sâmbătă, 31 octombrie 2009

Forma de progres: picătura


“Cum a spus Ciu-En-lai când a fost întrebat ce părere are despre Revoluţia Franceză de la 1789; „E prea devreme pentru a trage o concluzie.””

din

Manifestul Partidului Comunist, Marx-Engels, Ed. a II-a, Ed. Nemira 2006, pag.162, jos.



photo by http://www.storiain.net/arret/num134/nixo1343.jpg

marți, 20 octombrie 2009

Minima moralia - Theodor W. Adorno


"
83
Vicepreşedinte. Un sfat pentru intelectuali: nu lăsaţi pe nimeni să vă reprezinte! Fungibilitatea tuturor serviciilor şi tuturor oamenilor şi credinţa ce rezultă de aici, aceea că toţi ar trebui să ştie să le facă pe toate, constituie, în interiorul ordinii existente, o veritabilă piedică. Idealul egalitar al interşanjabilitaţii este o escrocherie, dacă nu este fondat pe principiul revocabilităţii şi al responsabilităţii faţă de rank and file. Cel mai puternic este tocmai acela care ştie să facă singur cât mai puţin posibil, dar îi poate delega pe alţii să facă tot ce va trece în contul numelui şi în beneficul lui. Aceasta seamănă cu colectivismul, dar nu este decât sentimentul de superioritate, în virtutea căruia puterea de a-i controla pe ceilalţi este scutită de muncă. În producţia materială, interşanjabilitatea are, într-adevăr o bază obiectivă. Cuantificarea procesului muncii tinde să reducă diferenţa dintre misiunea directorului general şi cea a individului de la staţia de benzină. A crede că administrarea unui trust în condiţiile actuale pretinde mai multă inteligenţă, experienţă sau mai mult antrenament decît citirea unui manometru este doar sărmană ideologie...
"

Theodor W. Adorno, Minima moralia, trad. Andrei Corbea, Bucureşti, Ed. Art 2007, pag.147 mijloc

photo by

http://drinkingupstream.wordpress.com/2008/12/22/foreword-to-the-new-series-philosophy-of-dwelling/#comment-140

___________________________________________________
Dacă privim acum, aşa cum stă problema, înţelegem starea ei, dar nu vom pricepe cum s-a ajuns aici. Nu vom înceta să nu-i dăm dreptate lui Adorno în situaţia crizată prin care trecem.
Ce avem noi de schimbat aici, chei franceze de la instalatori? Ce este această interşanjabilitate, eu din mine pentru tine?! Tu cu cei din mine pentru ei, dar ei? Ei sunt privitorii, lor nu le foloseşte acest schimb de idei, pentru că de fapt de asta este vorba. Trebuie să ne păstrăm rangul, acest termen de rank and file provine din terminologia militară: rank identic cu rang, cu gradaţie, în schimb file cu dosar, cu funcţie adică! În final este vorba de rang şi funcţie şi cum am fost noi obişnuiţi într-un trecut apropiat; funcţia bate rangul! În real toate aceste lucruri se petrec la club, în societate, noi nu putem migra după cum ne este dorinţa dintr-un nivel social în altul. Dacă dorim totuşi asta, trebuie să sacrificăm ceva: banii!
În acestă dorinţă totul se amestecă şi din acest mojar al frustrărilor, se naşte ideea de parvenire, dacă nu cumva ea renaşte de fapt la mulţi, ca acea dorinţă a copilăriei de-a avea jucăria copilului aflat în imediata apropiere.
Trăim un ev în care mass-media abundă cu ştiri despre "îmbogăţiţi peste noapte", viabili în diverse categorii: a celor ce au câştigat la loto (nu se va şti niciodată, cum?), a celor cu "afaceri la cheie" (nici despre aceste afaceri nu se cunosc multe), a celor cu un anumit trecut, a celor ce moştenesc, a celor ce reuşesc, cel puţin în final marea masă a îmbogăţiţilor peste noapte întrece orice statistică a unei munci evaluate corect în sensul acelei adevărate plusvalori capitaliste. În cazul de faţă oricine a reuşit prin ambiţie, prin virtutea împrejurărilor, prin ceea ce se cheamă oportunism sau alte cele. Ce mai contează drumul când există scurtături şi acelea create de societate, de imobilismul acesteia de-a se adapta la "săriturile" de cangur a acestor parveniţi.
Criza creată în aceştia ani aparţine de fapt, acestor tipi tari care, lipsiţi de orice educaţie şi scrupule, sunt incapabili de a da un răspuns, de aici ideea că nu mai contează cine conduce!
Angajaţii, aruncaţi pe trepte profesionale unde siliţi de frica părăsirii locului de muncă, reuşesc să echilibreze cât de cât, aşa numita productivitate a muncii, ajung în final, inconştient să conducă de fapt firma. În timp ce Marele patron se uită la ceas, jos la cazane, fochistul se uită la manometru şi face economie. Nuanţându-l pe Adorno s-ar putea ca acele celor două instrumente să arate nord-nord-est în acelaşi timp.

miercuri, 14 octombrie 2009

Platon

"În vederea căruia dintre aceste două scopuri a fost făcută pictura?
Oare spre a imita realul aşa cum este, sau a imita aparenţa aşa cum apare; ca o imitare a unui aparenţe sau a unui adevăr!" (Platon, Republica (?))

Spunând acestea şi poate prea repede, profesorul s-a făcut că nu înţelege. Tânărul dibaci, în continuare, îi povesti despre „oglindă” şi nici de data asta profesorul nu tresări prin a-i da satisfacţia unei aprofundări. Mult mai târziu, când noaptea tresărea, profesorul gândi la un pahar de vin, asupra mediocrităţi lumii. Lume din care şi el făcea parte.
Afară începu ploaia şi profesorul deschise fereastra, de la etajul 7, oraşul clipea şi, în ploaia deasă, părea că dă semne de oboseală.
Pe pervazul geamului se aşeză o vrabie, care se scutură de apa ce pătrunse printre pene şi cuprinsă de căldura ce venea prin fereastra larg deschisă nu se grăbea să zboare.
Privind la ea, omul fu cuprins de o mare compasiune şi toate adevărurile lui începeau să zvâcnească spre a a fi eliberate. Într-un fel se simţea ca Pandora, în a elibera sau dimpotrivă a închide ceea ce el acum simţea, spre bine sau spre rău. Gândind atât de mult la acestea, întrebă vrabia ciufulită:
- Oare eu pot să zbor aşa ca tine? Oare am voie să mă gândesc la asta?
Şi privind cum puful alb răzbătea prin penele cafenii, primi răspunsul:
- Numai dacă vrei!
Poate pentru ultima dată în ziua aceea, ce se dorea a se termina, profesorul se-ntoarse cu spatele la interlocutorul său, poate nepăsător sau poate că îşi mai punea un pahar de vin.
Şi privind din nou cum puful alb răzbătea prin penele cafenii, dădu răspunsul:
- Vreau!
Şi zbură, zbură prin ploaia deasă şi rece deasupra oraşului. În zborul său se luă la întrecere cu toţi vitezomanii oraşului, care în ciuda ploii sfidau moartea. În zborul său razant văzu catedrala cum nici un elicopter nu reuşea. Toate simţurile sale pulsau şi atunci a strigat atât de tare încât luminile oraşului mai pâlpâiră încă o dată:
- Nu am nevoie de adevăruri!
Nu contează că nu-l auzi nimeni în afara filamentelor de tungsten-wolfram ale becurilor, contează că a spus-o şi în acel moment uită zborul.
Dimineaţa, când se trezi, îşi aminti totuşi „zborul”, dar adevărurile păreau din nou că organizează o evadare şi atunci îşi dădu seama că visase.

duminică, 11 octombrie 2009

Stări


Sunt sigur că există o cale spre creaţie, spre ideea în care devenind liber poţi crea. Devenirea de fapt este o formă de sfinţire, ori de sfinţi în viaţă n-am prea auzit. Poţi să devii orice în contrast cu societatea; sfânt nu vei fi, în schimb ridicându-se deasupra ei începi să deţii această calitate.

sâmbătă, 10 octombrie 2009

Pantera



Privirea ei
video
de gratii atîta s-a lovit
încît în ea nimic nu mai păstrează

Şi parcă mii de gratii tot trec necontenit
şi după gratii lumea încetează.

Al paşilor puternici mers mărunt
ce-ntr-un minuscul cerc se învîrteşte
e ca un dans al forţei în jurul unui punct
în care-o ameţită voinţă s-odihneşte.


Dar vălul ochiului, din cînd în cînd,
se-nalţă. O imagine pătrund
e,
prin liniştea-ncordată a trupului trecînd,
şi piere-n golul inimii profunde.

de Rainer Maria Rilke
În româneşte de
Al. Philipide

Zâna


Dacă am şti de unde a apărut zâna, am dezvălui o parte a creaţiei.
Ceea ce farmecă cel mai mult sunt întrebările şi aflând răspunsurile în grabă, nu am reuşi decât să ne afundăm într-un labirint. Toate dezvăluirile ar fi confuze, rătăcirea nu ar însemna pierderea drumului, ci uitarea lui.
Eu am văzut Zâna, dar în acelaşi timp am văzut şi pe Lizuca.
Întorcându-mă spre poveste, l-am văzut şi pe Patrocle, câinele Lizucăi. El este acolo în tablou şi dezvăluind locul ar fi păcat, pentru că pierdeţi finalul.
Tabloul îmi arătă flori arborescente, un sol scufundat şi o lumină roşiatică a unui început de soare. Prin asta, cred eu, Zâna poartă şi un nume, un nume dat de Sadoveanu: Lizuca. Aici văd copila îngrijind şi alintând o floare, care parcă aplecându-se, simte prezenţa ei. Nu mai este nimeni acolo, doar Patrocle, şorecarul jucăuş, undeva în stânga jos, deasupra buturugii maronii.
Stropi galbeni de polen evadează. M-am pătat.

vineri, 9 octombrie 2009

Sfârşitul infinitului





Am aflat că totul se termină; nu am întâlnit un mort ci o coloană, un obelisc ce ţintea soarele. A fost singura dată când aveam punctul de sprijin ca să ridic universul. Soarele părea comandat, trasa un arc pe bolta cerească, urmărit parcă de coloană; de Coloana Infinitului.
Atunci am văzut umbra ei, întinsă pe iarba umedă şi proaspăt tunsă. Umbra ei s-a terminat în faţa mea şi asta m-a speriat; cu mine se termina ceva. M-am uitat în sus şi-am văzut-o cum sprijinea soarele, cum fără ea se putea produce în orice clipă o stare de haos. Toată entalpia universală zvâncnea din verticalitatea ei, şi-am văzut şi-am jurat să nu spun la nimeni; soarele se hrănea cu energia ei capilară. Probabil că de aici nebunia alimentată de secret şi de aceea nu spun precum am jurat, dar scriu.
Toată geometria perfectă era pierdută-n umbră, totul devenea mai suplu şi în acelaşi timp mai elastic. Umbra Coloanei Infinitului era creaţia Soarelui, aşa cum, ea a fost creaţia lui Brâncuşi. Dar soarele crează în fiecare zi o nouă umbră, reparând de fiecare dată greşelile zilei trecute. Nu am nici o îndoială că el nu va termina creaţia sa în umbră.
În perfecţiunea sa, va da naştere cataclismului.
Se va împlini infinitul.
Toate eforturile acestei planete vor înceta. În partea asta de Univers, s-a produs Creaţia. Creaţie numită de noi, acum; Coloana Infinitului. Zeul a făurit-o şi s-a numit Brâncuşi pentru oameni. Soarele termină Umbra şi odată pornit ceasul, coloana va face parte din Marele Plan Solar.

marți, 6 octombrie 2009

Societatea - Marele paianjen


Dacă am compara lumea în care trăim cu o imensă pânză de paianjen, am reduce tot optimismul trăirii nostru la o zbatere fecundă. Zbatere ce provoacă unde care, agitând firele de pânză nu ar face decât să avertizeze Marele Paianjen - Societatea umană.
Balzac într-o luciditate continuă a scris roman după roman despre societatea umană, de atunci sau mai de devreme, dar a denumit-o "Comedia Umană". Relansând ideea mult mai târziu Proust a caracterizat-o, pe ea, societatea umană, ca un "timp pierdut". Sunt vremuri în care totul se concentra, se distila până la epuizare; James Joyce îl va regăsi pe Odiseu, iar Virginia Wolf va descrie un drum "Spre far" într-o singură zi. Joyce va desăvârşi de fapt quintesenţa unei zile în romanul Ulysses, unde tatăl se naşte fiu şi căutarea identităţii va fi perpetue.
Astăzi lucrurile acestea ţin de artă, de nonşalanţa discursului propriu în faţa oglinzii; tot o regăsire, cum am citit în Jaccard; despre schizofrenicii ce se caută în oglindă.
Astăzi Omul este liber. Liber să danseze pe plasă, sau pe sârmă ca jongleurul lui Nietzsche ce atrăgea mulţimea în dauna lui Zarathustra. Ce libertate în care căderea este de fapt ce-a mai admirată şi nu exerciţiul de echilibru; nu balansul şi nici efortul de mişcare, ci alunecarea?
Existenţialismul francez a dezvoltat foarte fluent toate "căderile", alunecările sau pierderile... ceea ce astăzi toate acestea par marginalizate de confortul nesperat al omului modern. Cetăţeanul matur al acestei societăţi libere nu se sinucide din cauze sentimentale, sau din angoase de identitate. Catalizatorul suicidului este debitul din bancă sau pierderea proprietăţii în urma neachitării ipotecii scadente. Se poate face artă şi din a urmări un scadenţar cu toate zilele de întârziere înscrise în el, a penalităţilor şi a notificărilor transmise. În urma leasingului maşinii personale aceasta devine o piatră de moară şi nici înjumătăţirea preţului în primul ei an de viaţă nu te scapă de ea. Instrumentele omului ancorat în contemporan sunt: un apartament sau casă, bine pus la punct (indiferent de costurile generate), o maşină bună (asigurată din multe puncte de vedere), o asigurare privată (care în anii trecuţi rata ei lunară trecea neobservată) şi ne vom pierde prin multe electrocasnice şi multimedia, mai apoi. Ca nivel de informaţie prezenţa necesară a "celularele", a abonamentul la cablu, de ce nu şi Internetul şi măcar o revistă bilunară, dacă nu un cotidian; dacă el nu, atunci partenera. Despre ea, ca reprezentant al feminitaţii contemporane ar fi prea multe de scris.
Suicidul despre care pomeneam nu este cel clasic; cu funia-n gât şi cu săpunu-n mână. Nici măcar nu ar fi de dorit să transformăm totul într-un roman poliţist, în care vinovaţii (instrumentele) i-am enumerat deja. Totul este mult mai lent, mai leneş. Dispariţia pe rând a instrumentelor, crează "lobotomii"; omul nostru nu mai poate merge cu autobuzul (din cauza mirosurilor), aşteptarea în staţii naşte dezechilibre asemănătoare autiştilor, nu mai poate ţine minte nimic, nici măcar un număr de telefon, sau o oră la care trebuie să se scoale sau să se întâlnească cu cineva. Greutatea exprimării proprii asupra unui eveniment, lipsa de iniţiativă în luarea unei decizii în lipsa televiziunii sau a unui canal informaţional. Toate acestea prin abundenţă, sau prin lipsă rătăcesc cetăţeanul; momentul în care el se va zbate va fi propice societăţii, aceasta din urmă ducând tot timpul o lipsă de material pentru plasă.

sâmbătă, 3 octombrie 2009

Omul invizibil


Dorinţa de-a fi invizibil, poartă în ea germenele evadării. Dacă privim evadarea ca acel vis, care adus în minte dimineaţa, ne dă în acea zi maxima trăire. Nu poţi evada nefiind închis, dar poţi percepe barierele. Orice vorbă, mai ales orice negaţie, venită din partea celorlalţi aprinde culoarea roşie a semaforului. Intervin aşteptările şi mai apoi refulările; dorim să fim invizibili. Dacă putem să ne prefacem că nu îi vedem pe ceilalţi, că nu îi auzim şi noi la rândul nostru tăcem şi stăm cuminţi, să ştiţi că ei trag cu ochiul.
Nu poţi să nu exişti, atâta timp cât respiri, cât produci mişcare. Dacă ai deveni invizibil toate acestea ar dispărea: respiraţia ta, mişcarea ta şi prin asta ai putea să exişti în afara celorlalţi, de fapt asta dorim la urma urmei.
De ce să votezi când statistica te învinge, de ce să te manifeşti când şeful tău de fapt nu doreşte asta.
Ai putea să devii "câine", dar "viaţa de câine" duce la cinismul absolut şi nu eşti pregătit pentru asta. Poţi frământa boţul de pâine prefăcându-te că mănânci, dar toţi din jurul tău îţi vor observa nervozitatea şi nu foamea. Nu poţi trăi fără mâncare, dar poţi să amâni, în schimb angoasa te preface, nu-ţi dă pace şi tocmai atunci ceilalţi te observă, de fapt trag cu ochiul; doresc să fiu invizibil.
Odată acceptată cererea, drum de întoarcere nu mai există. Te afli într-un torent unisens. Devii autist.

joi, 1 octombrie 2009

Hipparchia


"A apărut cu el* şi la banchetul dat de Lysimah **, unde ea îl înrundă pe Theodor, denumit ateul, prin următorul sofism: Orice acţiune, dacă-i făcută de Theodor, nu-i nedreaptă şi nu va fi nedreaptă nici dacă-i făcută de Hipparchia; Theodor nu face nimic nedrept când se loveşte singur; de aceea nici Hipparchia nu face nimic nedrept când îl loveşte pe Theodor. El nu găsi nici un răspuns la argumentarea ei, dar îi ridică în sus rochia. Hipparchia însă nu dădu nici un semn de tulburare, lucru ce ar fi fost firesc la o femeie."

din Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Ed. Polirom, Iaşi 1997, pag.216 jos.

imagine by

http://en.wikipedia.org/wiki/File:Crates_and_Hipparchia_Villa_Farnesina.jpg
________________________________________________
* cu soţul ei, Crates din Teba, unul din discipolii renumiţi ai lui Diogene cinicul.
** general macedonean al lui Alexandru cel Mare, după moartea acestuia fiind unul din diadohi, devind conducătorul Traciei elenistice; este binecunoscut conflictul acestuia cu Dromihete, regele dacilor de la nord de Dunăre.
*** "Theodor era un discipol de al lui Anniceris şi al lui Dionysios dialecticianul, după cum aminteşte Antisthenes în Succesiunile filosofilor. XIII. El considera bucuria şi durerea ca scopul suprem, cea dintâi fiind produsă de înţelepciune, a doua de prostie..." tot din Diogenes Laertios, pag. 115, mijloc.