joi, 30 septembrie 2010

The H(ours)



Lumea este obişnuită în a crede, mai repede, decât în a fi sceptică, ceea ce îi se dezvăluie sau crede că i se dezvăluie. Să fie asta mentalitatea ce se naşte din religii monoteiste sau o rezolvare proprie cu cazul. Adică, dacă ar fi invers, n-am crede, atunci ar trebui să ne batem capul; să cercetăm, să devenim raţionalişti. Oricare ar fi nivelul nostru, ne plac poveştile, iar urban le vedem adevărate, mai dăinuie şi astăzi credinţe rurale prin care animale fantastice mai dau târcoale satului şi ne referim la lumea noastră.

Filmul The Hours este pe jumătate adevărat şi oricare ar fi jumătatea, cealaltă neadevărată ne convine, prin asta, luat ca un întreg cu două jumătăţi lipite nu devine monoton. Acţiunea reală se împleteşte cu imaginaţia şi foarte greu se poate la un moment dat descâlci şi drept să spun nici nu cred că este necesar. Ar util numai să ştim poate cine a fost Virginia Woolf, ce a scris şi când a trăit, pentru a vedea filmul într-o corespondenţă cu realitatea.

În ceea ce a scris Virginia Woolf foarte mult se petrece în mintea ei, sunt peregrinările gândurilor în capul ei şi când acestea se loveau unele de altele, de cutia craniană mai ales, în încercările de evadare, lectura devine dureroasă, induce vertijuri.
Am luat la cunoştinţă într-o mai mică măsură, cazuri asemănătoare în minunata noastră blogosferă, că autorii exagerează, se ştie bine, numai că la un moment dat te opreşti asupra unor rânduri şi te întrebi dacă este adevărat. Suntem la psihiatru. Toată disperarea, mascată sau nu, este descrisă chiar cu amănunţime, dacă mai sunt şi ceva imagini, ele catalizează mai mult gândul: "O fi adevărat?!"

miercuri, 29 septembrie 2010

Iubita mea Moscova



Moscova.
Fluviu.
Fluviul Moscova.
Prin capitala Rusiei trece fluviul Moscova.

Meandre nedescoperite geometric traversează fizic oraşul; fluviul în vechime s-a strecurat printre coline, printre dealuri. Oamenii au intuit peisajul şi de aceea contrucţii înalte sunt vecine cu fluviul. Tot acei oamenii au cercetat şi-au ridicat ziduri care au devenit sanctuare.
Moscova este intuţia slavului în a desăvârşi relieful; curba care înconjoară pământul. La slav, curba dreaptă înconjoară ceapa. (aluzie la bisericile ortodoxe ruseşti n.a.)

Ziua şi noaptea pe fluviu, într-o concurenţă acvatică, se desfăşoară adevărate regate ale ambarcaţiunilor cochete ce suportă arhimedic adevărate opulenţe culinare.
Am fost şi eu invitat ca reprezentant al uneia dintre marile concerne farmaceutice la o croazieră cu menu a-la-carte inclus, prin inima Moscovei; pe artera ei principală: pe fluviul Moscova.

Un chei restrâns în piatra, ce funda colina, arăta secret plecarea.
Un tip se ocupase de tot, şi tot arăta ca un început de film melodramatic; "o staţie" de unde totul începe să curgă la vale, de unde porneşte o altfel de viaţă; aşa, moale.
Ocurent, oameni nebănuiţi au început să umple acel loc. Loc plutitor în care greutatea crescândă a invitaţilor, crea acel confort al saltelei din piscină; un balans uşor.
N-am fost întrerupt nici măcar o clipă, nici măcar atunci când asaltat de animatoare am strigat "ajutor"; aşa încet, ca un strigăt adolescent privitor la cunoaşterea lumii. Care cunoaştere? cea purtată de acel drog dinamic datorat acelor mici iubitoare de năzbâtii, acelor nimfe denumite contemporan: endorfine! Eram de-a dreptul curios!

A venit felul întâi şi aşezaţi disciplinaţi la mese am urmărit peisajele urbane ale Moscovei. Se pare că fluviul într-o contorsiune erotică a desărvârşit oraşul şi atunci slavul, ortodox în cunoaşterea lui a acceptat duelul. O religie împotriva unei naturi desăvârşite, împotriva unei naturi rigide ce a apărat oraşul cel puţin o mie de ani. Acea natură ţeapănă; mamă a unui ger adevărat, care şi atunci când a lăsat potecă inamicului s-a desăvârşit prin foc.
Balans, balans, balans.

Ne-am îndepărtat tăcut de chei, doar în şoapta chelnerilor se mai auzea ceva.
Au dispărut şi farfurioarele cu micile curiozităţi ce le populau.
Felul doi!
Imediat la depărtarea de mal, soarele izbi cu putere ochii neobişnuiţi cu lumină. Ieşit din penumbra unui pod, vasul acoperit de sticlă se decamuflă lunetiştilor fotonici. Primele victime au fost cei mai în vârstă, scaunele lăsate libere marcau identitatea lor precară în această lume, în care schimbările se petrec atât de repede. O parte dintre ei, nici nu i-am mai văzut la debarcare, au dispărut pe parcurs.

Felul trei plus vodcă!
Imaginea unui pahar cu lichid, transparent şi inodor, nu poate trezi în mintea unui om vreo corepondenţă cu fantasticul. Totuşi atunci când lichidul nu se mişca deloc, oricare ar fi travaliul vasului sau a mâinii, am mărit ochii. Paharul era extrem de rece, şi vodca aproape îngheţată, ca mai apoi la o poruncă divină să devină cleiosă şi s-o ia la vale întocmai ca fluviul leneş care între meandrele săpate între acele coline părea că aşteptă o chemare bogumilică.
Pe tăvi transpirate ne-a fost adusă vodca direct din congelator împreună cu boluri pline de bucăţele de pepene roşu. Cu o scobitoare le vânai rapid, căci ele alunecau unele peste altele într-un roşu aprins. Au venit alte pahare cu vodcă, vodcă verzuie. Peste o clipă a început dezmăţul.

Muzica începuse de mai bine de o oră. Trupuri exultau pe scena din faţa meselor, în spatele lor o orchestră îşi dădea duhul deja şi-au început să pună mp3-uri.
Vodca mă aprinse.
Am reuşit să mă strecor printre chelneri şi invitaţi, ajuns sus pe punte, priveam sub mine, se vedeau dansatorii şi orchestra ce acum moţăia, mai încolo un fel de bancă împinsă în afara prorei, ca un punct de belvedere.
Pe mal se înălţau ziduri roşii, ca nişte piramide!
În spatele meu apăru o pereche, vorbeau repede în engleză şi ea spuse:
"Uite piramidele..." şi încercă să-şi găsească echilibrul. El îi luă sticla din mână şi o aruncă în fluviu; se scufundă imediat, era aproape plină.
"Dragă, ai băut prea mult, alea nu sunt piramidele, ci zidurile chinezeşti...", încercă să râdă, dar se prăbuşi peste ea şi ea se lungi pe puntea transparentă, arătau ca o stea de mare.
În ciuda întâmplării ea dori să se ridice, se sprijini de amicul ei şi-şi dezgoli picioarele şi când să revină la poziţia bipedă se dezechilibră din nou, atunci am prins-o în braţe. Îşi ridică fruntea şi mă privi o clipă. Mirosea frumos.
Am aşezat-o încet pe băncuţă şi ea nu opuse nici un fel de rezistenţă. Prietenul suferea jos. Din cauza băuturii, binenţeles.

Au apărut şi alte cupluri în stări comparabile cu primul.
Apăru şi un stewart şi ne alungă pe toţi jos. Gesticula că putem să alunecăm peste punte, în fluviu.
Mi-am regăsit cu greu locul. În lipsa mea dansatorii au mărit sala de dans şi-au împins mesele unele în altele. Mă mişcam şi eu mai greu.
M-am aşezat şi căutam paharul, farfuria... masa era goală.
Cineva trase masa şi se strecură în faţa mea. Era fata care mirosea frumos.
Se uită curios şi ea pe masă, strigă scurt ceva la un chelner. Acesta veni şi se aplecase spre ea. Vorbi în rusă, destul de inteligibilă pentru acesta, care la rândul său se aplecă spre mine, se ridică şi plecă.
Vorbi din nou în rusă, dar de data asta cu mine. Am spus tot în rusă că nu pricep limba rusă.
Zâmbi. Zâmbi frumos.
Căută cu privirea peste mese şi trase un bărbat de mânecă, îi sugeră ceva şi acesta dispăru.
Mă întrebă în engleză, de unde sunt şi eu i-am spus că suntem vecini, sau am fost.
Ghici repede şi până să-mi spună apăru o poşetă pe masa ei. Căută febril în ea şi eu îmi pregăteam bricheta. Scoase o batistă şi o oglindă şi cu mişcări precise repară conturul buzelor; dacă era ceva de reparat! Apoi la fel de repede ascunse totul în poşetă.
Apăru chelnerul cu tava aburindă, puse repede pe masă patru pahare.
"No melon?" am întrebat.
"Fără, de acum încolo pepenele nu mai este bun, te va îmbăta mai repede!"
Apucă un pahar îngheţat şi fără niciun pic de tremur îl aruncă pe gât.
"De al doilea, o să am mai multă grijă!"
Am încercat şi eu la fel, dar abia m-am abţinut să nu vomit.
Mă privi iar, preţ de o clipă; clipi.
Cred că era mai bătrână ca mine, nu-şi arăta vârsta, dar intuiam experienţa.
"Prima dată la Moscova, rumâne?"
"Da, sper nu ultima!" şi simţeam că mă prăbuşesc în mine. Ce prost puteam fi, chiar acum să mă îmbăt. Şi m-am îmbătat.

photo by

http://www.celendo.ro/images/Rusia/Panoramic_Kremlin_Celendo.jpg

Oinone - nimfa fidelă?

Paris, cel care a răpit-o pe Elena de la curtea regelui Meneleaos, era un păstor de oi şi capre. Frumuseţea lui a făcut ca zeiţele să-l aducă drept judecător al "celei preafrumoase". Mit ce dezvoltă gelozia şi răzbunarea zeilor asupra oamenilor.

Bărbatul Paris o avea atunci pe nimfa Oinone, fiică a râului Kebrenos şi fiindcă aceasta avea darul divinaţiei (ghicirea viitorului), îl avertizează pe Paris asupra pericolului ce va veni din viitoarea sa călătorie în Grecia. Călătorie care însemna practic şi despărţirea de nimfă. Binenţeles că planul Afroditei cu răpirea Elenei nu dă greş şi nimfa se vede astfel părăsită definitiv. Dar soarta se schimbă, şi rănit pe zidurile Troiei de săgeata otrăvită trasă de Filoctet cu arcul lui Heracles, Paris se întoarce pe malurile râului, la nimfă, în speranţa că va fi oblojit.
Rănită şi ea, dar în amor, rană ce nu s-a vindecat nici măcar la vederea lui Paris, nimfa îl lasă să moară, ea putând să-l vindece. Puţin mai târziu, cuprinsă de-o nelinişte interioară, de melancolie, azi se numeşte depresie; nimfa se sinucide. Având în vedere că trecuseră cel puţin zece ani de la plecarea lui Paris, frumoasa nimfă Oinone, a dat un exemplu neaşteptat, nu numai la reîntâlnirea cu acesta, dar şi mai târziu, prin suicid.
Să mai adăugăm că nimfa avea un fiu deja, ce va ajunge judecător, pe Aiakos. Dar mitul grec îi păstrează totuşi neatinsă fidelitatea pentru că acest fiu avea ca tată pe însuşi marele Zeus. De aici mult mai târziu reglarea conturilor în favoarea fidelităţii, copilul născut nu era bastard sau neavenit, era copil de zei!

surse:

Dicţionar de mitologie generală de Victor Kernbach, pag.516
a se vedea şi
http://www.mlahanas.de/Greeks/Mythology/Oenone.html

imagine by
http://kandacewright.com/wp-content/uploads/2009/02/kisseiai.jpg

marți, 28 septembrie 2010

Atunci tu te vei numi Icar

Fiind înger nu puteam fi pasăre.
Fiind om nu puteam fi înger.
Fiind ceea ce sunt nu puteam spera la mai mult.
Într-o nebunie a viitorului am creat imaginea zborului: „Voi zbura, voi zbura, sigur voi zbura!”
Când zeul s-a apropiat de mine m-a întrebat: „De ce vrei să zbori, când aici pe pământ toate lucrurile sunt sigure şi apropiate, de ce doreşti depărtarea văzduhului şi îndepărtarea de semenii tăi?”
Zeul neprimind nici un răspuns reluă:
„Atunci tu te vei numi Icar!”

Psihologie şi Literatură


citat

De aceea, este absolut logic dacă poetul revine la figurile mitologice spre a găsi expresia potrivită pentru trăirea sa. Nimic nu ar fi mai fals decât să acceptăm că în asemenea cazuri el crează din subiectul moştenit; el creează mai curând din trăirea originară, a cărei natură obscură are nevoie de figuri mitologice şi de aceea se extinde avid spre ceea ce este înrudit, pentru a se exprima prin aceasta. Trăirea originară este lipsită de cuvinte şi de imagini, deoarece este o viziune "în oglinda întunecată". Este doar cel mai puternic presentiment care vrea să se exprime. Este ca un vârtej de vânt care prinde tot ceea ce i se oferă, iar în timp ce se învârtejeşte în sus, capătă formă vizibilă.

C.G. Jung, Despre fenomenul spiritului în artă şi ştiinţă, Ed.Trei, 2007, Cap.Psihologie şi Literatură, pag.101 jos.

photo by
http://cgjungqld.tripod.com/

luni, 27 septembrie 2010


Femeia coborî, jos la telefon, un glas o chema. Atunci când formă numărul, glasul îi răspunse. Spuse că este bine, spuse despre copii că învaţă la şcoală deja şi femeia mai spuse glasului că îi este dor. De departe se auzi un şuierat care mută lumina şi totul deveni albastru, trist.

James Joyce - eroul erotic



Scriu aceste rânduri liber.
Liber aceste rânduri scriu.
Bărbatul, atavic, vrea să i-o tragă femeii, când reuşeşte, primul gând după aceea îl cheamă şi-l întreabă. "Când ai să i-o mai tragi?" Şi acest gând nu se mai termină niciodată, reapare atunci când trebuie. Când moare, atunci fiinţa decrepită, letargică, aburită de anii din jurul lui nu se mai numeşte bărbat.

Femeia, în lacustrul ei, visează.
Un taur alb, de-o frumuseţe zeiască, căci era un dar al lui Poseidon, apare în visul reginei Pasifae, apare şi în realitate şi i-o şi trage frumos. Că bărbatul ei, regele Minos, într-un carnaval sexual a făcut asta, nu ne interesează. Pasifae era foarte frumoasă şi a dorit frumosul în forma cea mai carnală cu putinţă şi l-a avut.
Crede-ţi că opririle lui Ulise, lungi şi dorite, se datorau ştiinţei acestuia în jocul de şah? Nu, ele aveau un alt joc; cel sexual, căci zeiţe, nimfe şi vrăjitoare s-au pierdut în acesta. Dar uimire, căci bărbatul în strategia lui sexuală a început să uite de ceea ce el în final era: conducător. Jocul dintre bărbat şi femeie este ambivalent, când cade unul, celălalt îi devorează personalitatea.
Vin în întâmpinare cu acestă scrisoare scrisă de James Joyce la vârsta de 27 de ani, una dintre zecile scrisă către soţia lui Nora.
Citim aici dorinţa unui bărbat, care, neîmblânzit de căsnicie, de societate, duce mai departe jocul lui Ulise, dar cu propria soţie. De remarcat acest lucru.
Scrisoarea este în traducerea liberă personală, pentru premianţi, urmează la urmă rândurile originale în engleză.
:
Norei

Dublin 20 decembrie 1909

Scumpa mea obrăznicuţă, în seara asta am primit scrisoarea ta fierbinte şi mi-am închipuit cum ţi-o tragi singură în dulap.
Cum faci asta? Stai sprijinită de perete dulapului cu o mână şi cu cealaltă te freci pe sub haine sau stai pe vine cu fusta sus şi munceşti din greu, ţinându-te de locul liber al sertarului tras de sub tine? Excitată fiind îţi vine rahatul? Mă întreb cum o poti face. Ţi-a venit să faci asta în timpul actului minunat sau nu te-ai mai frecat şi apoi te-ai căcat? Trebuie să fii o făptură umană libidinoasă pentru a vedea o fată despuiată de haine frecându-se atât de supărată la vagin, mai departe de a vedea sertarele albe ale dulapului trase, deschise, iar spatele şi fundul ei, aproape lipit de acestea şi o chestie maro, scoasă la jumătatea drumului de gaura ei. Spui că va murdări sertarele, dragă, atunci lasă-mă să le ia dracu. Aş dori să aud că le-ai murdărit, dragă, în primul rând şi apoi să le dăm dracului. Mă gândesc la o noapte, departe, împreună, în întuneric, vorbind murdar cu tine, iar ţie îţi vine, atunci când simţi că vrea să cadă, îmbrăţişează-mă, sari de gâtul meu de ruşine şi lasă rahatul să cadă încet în jos. Sunetele acelea prevestitoare mă vor face atunci să-ţi trag rochia
în sus.

autorul site-ului încheie astfel seria scrisorilor:
Nu trebuie să mai continui! Cred că voi ştiţi de ce.


citatul în engleză


To NORA

Dublin 20 December 1909

My sweet naughty girl I got your hot letter tonight and have been trying to picture you frigging your cunt in the closet. How do you do it? Do you stand against the wall with your hand tickling up under your clothes or do you squat down on the hole with your skirts up and your hand hard at work in through the slit of your drawers? Does it give you the horn now to shit? I wonder how you can do it. Do you come in the act of shitting or do you frig yourself off first and then shit? It must be a fearfully lecherous thing to see a girl with her clothes up frigging furiously at her cunt, to see her pretty white drawers pulled open behind and her bum sticking out and a fat brown thing stuck half-way out of her hole. You say you will shit your drawers, dear, and let me fuck you then. I would like to hear you shit them, dear, first and then fuck you. Some night when we are somewhere in the dark and talking dirty and you feel your shite ready to fall put your arms round my neck in shame and shit it down softly. The sound will madden me and when I pull up your dress

autorul site-ului încheie astfel seria scrisorilor:
No use continuing! You can guess why!

de pe site-ul
http://loveletters.tribe.net/thread/fce72385-b146-4bf2-9d2e-0dfa6ac7142d

photo by:
http://classic-literature.org/James-Joyce/James_Joyce_Biography.html

duminică, 26 septembrie 2010

Similitudinea lui Joyce asupra N.N. cu M.M.


citat

Mă gândesc că pământul pe aici [din cimitir n.m.] trebuie să fie bine îngrăşat cu gunoi de stârv, oase, carne, unghii, hăuri ale putreziciunii. Groaznic. Se fac verzui, trandafirii, se descompun. Putrezesc repede în pământul umed. Toţi slăbănogii ăştia bătrâni laolaltă. Şi pe urmă un fel de brânză topindu-se încet, fleşcăită. Pe urmă încep să se înnegrească, şi se scurge un soi de zeamă din ei. Pe urmă se usucă. Molii moarte. Sigur, celulele sau ce-o fi trăiesc mai departe. Se schimbă în altceva. Viaţa veşnică într-adevăr. Şi nu se hrăneşte cu nimic decât cu ea însăşi.

James Joyce, Ulise, Ed. Univers, 1984, pag.129 mijloc

photo by
http://blog.syracuse.com/shelflife/2008/06/basil_dillonmalone_of_liverpoo.html

Maui - eroul


citat


...
În plan general, Maui e mai complex: el este şi un erou cosmic, punând ordine în univers: mai ales maorii cred că, întrucât odinioară soarele alerga prea repede şi zilele erau prea scurte, insuficiente pentru muncă şi navigaţie, Maui a prins astrul şi l-a obligat să străbată cerul mai lin, mai egal (după o variantă, soarele e prins în năvodul de pescuit).

...

Miturile îi conferă şi o singură încercare nereuşită: lupta contra morţii.
Ştiind că Maui va trebui într-o zi să moară, tatăl său îl sfătuieşte s-o provoace pe zeiţa nopţii Hina (în unele variante soţia lui Maui), totodată şi zeiţa morţii (Hine-nui-te-Po); el o cheamă la luptă, secondat de toate păsările lumii; zeiţa fiind adormită, Maui intră în gura ei cu gândul de a o ucide dinăuntru şi a obţine astfel nemurirea pentru oameni şi păsări; îi rămân însă afară picioarele tatuate, atârnând caraghios printre dinţii zeiţei şi o pasăre, amuzată de spectacol, calcă consemnul şi râde, iar ciripitul ei piţigăiat o trezeşte pe zeiţă care fulgeră din ochi şi strânge din dinţi, omorându-l pe Maui, astfel că şansa obţinerii imortalităţii piere pe totdeauna.

din Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Ed. Albastros 1983, pag. 394-395

imagine by:
http://kotiro.petermichaud.com/writing/history-vs-mythology/

sâmbătă, 25 septembrie 2010

Din Herodot la Ondaatje


Sunt sigur că se ştie mai multe de "Pacientul Englez" la ora asta decât de Herodot. Nu pun asta în nici o balanţă, dacă este bine sau rău. În carte sau în film, personajul feminin principal: Katharine Clifton, povesteşte frumos despre o legendă din antichitatea greacă. Merită repede să evidenţiem minunatele citate din legendă:


"... Candauleus [regele Lidiei] se îndrăgosti-se de soţia sa atât de mult, încât credea că frumuseţea ei e mai presus decât a tuturor femeilor din lume."
Herodot povesteşte că acest rege devenise chiar măcinat de gânduri, probabil că paranoia nu se descoperise pe vremea aceea, doar completează: "îi era pesemne dat să i se întâmple o nenorocire".
Ideea de a se destănui puse pradă pe acest rege şi găsi într-un "oştean din gărzile ce-l păzea, favorit căruia împărtăşea cele mai de seamă din grijile sale", confesionarul nimerit.
"Pare-mi-se, Gyges, că nu prea crezi ce-ţi spun despre frumuseţea soţiei mele, căci omul îşi crede mai puţin urechilor decât ochilor... Fă aşa ca s-o poţi vedea goală...". La care "Gyges strigă plin de uimire: "Stăpâne, ce vorbă nechibzuită rosteşti, poruncindu-mi s-o privesc goală pe stăpâna mea?..."
Dialogul cuprins de dinamismul hormonal al interlocutorului, fu retezat de promisiunea regală.
"Cutează, Gyges, şi nu te teme nici de mine, că-ţi fac acest îndemn ca să te pun la încercare, şi nici de nevasta mea, că-ţi va putea pricinui vreun rău... Voi potrivi lucrurile aşa fel ca ea nici să nu afle că ai văzut-o."
Lucrurile ticluite, de cele mai multe ori cad desluşirii din cauza unui amănunt.
"... Gyges o privi în vreme ce-şi punea veşmintele pe scaun; cum se întoarse cu spatele spre el - îndreptându-se spre pat - se grăbi să iasă. Dar femeia îl zări în clipa când se strecură pe uşă."

Fac o paranteză. În august 1939 Albert Camus scria:
1.) Oedip îl suprimă pe sfinx şi, dacă risipeşte misterele, o face datorită cunoaşterii omului. Tot universul grecului este limpede.
2.) Dar pe acelaşi om destinul îl sfâşie, cu sălbăticie, destinul implacabil în logica sa oarbă.
Lumină fără umbră a tragicului şi a perisabilului." **

Mitul nu lasă loc de îndoială, "tot universul grecului este limpede".
Lucrurile par într-adevăr ce sunt şi ... "regina nu se trădă deci cu nimic şi tăcu mâlc"
Mai târziu după eveniment, adică la revărsatul zorilor, îl chemă pe Gyges.
"Dintre cele două drumuri deschise înaintea ta, Gyges, îţi dau prilejul să-l alegi pe acela pe care vrei să mergi: ori îl ucizi pe Candaules şi te faci stăpân pe mine şi pe regatul lydian ori trebuie să mori neântârziat, ca altă dată să nu mai priveşti la ce nu ţi se cade, dând asculatare în toate lui Candaules... Sau cel care a pus toate acestea la cale trebuie să piară, sau tu care m-ai văzut goală purtându-te cum nu se cuvine..."
Se instalează drama; joaca, şi nebunia ludică se transformă în tragedie.
În neputinţa sa, bărbatul devine ascultător.
"De vreme ce mă sileşti să-mi ucid stăpânul împotriva voinţei mele, învaţă-mă dar şi cum să ridicăm mâna asupra lui."
"Regina îi răspunse zicând: "Va trebui izbit chiar din locul în care ţi-a arătat goliciunea mea, iar lovitura să-i fie dată în somn!""
Asasinatul are loc precum s-a plănuit.
Totul se petrece precum într-o piesă de teatru contemporan.
Mai târziu piesele "Caligula" de A. Camus şi "Muştele" de J.P. Sartre au redat foarte bine mediul asasin.

__________________________________________
Toate citatele sunt din Herodot, Cartea I Clio, Ed. Ştiinţifică 1961, pag. 18-19
în afară de **Albert Camus, Carnete, Ed. Rao 2002, pag. 96

picture by
www.jimandellen.org/gmuhome/CaveOfSwimmers.jpg

Negaţia negaţiei


motto

"Este timpul sa învăţăm din trecut pentru a lua decizii mai bune in viitor",
a spus Shawkat Yahia, un cercetător de la Universitatea Americană din Cairo.

citat

Să luăm un bob de orz. Bilioane de asemenea boabe sunt măcinate, fierte, transformate în bere şi apoi consumate. Dar dacă un asemenea bob găseşte condiţiuni normale, căzând pe un teren prielnic, el este supus sub influenţa căldurii şi umezelii, unei transformări specifice; încolţeşte. Bobul ca atare dispare, este negat, locul său îl ia planta care s'a transformat din el, negaţia bobului. Dar care este cursul normal al vieţii acestei plante? Ea creşte, înfloreşte, este fecundată şi produce în cele din urmă alte boabe de orz şi, îndată ce acestea s'au copt, paiul moare, fiind negat la rândul lui. Ca rezultat al acestei negaţii a negaţiei avem din nou bobul iniţial de orz, dar nu simplu, ci într'un număr de zece, de douăzeci, de treizeci de ori mai mare. Speţele de cereale se schimbă extrem de încet, astfel că orzul de astăzi este aproape identic cu cel de acum o sută de ani. Să luăm însă o plantă ornamentală care se lasă transformată, de ex. o gherghină sau o orhidee: dacă tratăm sămânţa şi planta care se naşte din ea după principiile artei horticole, obţinem ca rezultat al negaţiei negaţiei nu numai mai multă sămânţă, dar şi sămânţă calitativ mai bună, care produce flori mai frumoase, iar orice repetare a acestui proces, orice negaţie a negaţiei sporeşte această perfecţionare.

din Friedrich Engels, Domnul Eugen Duhring revoluţionează ştiinţa (Anti-Duhring), Ed. PCR 1946, Cap. XIII. Dialectica. Negaţia negaţiei, pag. 213-214


Pentru a aduce la zi, pentru a nu ne preface că ştim ceea ce bănuim, dar inexplicabilă şi lipsită de amintire definiţia: negaţia negaţiei; toţi trăim un proces perpetuu de negaţie a negaţiei. Bine au subliniat cei care au comentat la postarea precedentă.
Mai mult de atât, trebuie să vedem în cele trecute un exemplu de viitor, am scris exemplu: nu demn de urmat, nu de ocolit.
Existăm aici în virtual pentru că este dorinţa noastră, ar fi frumos să uităm noi bărbaţii de orgoliu, voi femeile de vanitate, ştiu că nu se poate, îmi dădeam şi eu cu părerea, "să ridice piatra cel care..."! Asta este singura formă de-a demonstra ceea ce nu suntem în real, de-a nega realul prin virtual şi dacă reuşim să fim aici mai buni, negăm apoi virtualul şi ne întoarcem în realitate altfel, cred eu mai diferiţi decât la început; mai maturi, mai realişti, mai adevăraţi.

vineri, 24 septembrie 2010

coeurmecanique


citat

Aprinde lampa şi uită-te în oglindă
tip lupă, analizează detaliile, ansamblul. Fă o scurtă imersiune - ce nu necesită păstrarea aparenţelor-dincolo de tine. Ce se vede? Suma deciziilor tale.
Şi...? te mulţumeşte ce se reflectă? Acum nu poţi acuza, nu încerca paleta motivelor, e un rol ieftin cel de tributar al scuzelor prăfuite. Nu poţi da mereu vina pe ceva, pe cineva, e inutil, n-are sens- decât giratoriu. Adică, te învârţi in jurul hibei ca un titirez obosit să se lamenteze perpetuu, în loc sa recunoşti: 'e just, eu sunt cel de blamat'. Nu rezolvi nimic claustrându-te de real.

Cum ? repetă, te rog.

"Omul nu greşeşte că-şi face din asta un ţel pe care să-l atingă, chiar călcând peste oameni vii, e ilogic. El cedează. Sunt acele forţe inexplicabile, insesizabile căruia i se supune inconştient. De ce? nu ştiu. Natura umană, posedă şi ea supapele ei, defectele ei. La diversite. La variete. Le faiblesse"

Fumând nonşalant, aidoma femeilor din fotografiile lui Andre de Plessel, răspunse:

"Oh, ca! Je veux donner une idee: Cele menţionate ca fiind punctele sumbre ale naturii, sunt, de fapt, minunatele atuuri ale acesteia. Dar, nu e vorba de natura umană.
E interesul uman, cum ar zice şi Hooverphonic. Natura nu greşeste niciodată în măsura în care ar putea-o face omul. Aşa că, aminteşte-ţi de ce şi uită! Eu mă întorc la vise, la maculatură şi patefon... la mirosul de opium."
"Şi eu?"
">Fay ce que voudras .Sans anchorage.<"

sfârşitul citatului
din

http://coeurmecanique.blogspot.com/2008/12/avec-la-figure-coupee-dune-blessure.html

P.S. unul din blogurile pe cale de dispariţie!
Cred că cel mai bun blog ...

Întâlnirea - poveste falsă


După ani de zile în care s-au comentat reciproc, au postat mii de rânduri pe blogurile lor, ajung la concluzia că trebuie să se-ntâlnească, au recunoscut că sunt de sexe diferite, au mai recunoscut că sunt hetero şi în ultimul rând au recunoscut că sunt frumoşi şi tineri.

Au ales un oraş, undeva prin lume şi-un loc: bufetul gării, unde se vor întâlni.
Când s-au întâlnit, el i-a spus:

"Cine te-a făcut aşa urâtă?!"

Ea, luată prin surprindere gândi repede un răspuns, dar nu i se păru cel bun, căci a pomeni de părinţi înseamnă a nu-i respecta, apoi se gândi la Dumnezeu, la cel care le-a făcut pe toate; privind în sus se răzgândi. Atunci spuse:

"Tu, frumosule!" iar el la fel de surprins ca ea o luă de mână şi o ceru în căsătorie. Ea acceptă imediat.

The Visitor - filmul


http://www.imdb.com/title/tt0857191/

Am văzut acest film ieri şi dacă cineva a pomenit de Kafka acum câteva zile în comentarii, ei bine; filmul acesta face parte din anvergura filosofiei de viaţă a lui Kafka. Nu ştiu dacă producătorul, scriitorul sau regizorul l-au studiat pe Kafka, nu cred că trebuie mers pe linia asta şi căutate similitudinile, nu facem exegeză şi nici măcar critică. Ceea ce doresc să scriu se referă la operatorie, la cadre ce cuprind omul în toată disperarea sa tăcută, lăuntrică. Da, filmul este o dramă, drama unui bărbat care se pierde în sine şi pe sine, dar el nu îşi dă seama de irosire, are motivele lui, filmul nu le ascunde. Mai departe face călătoria şi aşa cum se-ntâmplă şi cu noi, în călătoriile noastre, în coincidenţele, întâlnirile, ciocnirile cu ceilalţi oameni, se trezesc în noi fragmente de amintiri ca un deja-vu plăcut. Aici totul are loc pe fondul unei coabitări forţate, scriem aşa pentru că aşa devine, nu pentru că aşa ar fi început.
Filmul are simboluri prin care America îşi pierde din strălucirea sa, îşi pierde din atracţie, viaţa acolo nu mai este de vis şi frica şi presimţirea lucrurilor nefaste pun stăpânire pe cei care au vrut să viseze.
Dialoguri scurte, existenţiale, forme de comunicare mută, fără mimică, fără gesturi ample, asta fac actorii în acest film. Trăirile lor trecute, interiorizate în prezent dar cu vizibile urme în urma suferinţei trecute fac obiectul filmului până în final.
Când totul se putea rezolva, când bărbatul se regăseşte, nu numai în muzică, acea muzică veche de mii de ani, ci şi într-o femeie, străină lui din toate punctele de vedere, totul dispare, toţi pleacă. Nu s-a putut, pentru că societatea în felul ei justiţiară nu le-a dat voie.
Un film care m-a lăsat mut, dar măcar am scris.

joi, 23 septembrie 2010

Abundenţa săracilor


Despre această carte -Abundenţa săracilor-, autorul (în fotografie) scrie:

"E o carte hărăzită cititorului care nu vrea să renunţe. Ştiu că au mai rămas unii care nu vor să renunţe. Ceea ce ne înrudeşte e nesupunerea, „cititorul meu, fratele meu”, ca în triburile dispărute şi printre rezistenţi, mereu dezarmaţi, de odinioară."

apoi acest citat din carte

A culturaliza înseamnă a acultura prin deculturare: a goli pentru a umple mai apoi. A distruge pentru „a construi”. A asigura triumful „bunei” schimbări de identitate. Faza istorică în care aceasta nu era văzută decât ca victorie a celui puternic asupra celui slab nu s-a încheiat, desigur; supunerea în vederea exploatării rămâne regula. Însă ea se însoţeşte de-acum de un alt proces, în care cultura devine instrument politic. A culturaliza înseamnă şi a transforma alteritatea în document de arhivă. Întâlnim aici un alt mod de a încălca o limită, de a pătrunde în identitatea celuilalt pentru a proclama apoi că adevărul său, deci incompletitudinea sa, ne e la-ndemână; această intruziune ne poate face să ne gândim la furtul sufletelor, ca într-un act de vrăjitorie. Neîncrederea aculturaţilor, de nenumărate ori, de nenumărate ori atestată, faţă de recensăminte şi inventare, fie ele administrative sau etnografice, nu are nimic surprinzător. Se crede pe bună dreptate că arhivarea celorlalţi trebuie să servească la ceva. Dacă ea se concretizează într-un portret (adesea caricatură), aceasta ajunge să fie, iar aici, cred, esenţial, un (prost) exemplu.

De când Occidentul se ocupă de alteritate, identitatea celorlalţi este simbolul „a ceea ce nu suntem” sau, cel puţin, „a ceea ce nu mai suntem”. Arhivarea identităţilor culturale a permis astfel o nouă simbolizare a lumii, alegorie modulată după bunul-plac al nevoilor ontologice ale Occidentului, în care îşi fac loc deopotrivă inocenţa naturală, înzestrată totuşi cu o naivă cruzime, spiritul căzut pradă iluziilor care-i blochează înflorirea, spiritul lipsit de libertate, însă tocmai de aceea dotat cu înţelepciunea umilinţei, sufletul ignorându-şi propriile posibilităţi, şi deci departe încă de veritabila ratio, dar şi spiritul care „confundă” ludicul cu utilul şi se complace într-un bricolaj obsesiv al „categoriilor sensibile”. În toate aceste figuri, ceea ce rămâne insesizabil de alteritatea istorială devine astfel un caz posibil (întotdeauna un caz de insuficienţă în ordinea a ceea ce se înţelege prin „spirit” sau „raţiune”) pentru ceea ce Occidentul trebuie să încerce a nu mai (re)deveni niciodată şi pentru ceee ce el se teme câteodată a fi: un spirit visător sau victima unei forţe mai mari decât el, o forţă care, de la Aufklarung încoace, se numeşte obscurantism, los monstruos del suenos. Aparent, istoria tehnicii confirmă această ambiţie. Mai puţin sigur este însă că triumful său a zguduit efectiv alteritatea, în sensul precis a tot ceea ce nu este Occidentul, şi că alteritatea însăşi ar fi fost în sfârşit şi realmente jugulată.


Remo Guidieri, Abundenţa săracilor, Ideea Design&Print, Cluj 2008, pag. 129


photo:
http://www.edgewisepress.com/guidieri.htm

Cum am văzut eu Agora


Filmul Agora l-am văzut acum câteva luni bune, mi-am amintit de el în ceea ce cred că are să devină un coşmar al umanităţii, o idee, doar una, dusă la paroxism, la nebunia declanşată de mari colective de oameni dezorientate, conduse de oameni ce s-au dovedit incapabili să înţeleagă realitatea prin educaţie.
...

Muzeul ardea, totul pornise de la acoperiş, flăcările spărgeau tavanele şi sticla pocnea în grilajele de fier ce o susţineau.
Afară mulţimea se agita, într-un curaj unitar, într-o răzbunare dispersată în toate părţile. Încă nu avea curajul să pătrundă în muzeu, aştepta ca focul să-şi facă datoria. Nu mai exista poliţie sau pompieri, tot ce era public declanşase în mare parte isteria. Vina pentru pragul de sărăcie fusese orientat în altă parte, în ceea ce se numea odinioară ecologie. Era mult mai simplu să prosteşti, decât să educi. Mai departe, cine ar fi dat vina pe el însuşi, pe cel care era la manetele conducerii? Deturnarea s-a făcut şi cu acordul conducerii politice, în dauna cui? În dauna culturii, pentru că ea purta toată vina.
Cifre alăturate în numere ameţitoare dădeau statistici prin care volumele spaţiale ale unui muzeu costau enorm, dar nu asta era totul, ci faptul că poluau fantastic. Acei mici oameni care scormoneau pământul în toate părţile pentru descifrarea unor limbi moarte, mai moarte decât cultura lor, purtau pe umerii lor cheltuieli deşănţate. La ce bun să încălzim pietre, să climatizăm hârtii din stuf, când noi nu mai avem după ce bea apă? se întrebau cei mai mulţi.
Ecologia devenise religie, îşi schimbase numele în Ecodrie, în adulare, termenul de "ştiinţă" fusese desuet şi prea adevărat; acum trebuia o altă ordine. Când te gândeşti că totul a pornit de la o singură idee, bună şi benefică mediului înconjurător. Ideea exploatată politic, retuşată ştiinţific şi amplificată prin mass-media de mii de ori, trucată în filme şi înfiorător contorsionată în mintea mulţimii, nu a parcurs mai mult de o sută de ani, pentru istoria umanităţii aşa ceva fiind mai rapid decât invazia creştinismului.
Primele semne apărute timpuriu denunţau lipsa educaţiei în rândul maselor, dar nimeni nu lua în seamă nici asta şi nici scăderea dramatică a nivelului de trai. Era mai simplu ca politicienii să dea vina pe sticla de plastic, iar în timpul discursului lor la ei în casă instalaţia de climatizare să meargă non-stop. În parcările instituţiilor politice şi birocratice imense maşini aşteptau subteran, într-o lumină ameţitoare, păzite ca vacile la muls; maşini care nu duceau mai mult de o persoană înarmată cu un diplomat ce avea o sută de cărţi de vizită.

Pe treptele muzeului, în faţa focului ce cobora, un călugăr agita o cruce spre padimentul muzeului, mulţimea îl aruncă şi deveni mai zgomotoasă. De peste o mie de ani religia le-a promis atâtea, acum la sfârşitul veacului ce rost mai avea, putea să vină sfârşitul lumii.
Un om în plinătatea vârstei apăru din mulţime ridicat de alţi, vorbea la un enorm megafon, anunţa venirea unor vremuri curate. În mintea lui se rotea un cuvânt citit undeva: dianoia şi matematica acestui cuvânt îi ocupa toţi neuronii, îl agita mai tare, îl nevroza şi lui chiar îi plăcea asta; acum un narcisim îi străbătea trupul vânjos.
Focul crescu şi mulţimea se dădu înapoi de pe trepte şi aştepta cu o imensă satisfacţie dimineaţa, atunci când vor cotrobăi prin ruine, ca şobolanii, căci aşa ajunseseră aceşti nespălaţi care, la ultimul referendum votaseră interzicerea folosirii în orice scop a apei calde; acum prin referendumuri se anunţau liniile pe care noul partid, într-o nouă religie, conducea lumea.

Totul este ciclic şi amnezic. În lipsa educaţiei civilizatoare, omul uită trecutul, mai mult, nici nu vrea să-l mai ia în calcul în prezentul său obositor. Uită că râurile erau patronate de nimfe şi că unele chiar trăiau alături de acestea în numele lor, în dragostea lor. Oamenii de atunci căutau să se-nţeleagă cu cei nevăzuţi, cu cei văzuţi şi cu cei închipuiţi. Iar atunci când vreun râu o lua razna şi ieşea din matcă, povesteau că s-a dus după nimfa lui, în dragostea lui; pe acel râu îl chema Alfeu şi pe nimfă Arethousa, dar acum ce mai contează toate acestea.

miercuri, 22 septembrie 2010

Unul care stă şi altul zboară

un răspuns la un blogger dedublat în sine

De aici să plecăm, de la titlu, pentru că o dată împărţită lumea aşa: cu unul care stă şi altul care zboară, ne-am împărţi şi pe noi înşine aşa. Nu în bine şi rău, nu în progres şi regres sau ordine şi haos, ne-am împărţit în stări; în starea de contemplare şi starea de mişcare, căci în greacă theoria asta înseamnă, contemplarea spre fericire, iar dynamis, putinţa activă şi pasivă, aşadar putere şi potenţialitate, în asta constă mişcarea noastră de toate zilele.

Aici să ne întoarcem, la cei care stau şi privesc, la cei care nu înţeleg; care mirându-se nu se întreabă, n-au de ce, nu le permite mişcarea. Perpetuarea lor este risipă de energie, entropie: scalda neştiinţei de sine. În schimb nasc metateze, anagrame, figuri retorice ieftine, deschid şi închid idei precum nodurile de batistă; să nu le uite alţii, ei oricum le-au uitat. Aceşti mici profesoraşi ne arată păcatele lumii, devin servili dogmelor ce ridică ecologia la o nouă religie, prin asta sunt fericiţi; încă o groapă pentru ideile altora, acolo alături de dejecţiile lor întru confuzia totală. A fi dublu este o prostie, a fi „hăis” şi „cea”; prin asta blogul nu este un contract de căsătorie, fericirea de a te ascunde oricum în spatele unui pseudonim dă în rătăcirea celuilalt (încă un pseudonim), unul după celălalt, traşi pe sfoară reciproc de-un suflet ce caută o salvare în virtual.

Puterea spiritului sau tăria gândului


Indiferent de ceea ce suntem, ne prezentăm. Trasăm contururi inconştiente din dorinţa ca acestea în închiderea lor să cuprindă cât mai mulţi oameni, scriu asta pentru cei care cutreieră virtualul, nu pentru mizantropi. Dar de cele mai multe ori nu suntem pregătiţi pentru asta, inconştient perimetrul rămâne deschis, pe acolo oamenii din mintea noastră evadează; este vina noastră că fac asta şi nu a nepăsării lor. Dacă noi dorim să transmitem ceva, este problema noastră, a lor poate că devine în momentul când ea nu este susţinută de ei înşişi. Ar fi insuficient să credem că stabilim punţi de cunoaştere, pentru asta conturul trebuie să se închidă şi curba nedeschisă să solidifice în ea cunoştinţele comune. Am încercat să fiu eu un exemplu, eu să mă duc mii de kilometrii, ca întorcându-mă să închid, ca să uimesc, să provoc, să opresc scurgerea şi n-am reuşit.

Am privit şi la alţii care în încercărilor lor de-a strânge cititori, au luat la cunoştinţă că oamenii care erau provocaţi deveneau disperaţi în felul lor de-a înţelege. Mai mult, prin asta momentul de uimire provocat, indiferent de cine; de autor, de mine, de alt comentator, era înăbuşit, dorinţa trebuia oprită şi ea se oprea, murea la ideea că prin "puterea spiritului" celorlalţi s-ar fi putut materializa în "tăria gândului" lor, a tuturor.


Imagini de Mec art de Nikos Kessalnis - fantasmagoria identităţii - 1930

marți, 21 septembrie 2010

Atena Athina Athena



După Termopile, întorcându-ne pe autostradă, lăsând drumul spre Corint să meargă înainte, noi ne-am îndreptat spre Atena. Ne-am dus acolo pornind dis-de-dimineaţă, în dorinţa de-a avea cât mai mult timp de petrecut în capitala Greciei. Şi nu ne-am fi dus acolo, dacă întâmplător nu ne-am fi întâlnit întâmplător cu atenianul Philippos, care avea şi un fiu Alexandros, ca să mai scriem acum şi de coincidenţe, ori tocmai în aceste împrejurări veni şi sfatul lui:
“Vreţi să vedeţi Atena, acum este cea mai bună ocazie, atenienii se întorc din vacanţă după 25 august, deci mai aveţi patru zile pentru a vă hotărî!”

Am intrat în Atena într-o dimineaţă croită într-un vânt puternic ce ataca împrevizibil autoturismul, la viteze mai mari de o sută de km la oră se simţea alunecarea. Soarele apărea neclar şi timid din Egeea, era ca un abur de lumină; răsărea. Lumini difuze se strecurau pe lângă clădirile industriale ce apăreau la intrarea în oraş alungând umbrele. Atena abia se trezea în această duminică de august.

Am evitat orice ieşire laterală din autostradă, spre dreapta se ridica oraşul, dar noi am coborât de fapt spre Pireu. De pe drum se vedea deja portul, iar oblic Stadionul Păcii şi Prieteniei. Atunci ne-am întors; eram în sudul Atenei şi pentru a preciza mai bine poziţia din punct de vedere istoric, eram în apropierea Acropolei, iar rutier în apropierea triunghiului Syntagma, Omonia, Kerameikou. În spatele unor blocuri rezidenţiale am găsit un loc de parcare şi-am ieşit la staţia de metrou Panepistimio; în jurul nostru Biblioteca Naţională ( http://www.nlg.gr/), Academia (http://www.academyofathens.gr/) şi vederea largă a bulevardului ce se termina în piaţa Omonia. Lume puţină. Lumina caldă a dimineţii colora coloanele dorice ale instituţiilor publice. Mult aer, circulaţie auto redusă. O maşină albă de Poliţie veni încet pe bulevard, prezenţa ei agita emigranţii, parte ilegali, care strângându-şi marfa de pe trotuare în pătura strâmtă şi aruncată peste umăr începeau să alerge şi să urce scările ce duceau spre alei care se pierdeau printre clădirile Academiei. Condiţie umană inconştientă în a alerga prin cultură în disperarea supravieţuirii. Să vinzi titereze având în spatele tău, pe un soclu de aproape 10 metri, înarmată şi nepăsătoare, pe Palas Atena, zeiţă născută din capul lui Zeus, iată dovada barbarismului; a acelei înstrăinări de care grecul a fugit tot timpul, ostrakon, exilul! Dar trăim timpuri moderne, fericite, străinii sunt primiţi bine peste tot, cu braţele întinse, indiferent că vin din nord sau sud! Privind ceea ce se întâmplă în jurul tău, cu aceşti emigranţi părăsiţi de-o soartă mai bună, te gândeşti la tine, ca şi cum ai fi tu acolo, la ei, părăsit de toţi ai tăi: „Mai bine cucută decât să-mi părăsesc patria”, gândea Socrate.

Am coborât. În tunelurile metroului era mai cald decât afară, dar suportabil.
Metroul atenian este foarte curat, mă aşteptam să văd graffiti, cel puţin o carioca, nimic, doar alb. În aşteptarea de pe peron mă gândeam la anarhia ce cuprinsese Atena, nopţile acelea în care lumina focului sticlelor incendiare se reflecta de scuturile de plexiglas ale poliţiei împreună cu acel cor infernal al manifestanţilor anunţând parcă întoarcerea vechilor zei întru salvarea Eladei.

Două staţii până la Akropolis, staţia intermediară fiind piaţa Syntagma, piaţa revoltaţilor.



De la deschiderea uşilor începe muzeul, pentru că cel care a gândit asta, a privit-o ca o ieşire spre lumină. Copii ale frizelor de pe Partenon, redimensionate, sunt lipite de pereţii tunelului, împreună cu explicaţii, încât dacă ai sta numai acolo, cu o minte luciferică, nici n-ar mai trebui să urci la suprafaţă, văzând totul acolo. După scările rulante, amfore de lut ars protejate de vitrine de sticlă te informează asupra culturii acestui popor, cultura liniei curbe din minte şi a liniei drepte din arhitectură. Urmează lumina.

Afară se petrecea schimbul de identitate, orice legătură cu originea se pierdea, pentru că intrai în marele fluviu uman, cosmopolit, heteroclit, ce se îndrepta să ia cu asalt Acropolele: deveneai turist, acel invadator curios fără dorinţă de distrugere, doar uimit.
Colina Acropole pare înaltă, teatrul lui Dionysos de la poale pare mic, totul este disproporţionat, ochiul nu poate să traseze coordonate clare pentru a defini puncte de referinţă, este obositor să tot întorci şi să ridici capul. Trebuie să ai o disciplină a contemplării. Tot mergând uitându-te în sus spre Partenon s-ar putea chiar să vezi caii lui Helios zvâcnind spre cer şi apoi să te doară capul. Mai bine aşa, „călugăreşte”, încet şi când ochii se ridică spre Templul lui Asclepios, ce se află după teatru, marmura albă reconstituită trebuie doar să te salveze din neştiinţa asupra culorilor, aici sunt toate culorile, albul cel mai alb, toate pentru a fi una de ţinut minte, un altfel de Dumnezeu.
Sub un acoperiş protector se vede o colecţie de altare, am reţinut Afroditis (în alfabetul grecesc), săpat cu migală dând impresia că lucrătorul pietrar a plecat doar de-un ceas, să-şi ascută dalta.

Vin pini întortocheaţi, ajunşi aşa şi din cauza privirilor turiştilor, care adăpostindu-se la umbra lor, nu mai încetau să se mire de cele văzute. Atunci ei ruşinaţi, crezând că se vorbeşte despre ei, încercau să se foiască timid unul spre celălalt, apoi spre altul şi tot aşa în toate direcţiile. De pe o bancă aflată sub ei, copiii cer apă şi izvorul modern este aproape, are în el grup de refrigerare. Apa este rece şi chicotele lor trezesc pietrele.



Aproape spre vârf, căci oblicul pe care urci asta îţi dă impresia, se lasă în stânga o prăpastie, apropiindu-te, dai de teatrul lui Herodes Atticus, construcţie cu o deschidere amplă ce a avut acoperiş din lemn de cedru. Acum văzut de sus, în stânga urcuşului, ca un trunchi de con ce vrea să cuprindă cerul, te invită şi pe tine la spectacolul lumii pe care-l dăruieşte tuturor ce iau loc pe lespezile lui de marmură.



Mai sus, întorcându-te acum spre dreapta intri în Propyleia, poarta de intrare de pe Acropole, care oricât de largă ar putea fi, turiştii tot s-ar înghesui, cei în urcare cu cei în coborâre, cu cei în răsuflare sau cu cei în uimire. Propileele dorice urcă şi ele, Propyleia devine astfel o pădure perfectă de marmură, încolonată, legată, prin care, prin mijlocul ei, mulţimea urcă şi coboară spre Partenon. Odată ajunşi şi acolo, într-un vânt ivit pe neşteptate din nord, praful alb de marmură te opreşte. Cu spatele la vânt priveşti coama colinei Acropole şi lângă Partenon este Erehteionul şi mai departe Muzeionul şi mai departe Atena cea Mare, oraşul, Atena Pronaia.



Oraşul, Templul lui Zeus, Hipodromul, oraşul, lumea...pronaia.

luni, 20 septembrie 2010

Am văzut filmul cu Nietzsche

Sincer mă aşteptam la altceva.
N-am citit romanul scris de Irvin Yalom şi cred că nu-l voi citi. Filmul se pare că respectă romanul după spusele unora, dar asta nici măcar nu-mi pasă.
Filmul încearcă să treacă de la cald la rece şi invers, ca şi cum a vrăji o femeie şi a spune după aceea "Dumnezeu este mort!", ea speriată să fie mai apoi liniştită că totul de fapt este o glumă nebună. Poate că filmul nu s-a dorit aşa, dar centrându-se practic numai pe două subiecte: femeia fatală Lou Salome şi sintagma fatală "Dumnezeu a murit!" pune în umbră actorii. Se putea juca şi în spatele cortinei grele de catifea cu ceva gâfâituri şi zăngănit de lanţuri, plus nişte sudalme grele la adresa divinităţii în pauzele de apnee ale celor de după.
Scriu aşa ofticat, gândidu-mă la însuşi Nietzsche, la efortul de-a nu fi plângăcios şi tocmai că prin boala lui asta devine în film.
Permit să dau copy-paste la ceea ce am copiat demult din marele
Nietzsche, apropo de boli, medici şi pacienţi.

"Morală pentru medici. - Bolnavul este un parazit al societăţii. Când te afli într-o anumită stare este indecent să mai trăieşti. A continua să vegetezi într-o laşă dependenţă de medici şi practici terapeutice, după ce sensul vieţii, dreptul la viaţă s-a pierdut, ar trebui să atragă după sine un adânc dispreţ al societăţii. La rândul lor, medicii ar trebui să fie mijlocitorii acestui dispreţ - nu reţete, ci în fiecare zi o nouă doză de dezgust faţă de pacientul lor... A crea o nouă responsabilitate, aceea a medicului, în toate cazurile în care interesul suprem al vieţii, al vieţii ascendente, impune desconsiderarea şi îndepărtarea fără cruţare a vieţii ce degenerează - de exemplu în privinţa dreptului la procreaţie, a dreptului de a te naşte, a dreptului de a trăi... A muri într-un mod demn atunci când nu mai e posibil să trăieşti într-un mod demn." (Friedrich Nietzsche, Amurgul idolilor, Humanitas 2008, pag. 104)

Filmul nu este aşa precum vor să desconspire aceste rânduri acea realitate de atunci, dar sufocantă de-a dreptul astăzi. Hai să plângem precum
Nietzsche şi să mai tragem o crucificare, pentru că fără să vrea, filmul devine religios, optica abandonul şi a cinismului dus până la capăt este lăsată pe seama visului şi ştiţi cine vine la urmă, cu ceasul hipnotizator? Sigmund Freud, în film alintat drept Siggy şi ne trezeşte pe toţi. Marelui medic Breuer i se pare că a visat, Nietzsche fuge cu trenul, iar minunata Lou Salome îşi va alege un alt mare intelectual de jertfit pe altarul dragostei aşa-zis platoniciene; de ce Salome îmi spune ceva?

Să nu mai dăm citate din
Nietzsche pentru a contrazice filmul, hai să plângem noi. Ooooo! dar cum scria Roland Jaccard despre boemianul Ladislav Klima:

„Acest vagabond etilic, paznic la o uzină dezafectată, după ce a fost exclus din toate universităţile Imperiului, sub acuzaţia de insulte aduse puterii, nu preţuia nimic mai mult decât amarele băuturi ale lui Schopenhauer şi elixirele divine ale lui Nietzsche. Considera umanitatea moleşită ca pe un adormit pe care nu-l putem trezi decât strângându-l de gât. Şi, la citirea gazetelor socialiste, credea că aude bocetul unui regiment de bătrâne plătite să plângă la o înmormântare.” (Roland Jaccard, Tentaţia nihilistă, Ed.Bastion 2008, pag.72 mijloc)

Aşa trebuia să vină filmul, cu bocetele publicului ce-l urmăreşte. Filmul, car mortuar al tuturor mentalităţilor, discriminărilor ideatice pe care umanitatea le face în absenţa Omului trebuia să fie. N-a fost.

Şi ca să termin trebuie să pomenesc doar de ceea ce trebuia să poată filmul, ideea de "umbră", pomenită succint la început şi nedezvoltată, păcat. S-a dezvoltat în schimb ideea unui pact între medic şi pacient, adică eu îţi spun secretul meu şi tu mi-l spui pe al tău, fals: eu îţi spun o minciună şi tu îmi răspunzi la fel, prin altă minciună.

Nu sunt dezolat, cum spune francezul, sunt ofuscat atât şi cu asta hai pe IMDB să dăm o notă proastă :).


Visul de Jorge Luis Borges

De-ar fi răgaz doar visul, cum s-a zis,
O tihnă pentru cugetul-ostenit,
De ce, atunci când brusc ai fost trezit,
Crezi că ţi s-au furat comori în vis?
De ce, când te trezeşti în zori, rămâi
Posac întreaga zi? Eşti jefuit
De-un dar lăuntric şi nedespărţit
De tot ce-i bun în tine. Te mângâi
Cu dulcea toropeală, poleită
În ceas de veghe de-un zugrav grăbit
Cu vise, -al umbrei biet reflex ciuntit,
Al visteriei, lume nenumită.
O strâmbă-n cioburi Ziua. Cine eşti?
Tu, ce-n tărâm de vis te regăseşti?

duminică, 19 septembrie 2010

Primul cal

unpublished: The First Horse

"The first sight of those paintings was simply unbelievable," Morse says. "I was amazed at how the colors held up after thousands and thousands of years -- like they were just painted the day before! Most people don't realize how huge some of the paintings are. There are pictures of animals there that are ten, fifteen feet long, and more." Above: An unpublished Ralph Morse photograph of what he described, in his notes on the assignment, as a "very important horse" that may well be "the first example anywhere of drawing in modern perspective. Regard the turn of the head, placing of ears, and shading to [suggest three dimensions]. Neck appears exaggerated because it conforms to contour of rock, which is impossible to show in photo."



http://www.life.com/image/ugc1125941/in-gallery/48231/inside-lascaux-rare-unpublished

"in ziua de azi... oamenii merg pe fire, sub fire, prin fire"


P.S.

Titlul nu-mi aparţine :)

Angel


Undeva în dreptul inimii tale se afla îngerul, dar nu în faţa ta, ci în spatele tău, pe omoplat; uitându-se la mine.

Să vină femeile


Pentru că am încercat să înţeleg ceea ce se petrece am devenit martor.
Că acum scriu, devin cronicar şi critic o realitate, adică pot scrie ceea ce cred eu despre ea -realitatea şi deformând-o s-ar putea chiar să mint, totuşi scriu ceea ce au văzut ochii mei, lipsiţi de ochelari sau lentile de contact.

Am plecat repede de la nuntă mânat de dorinţa de a-mi aduce aparatul de fotografiat: "O asemenea nuntă trebuie să o văd şi mai târziu, nuntă polarizată prin lentilele reglate de mine!"

Când am venit mai târziu puţin, un "lădoi" de maşină mi-a luat locul de parcare, trist, şi ce coboară din lădoi?
Două tinere prea înalte pentru tocurile care antrenau picioarele, prea dezbrăcate pentru ora, anotimpul şi sărbătoarea la care ele luau parte şi în final însoţite de două personaje din filmele cu Al Pacino, Robert de Niro sau alţi actori de sorginte italină sau italieni vero.
Dintre cele două, cea mai înaltă a scris pe picioarele ei teorema paralelelor care se întâlnesc la infinit; nu era un tatuaj, era forma descriptivă, fizică prin care ea -tânăra paralelă- dădea buzna într-o societate, nonconformistă, adevărat, plină de studenţi, aspiranţi în arte, arhitectură şi alte ştiinţe aşa zis inexacte.

Mi-am închis maşina, mi-a luat acumulatorii; mulţi şi ceea ce atârna greu în sacoul meu erau umerii, care aplecaţi spre tendoanele ei, aspirau la odihna meritată pe care ochiul fericit ce privea o avea.

Ce mai contează efortul atâta timp cât spiritul hrănit de minciuna dorinţei iese la pescuit: "Domnilor, doamnelor, avea picioarele de doi metrii, să mai tai?!"

În clubul imediat format, intim al acelor bărbaţi privitori de frumos, nu exista decât aceeaşi lungime de undă, lamda ori acea constantă ce deconspira formula prin care zeul opac pentru noi, a colorat toate curbele acestei femei. Toţi am privit mult mai târziu depărtarea ei.

Mult mai târziu acel "ceafă lată" a luat-o şi a parcurs drumul spre pădure, căci dacă am uitat să vă scriu că în partea laterală a cortului unde se ţinea nunta, aşa numita "terasă" aveam ditamai pădurea în faţa ei, care se apleca nocturn sau umbros, căci şi luna dă umbră. Asupra noastră.

La o masă înaltă, cu un fund de butoi drept orizontală, ne-am înghesuit patru-cinci în ceea ce părea un loc intim de două persoane: am băut şi-am aşteptat. Am mai băut şi-am mai aşteptat şi, după aproape douăzeci de minute au apărut: ea dând din mâini, deasupra capului, aşa cum a şi dispărut înainte în pădure şi el parcă mai fericit, dar lipsit de frenezia ei. O clipă am ştiut toţi ce s-a întâmplat, totuşi nimeni n-a spus o vorbă, ne-am despărţit parcă duşmani, un soi de invidie ne-a atacat prezenţa, mai târziu nimeni dintre noi nu a recunoscut nimic.

Personal, adică în numele meu, am trasat atunci o altă longitudine; o rută şi am scris pe ea aşa: că femeia frumoasă este cu atât mai departe de tine cu cât cealaltă, mai puţin frumoasă, văzută aşa în acea clipă, este mult mai aproape. Scriu asta căci într-un metru sunt atât de mulţi centimetrii că nimeni nu observă prin asta nici măcar milimetrul.

M-am uitat în jurul meu atunci şi-am văzut o mulţime de femei frumoase şi-am fost fericit şi-am făcut şi poze.

sâmbătă, 18 septembrie 2010

Să vină băuturile


Nunta a avut loc lângă o pădure. Un cort imens ascundea înăuntrul lui mesele rotunde la care putea sta opt invitaţi, iar mesele erau în număr de doisprezece. Lateral ajungeai afară, spre pădure, de unde se vedeau luminile autostrăzii şi "la varice" - alte mese înalte de lemn pentru două persoane - se putea discuta intim. Sus cerul senin constelat.

vineri, 17 septembrie 2010

When Nietzsche wept


Căutaţi filmul acesta, uitaţi-vă la el şi dacă v-a plăcut, vindecaţi-mă şi pe mine cu un mesaj despre el, căci eu încă nu l-am văzut, dar îl voi vedea mâine, cel puţin aşa mi-a promis cineva.

imaginea de pe site-ul
http://www.soundtrack-club.net/content/product_info.php?products_id=928

joi, 16 septembrie 2010

Pot să visez încă o dată şi eu visul meu

Dacă "My fair Lady" a întruchipat reuşita bărbatului în ale femeii, Doamna M a rupt regula şi a cultivat reuşita femeii în ale bărbatului.

"Odată prinsă libelula, ea trebuie ţinută la cald, căci frigul o doboară repede..." scria Doamna M în memoriile sale postum publicate. Dar nimeni nu s-a întrebat unde stau libelulele în nopţile reci, venite brusc uneori vara?
Bărbatul care a luat-o în maşină, a condus într-un timp multiplicat, a ajuns atât de târziu acasă, încât familia s-a întrebat dacă nu cumva a păţit ceva pe drum. Maşinile fiind rare pe vremea aceea, orice accident punea în alertă maximă toată poliţia. Ajuns acasă a trebuit să de-a explicaţii poliţistului care deja lua declaraţii de la familie. Afară poliţistul privi o clipă spre maşină, găsi că văzu o umbră ce se rostogoli şi zâmbi spre bărbat, îi prinse mâna de la cot, îl bătu pe umăr, apoi scoase degetul mare din pumnul drept, arătând spre cer; pentru el se încheia o zi.
Bărbatul băgă maşina în garaj. Mai târziu în noapte duse mâncare şi apă acolo. Atunci o clipă privi prin geamurile maşinii ochii limpezi ai fetişcanei. Lumina lunii ce cădea prin ferestrele garajului îi era îndeajuns pentru privit, mirosul în schimb, ce venea prin geamurile lăsate, îl dobora. Îi lăsă nişte prosoape, săpun şi ceva haine de la fiica sa mai mare, bănuia că se vor potrivi, îi arătă un robinet în garaj şi o chiuvetă mare cât o pălărie, apoi plecă de acolo, plecă să se gândească. Ea nu scosese nici un cuvânt tot timpul acesta.
Dacă pentru mulţi noaptea este un sfetnic bun, trebuie să înţelegeţi că pentru acest om noaptea a fost un coşmar trăit cu adevărat şi poate că dacă nu ar fi fost aşa, multe lucruri în această lume rămâneau nedescoperite sau dacă exagerez, rămâneau decolorate.
Dis-de -dimineaţă bărbatul a dus-o la un orfelinat condus de maici sub un ordin religios, singura întrebare pusă de acesta, în timp ce conducea, se referea la viitorul ei apropiat, la care ea a răspuns:
"Vreau să învăţ să scriu!"
Trecu de o intersecţie şi prima la dreapta, după o sută de metrii opri:
"Dar de citit ştii?"
"Nu este nevoie", răspunse ea,
"Am atâta de scris că de citit nu ştiu dacă voi putea!"

miercuri, 15 septembrie 2010

În faţa scării blocului

Niciodată n-ar putea exista un teatru în scara blocului, existau şi mai există şedinţele de bloc.
În faţa scării blocului, se-ntâmplă deseori scene de teatru.

Uşa care nu se deschide decât la introducerea codului pe tastatură, femeia corpolentă cu pudelul în braţe ce va deschide uşa la semnalul sonor şi domnul emanicipat în senectute, cu scăunelul de lemn sub braţ, cu pernuţa prinsă cu elastic de acesta; reprezintă personajele piesei.

Domnul, aşezat lateral cumva faţă de uşă şi în spatele doamnei corpolente, privind la capul pudelului ce îi ieşea de sub umăr acesteia; trage o băşină zgomotoasă.
Aceasta se întoarce şi îi spune:
- Nesimţitule!
La care acesta strângând scaunul mai tare sub braţ spune repede:
- Puteţi să vă prefaceţi că eu nu sunt aici!

Pot să visez şi eu visul tău,

Satul avea un nume, dar este urât şi nu pot să-l pronunţ.
Satul mai are şi vreo 200 de case, toate atârnate pe dealuri şi despărţite de torente. Mai are puţin şi o va lua la vale. Între case lumea munceşte la grădini. Grădinile de zarzavat aduc ceva bani, metropola fiind aproape. La o depărtare de câţiva kilometrii trece autostrada, asta uneori este bine, uneori rău. Rău este că ţăranii nu au ce căuta cu atelajele pe marea şosea, drumul ocolitor fiind atât de stricat că vitele apucau să-şi dea duhul pe drum, de atâta greu; iar bine că mai scapă câte un "turist" obosit şi-şi cheltuie banii prin băcănia lor.

Drumul şerpuieşte prin sat, de parcă şi-ar lua datoriile de la fiecare casă. Urcă, coboară; printre grădini.
Spre marginea satului maşina s-a oprit şi bărbatul ce s-a dat jos din ea, s-a apropiat de gard l-a stropit şi se pregătea să plece. O fetişcană veni în umbra gardului şi-l întrebă:
"-Pot să visez şi eu visul tău?"
La care "turistul" rămase tâmpit şi nu răspunse deloc, doar se uita la ea, prin ea. Din direcţia ei un uşor iz de balegă îi agită nasul şi-l punea în primejdie. Tuşi şi răspunse:
"-Da!"
La care ea, ca o căprioară sări gardul, apoi pârleazul şi se urcă în maşină.
La care el îşi trase fermoarul, îşi mirosi mâna dreaptă şi se urcă şi el în maşină.
Maşina plecă.

marți, 14 septembrie 2010

E vremea să te laşi de scris

Abia am venit, de vreo oră, n-am deschis nici-o carte şi ţuşti pe net.
Mi-am spus în gând: "Arhiva", cuvântul ăsta mă duce la fraţii Strugaţki, la "Lunea începe Sâmbăta" şi azi este marţi, nici măcar miercuri, căci "Marţi oameni sunt sparţi, miercuri oamenii sunt cercuri!"
În "Arhivă" am găsit aşa: "E vremea să te laşi de scris" şi ce-am citit a rămas citit, dar la urmă am rămas trăznit.

"Dar sînt umplute cu repetiţii, cu introduceri de peste o sută de pagini menite, probabil, să încălzească cititorul.[...] uită însă că cititorul nu citeşte numai romanele lui, fiind deja încălzit de alte lecturi. Şi probabil a citit şi Nietzsche şi Dostoievski, de care e atît de entuziasmat/ influenţat scriitorul român care adoptă ideologia acestora. " (*)

De aici mirarea, căci nu reuşesc încă la vârsta mea să mă opresc din mirat, de ce reuşim să "batem apa în piuă" şi totuşi mulţi dintre noi nu exclamă: "Evrika!", ci "Am făcut smântână!"
_______________________________________________
(*)
citatul este de la adresa
http://www.tiuk.reea.net/1/33.html

Plăcerea

citat

Plăcerea particulară o dorim pentru ea însăşi, în timp ce fericirea este dorită nu pentru ea, ci pentru plăcerile particulare. Dovada că plăcerea este scopul se vede şi din faptul că din tinereţe, fără o alegere prealabilă, suntem atraşi de ea, iar după ce am dobândit-o nu mai căutăm altceva şi nu ne ferim de nimic mai mult decât de opusul ei, durerea. Plăcerea este bună chiar când provine din faptele cele mai necuviincioase, cum spune Hippobotos [istoric al filosofiei, sec. III-II Î.H. a scris şi lucrarea: Lista filosofilor] , în lucrarea sa Despre secte. Căci chiar dacă este nelalocul ei conduita, totuşi plăcerea care-i urmează este de dorit în ea însăşi şi este bună.

Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Polirom, II 88, pag. 113 la mijloc.

luni, 13 septembrie 2010

Dorinţe care vin devreme

Natura nu ţinea cu nimeni. Stătea să plouă şi-atunci copiii s-au îngrămădit sub streaşina primei case de lîngă fântănă. Stăteau drepţi, lipiţi de zidul de chirpici alb văruit, ca nişte porumbi în aşteptarea culesului.
Primii stropi erau neglijenţi, cădeau care încotro. Mai târziu cu un minut n-au mai iertat pe nimeni; ploua atât de tare, încât apa se prăvălea pe acoperişuri peste streaşini. Când a început şi vântul, copii uzi s-au ascuns într-un hambar părăsit, care era peste drum; s-au căţărat pe zidul spart şi-au intrat pe sub acoperiş. S-au plimbat pe grinzi şi-au coborât pe la poarta cea mare a hambarului.

Erau trei, cel mare avea 12 ani şi cel mic 7 ani.
Acum erau în siguranţă deplină. Cel mare scoase revista de sub pulover. O şterse meticulos cu mâneca pe copertă, dar fără răbdare. Se lăsă jos, în fund, scoase căciula şi puse revista pe căciulă.
O deschise.

- Uaaaau! Ce fac femeile astea?, întrebă cel mai mic.
- Băi eşti prost, nu vezi că stau la plajă! percută cel mijlociu
- Dezbrăcate?
- Cred că era tare caaald, zise grav băiatul cel mare.
- Daaa, dar fetele noastre nu fac aşa la gârlă! reflectă din nou cel mic.
- Băi fraiere, vezi tu pe cineva aici, sunt singure în poză ... , se dădu mare cel mijlociu.
- Da, aşa este, şi cel mic mângâie poza cu degetele lui tremurânde.

Departe de grozăvia dorinţelor noastre, stă un copil care le priveşte pe acestea. Mult timp după consumarea lor, ca dorinţe, copilul din noi se ceartă cu adultul asupra înţelegerii lor; ca dorinţe.

Nu-l dau pe azi pentru mâine



Forma poetică a logicii.

Oannes

citat

Oannes (babiloniană U–anna) Zeu sau fiinţă supraumană mesianică din mitologia sumeriană, cu aspect de acvanaut sau de amfibie antropoihtiomorfă cu care, după relatarea istoricului Berosos în Babyloniaka, ar fi începutul şirul marilor înţelepţi mitici din Mesopotamia dinainte de potopul universal. Berosos (citat indirect, după Alexandros Polyhistor, de episcopul din Cesareea Eusebius în Pregătirea întru Evanghelie) comunicase că, în zorii unei epoci arhaice, „un animal înzestrat cu raţiune, numindu-se Oannes, s-a ivit venind din Golful Persic. Trupul animalului semăna cu al unui peşte. Sub capul său de peşte, avea al doilea cap. Mai avea şi picioare omeneşti, dar [trupul] se sfârşea cu o coadă de peşte. Vocea şi graiul îi erau articulate. Făptura aceasta stătea de vorbă în timpul zilei cu oamenii, însă nu mânca deloc. Ea îi învăţă scrierea, ştiinţele şi felurite arte. Le arătă cum să-şi zidească locuinţe, să întemeieze temple, să se folosească de legi şi să se poată sluji de cele mai de seamă principii ale cunoaşterii geometriei. Le mai arătă cum să deosebească grânele pământului şi cum să culeagă fruncte.” Această „făptură amfibie” i-a învăţat pe oameni tot ce putea „să-i umanizeze”, căci „învăţătura sa era într-adevăr atât de universală, încât nu a mai cunoscut vreo înbunătăţire.” Iar la „asfinţitul soarelui, făptura aceea se cufunda iarăşi în mare, petrecându-şi noaptea în adâncuri.”
Berosos mai spune că Oannes a apărut în timpul celui de-al 2-lea rege antedeluvian: Ammenon (En-men-dur-anna?) a început să iasă periodic din mare, instruind pe oameni, iar regelui Evendurahos i-a revelat ştiinţa sacră a divinaţiei. Înţelepţii succedaţi în Mesopotamia (după tradiţia mitografică, până la potopul universal) au fost 7: primii 4, născuţi în râuri sau în genere în ape – peşti puradu (ca Oannes); ceilalţi erau de obârşie umană; după alte versiuni, primul înţelept a fost Adapa. Unii comentatori au încercat să-l identifice pe Oannes cu zeul Ea, deşi Ea are alte atribute, iar tradiţia babiloniană care transmite, prin Berasos, mitul lui Oannes nu-i atribuie acestuia trăsături supranaturale, cu atât mai puţin divine, ci numai calităţi aproape tipice ale oricărui erou mitic civilizator (mai curând din categoria lui Quetzalcoatl). Dacă unele urme în imnurile şi incantaţiile babiloniene ar îngădui riscul identificării cu Ea, poate fi vorba cel mult de sincretism în planul confuziilor specifice memoriei mitice. Retragerea noctură a lui Oannes în mare şi aspectul său ihtioform parţial, sugerînd mai degrabă o costumaţie acvanautică, se pot explica şi prin apartenenţa lui la o civilizaţiei superioară, care făcea într-o vreme –înregistrată de mitologia generală – anume operă de misionarism.

Victor Kernback, Dicţionar de mitologie generală, Ed. Albatros, 1983, pag.510.

Photo : http://www.markwydler.com/images/Oannes_brings_civilisation_to_the_world.jpg

sâmbătă, 11 septembrie 2010

Cult


citat

“Oamenii au chef să ia tot, să fure tot, să mănânce tot, să manipuleze tot.
A vedea, a descifra, a învăţa nu îi afectează. Singurul afect masiv e acela al manipulării. Organizatorii (şi artiştii şi intelectualii) sunt înspăimântaţi de această veleitate incontrolabilă, pentru că ei nu iau în calcul decât învăţarea maselor cu spectacolul culturii. Ei nu iau niciodată în calcul această fascinaţie activă, distrugătoare, răspuns brutal şi original la darul unei culturi incomprehensibile, atracţie care are toate trăsăturile unei efracţii şi ale violării unui sanctuar.”


Jean Baudrillard, Simulări şi Simulacre, Ed. Idea Design & Print, Cluj, 2008, Pag. 53 mijloc.

Numai trecutul poate fi glorios?



Ce poate fi mai frumos în amintirea unui trecut decât gloria faptelor ce-i aparţin. Prin asta s-ar putea crede că prezentul nu poate cuprinde în el nimic ce poate fi înălţător, ce poate uimi. Dar tot în prezent judecăm trecutul şi totuşi nu dorim să transmitem emoţia amintirii, dacă o facem suntem judecaţi aspru de cei din jur. Toate întrebărilor oprite în mintea lor vin acum într-un şuvoi continuu, pentru că asta pot să vândă şi ei, n-au avut ocazia, de unde atunci vii tu? Tu de ce faci asta? Orice amintire, orice citat, orice descriere ce are un sâmbure eroic transmite de fapt unde negative cititorilor şi asta pentru că şi ei încep să-şi aducă aminte, lipsa unui trecut eroic îi afectează, îi determină să ia poziţie, să decaleze prezentul.

Cineva a pomenit de Apelles, care a fost nu numai un olar al antichităţii greceşti, dar şi un filosof. Când concurenţa întruchipată de Protogenes recunoscu în final desăvârşirea liniilor pe vasele de lut aparţinând lui Apelles a fost numai datorită martorului, întruchipat aici de-o bătrână care nu-l cunoştea pe Appeles, dar îi cunoştea opera.
Două culori erau atunci la modă: roşu (purpura) şi negru, acestea şi din motive tehnice, vasele arse poartă pe aria lor roşul-sângeriu pe negru-plumburiu (oxidul de plumb devine negru pe argila arsă). Mai târziu, într-o epocă romantică cineva va scrie chiar un roman cu acest titlu şi tot ca o cronică într-o căutarea a eroicului.

Ori tocmai aceşti martori devin uneori răuvoitori sau poate neînţeleşi în cronica lor, uneori prea scurtă pentru a spune ceva. Absenţa eroicului, ridicarea nivelului de mediocritate.
Un observator fin vede în lucruri povestite fapte întâmplate, legături uitate de marea majoritate, pentru că în această spirală a istoriei, toate evenimentele se repetă, adevărat că în labirintul de oglinzi în care suntem cu greu recunoaştem asta. Trebuie să rătăcim puţin pentru a găsi oglinda care ne reflectă cel mai bine, atât.

Trăim de fapt vremuri de pace, vremuri de criză, războaiele ne-au ocolit. Trecutul meu, unul anost, pierdut prin şcoli, prin fabrici, pe drumuri. Pierd vremea cititind, despre vremuri trecute, "cărţile care nu trebuie" (am înţeles gluma scrisă de cineva), totuşi asta nu-mi poate înfrânge dorinţa de-a spune sau de-a scrie mai departe ce au scris şi au pomenit alţii mult înaintea mea. Dreptul fiecăruia de a mă interpreta, aşa cum eu interpretez pe alţii; de aceea sunt aici.

Prezentul are şi el partea lui de glorie, pentru că îl trăim atât de frumos în vremuri de pace.

vineri, 10 septembrie 2010

Perla neagră

Perla a crescut de parcă în ea se amestecau toate gândurile lumii.
Când n-a mai putut, scoica s-a crăpat şi-atunci negrul a cucerit purpura.

2010 Odisea virtuală


Într-o vreme în care faptele nu mai cutezau a se arăta, oamenii purtau măşti. Mască la mască.
Restul a rămas secat şi orice umezeală a dispărut din sufletul oamenilor. Dar ei continuau să se frece, să-şi frece măştile, care de fapt reprezentau orgolii anonime, trufii ascunse. În focul ce izbucnea erau prinşi toţi şi nimeni nu era dator să scape. Feţele angoasate anonime râdeau, făceau vânt cu izbucnirile lor semidocte şi egoiste.
"Ca să reuşeşti, trebuie să te strecori!" spunea bunica.

Fierbinţeala îi cuprindea pe toţi, pe unde, cum, dacă mai merită să salvezi ceva şi toate astea se amestecă în luminosul aer al umanităţii. Uman nu înseamnă anonim, nu înseamnă temător şi purtător de mască. Anonim înseamnă amestecat, pierdut, declasat şi neinspirat, zombii lumii virtuale; n-au scris nimic şi dacă au făcut-o le este frică să o arate, mai mult de atât: bâzîie, dar nu ca o viespe, ci ca o muscă. O muscă care se bagă tot timpul doar pentru a se mâzgăli şi apoi în zborul ei să-i murdărească pe ceilalţi.

Ce mai merită a fi salvat?
Neştiutorii calculează distanţele în euro nu în metrii, prin asta le este interzis orice pelerinaj cultural. Niciodată nesocotind cuvintele, nu vom reuşi să vedem o frază, dar tocmai că virtualul colcăie de aceşti paraziţi frustraţi intelectual.

joi, 9 septembrie 2010

1787 - Tsagarada



Acest pod de piatră a fost construit în 1787, lărgimea lui considerabilă a fost proiectată deoarece Mylopotamos, râuleţul ce se strecoară acum printre pietre, devine un torent vajnic primăvara.
Arcul de piatră este minunat şi dacă l-ar putea vedea Gaudi, sigur ar rămâne mirat; cum într-o ţară atât de ortodoxă un asemenea gotic transpare din acele vremuri.
Pe aici trecea drumul spre Tsagarada, localitate aproape de vârfurile Pelionului.

miercuri, 8 septembrie 2010

Far al aşteptării



- Ce ar trebui trimis la Far?
În orice alte împrejurări, Lily le-ar fi sugerat, rezonabil, să ducă ceai, tutun, ziare. Dar în această dimineaţă totul părea atât de bizar, încât o întrebare ca cea pusă de Nancy - "Ce trebuie dus la far?" îţi deschidea în minte uşi care începeau să se izbească şi să se bălăngăne, făcându-te să te întrebi, cu gura căscată de uimire: "Ce trebuie trimis? Ce trebuie să facem? De ce, la urma-urmei, ne aflăm aici?" [Virginia Woolf, Spre Far, capitolul Farul, 1]

Ne îndreptăm sigur spre ceva, fiecare parcurge o traiectorie, de aici numai drumul, dar şi încărcătura lui, bagajul care poate deveni obositor sau dimpotrivă, datorită lui supravieţuim drumului.
Pe drum supravieţuim datorită bagajului, sau dimpotrivă devine obositor, încărcătura lui ne trasează o traiectorie, căci spre ceva sigur ne îndreptăm.
Uzanţele nu ne permit să ne întrebăm unde ne aflăm, speriem lumea, ne cuprinde ruşinea.
Să-ţi întrebi aproapele:
- Unde ne aflăm? şi să observăm uimirea sa ce ne proiectează într-o stare de nebunie latentă, de neînţelegere.
Sau să vină răspunsul cam aşa:
- Pe drum! Spre ceva; să-l denumim far, dacă prin asta ne va fi mai uşor!

Distanţele trasate pe hărţi mi-au plăcut tot timpul, pentru că el -timpul- curgea în favoarea mea; într-o clipă eram la Atena şi brusc se deschidea o uşă: "De ce, la urma-urmei, ne aflăm aici?" şi lumini îmi incendiau o clipă memoria vizuală, Cairo, Ierusalim...
La Graz, pe colina Schlossberg am văzut distanţele, erau spre toată lumea, am ales numai o parte, acel unghi care-mi accelera dorinţa: spre Atena.

La Atena, de pe Acropole am privit oraşul alb, am vrut să strig -ceea ce ar fi trebuit-, dar nici vântul şi nici uzanţele nu m-au lăsat. Bătea vântul tare şi lumea forfotea cuprinsă de-o deznădejdie turistică; să vadă tot, să nu lase nimic nevăzut. Dar praful acela alb n-am să-l uit niciodată.

Acasă. Ce să fac acasă?! Dacă acasă este bine şi asta pentru că se doreşte asta în jur lumea cade, pentru că se doreşte asta. Oamenii se prefac că înţeleg totul, ştiu totul, iar eu mă mir, neştiind totul, neînţelegând totul.

_________________________________________
filmul este din Graz, seara, pe strada Sporgasse cu Hofgasse