a luat o căruţă de premii şi critica a fost pe măsură impresionată de modul în care a fost transpus subiectul în imagine.
     Am văzut cinci anotimpuri, pe parcursul a trei părţi, a trei generaţii. În sedimentele temporale partea din mijloc este cea mai amplă; este istoria personajului principal.

     În mijlocul unei depresiuni abrupte, este un lac şi în mijlocul lacului este o insulă; mai mult sau mai puţin artificială. Un templu acoperă insula în forma sa pătrată.
     Un călugăr creşte un copil în acest templu, fără ca filmul să dea detalii asupra sorginţii infantului. Educaţia copilului este la limita libertăţii, sau mai bine scris o exprimare a libertăţii, sau chiar o cunoaştere a libertăţii. Copilul cunoaşte şi "gustă" din această libertate şi mai târziu, adolescent fiind recunoaşte în acest gust însăşi femeia. Odată păcatul pornit, el nu poate fi oprit decât prin pierderea celei ce i-a dat naştere: a libertăţii, a femeii...?
Novicele devenit "matur", pleacă în căutarea femeii. Filmul nu ne arată dacă a găsit-o pe cea care a căutat-o, cert este că odată ce el s-a căsătorit este clar că o parte a libertăţii avute s-a pierdut. Reuşeşte în viitor să piardă totul şi totuşi să se-ntoarcă la libertatea primară. Cu ce preţ, merită văzut.

_________________________________________
imagine luate de pe site-ul
http://www.dvdtimes.co.uk/content.php?contentid=11044
adresa de imdb
http://www.imdb.com/title/tt0374546/

Despre cei morţi prea devreme


Georges Guynemer nu a împlinit 23 de ani când a murit. Pilot de avion de luptă în timpul Marelui Război Mondial, a fost declarat mort când din escadrila trimisă într-o zi de mijloc de septembrie nu s-a-ntors nimeni. Georges Guynemer mai şi scria, avea această pasiune, felul în care tinereţea zbura deasupra norilor se propaga şi în scris:

"Tant qu'on n'a pas tout donné, on n'a rien donné."

"Eşti numai când ai dat totul, căci până atunci nimic nu a fost dat."

În felul acesta al piloţilor, Antoine de Saint-Exupéry a reuşit să devină scriitor şi mai mult decât atât şi să lase umanităţii gândurile sale, dar nici el nu s-a mai întors dintr-un zbor de recunoaştere în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, murind la 44 de ani se poate scrie că a murit devreme.


Nu vom şti niciodată de ce creaţii ar fi avut parte omenirea dacă mulţi nu mureau prea devreme, în schimb mă cuprinde oroarea când cineva îi cataloghează, îi enumeră, îi implică, în ceea ce numesc americanii Cartea Recordurilor: cea mai dubioasă şi fetidă descriere a umanităţii.

La urmă ţin să o pomenesc pe Iulia Haşdeu, un spirit de fapt prea profund pentru epoca în care trăia.
Cugetări.
_______________________________________________
photo by: